Sindromul leopard

Marie-Anne

 

„Un schizo este continuu interesat de conspirații. Cineva are nevoie de energia Terrei și modifică schema cunoscută a distribuției mondiale. Puterile! Oricât de uimitoare sunt asocierile făcute de o minte bolnavă, pentru a le diferenția de inspirația unui scriitor trebuie observată o limită a culturii și fatalitatea insistentă pe care scriitorul nu o are știind că a creat o fantezie. Nebunul însă a creat o realitate.

Au existat, există, nebuni geniali. Căderea lor în delir este uneori savantă, alteori prezintă o artă extremistă…

La fel se manifestă omul drogat, e obsedat de un adevăr tabu, de care nu se atinge nimeni și nimic…”

Era o lectură sinistră…

Marie-Anne s-a întors către ecranul subțire, l-a privit și l-a bătut cu unghia…

–       Este imposibil, a zis cu voce tare și a închis programul.    A-a! Nu pot fi atât de urâtă!

Și-a adus repede oglinda, a zâmbit, și-a arătat dantura, apoi a scos limba.

–       Sunt destul de drăguță, nu? Altfel nu m-ar iubi Joey.

Joe West era cel mai chipeș băiat din Fennimore, Wiscounsin, avea un fund ca două mingi de football, brațele ca ale lui David, sculptura din Las Vegas, ochii cenușii ca oceanul, cu părul creț și brun care îi ieșea din caschetă și numele echipei de baseball pe frunte, „The Fanny-more Lions”. Nu voia să îl vadă bătrân pe Joey. 

Marie-Anne s-a răsucit pe scaunul rotativ și a apelat-o pe mama.

–       Mama, te rog să-mi încălzești pastele. Sosesc în jumătate de oră.

–       N-am sos pesto…

A plecat seara din birou. Nu avea mult de muncă totuși trebuia să încheie contractul cu agenția guvernamentală GOVX care livrase programul și arhiva.

„Îmbătrânise” peste douăzeci de mii dintre tinerii asignați și îi confruntase cu baza de date a bătrânilor. Imaginile nu aveau toate calitatea solicitată de program, trebuiau retușate cu alt program și totul mergea anevoie și plictisitor. Nici programul în sine nu era perfect și se inhiba, avea gândăcei, cum se zice. Găsise zece portrete ale tinerilor „îmbătrâniți” care se potriveau cu ale bătrânilor. Pentru ce avea agenția nevoie de aceste potriveli, nu-i păsa.

Pe stradă l-a întâlnit pe Vince. Era în mașină, a claxonat și s-a dus aproape.

–       Ei?

–       Frumoaso, te-a prins iar seara la muncă, așa-i?

–       Ce-ți pasă ție, Vince? Vezi-ți de treaba ta! Patrulează!

Vince a râs puțin. Îi plăcea să o tachineze pe Marie-Anne și aștepta zilnic, în același loc, să apară. Dar nu a continuat discuția, el mergând ușor cu automobilul, ea pe drum alături, că a fost alertat de centrală:

„Atenție, avem un caz grav la numărul 228 pe strada Lincoln, etajul 4. Vince, mergi tu acolo! Și Paul… Te rog Paul, lasă burgerul, îți iei altul după ce revii! Este posibil să fiți nevoiți să trageți cu arma. O doamnă în vârstă a emis urgența. Vorbea de un monstru. O cheamă Helen. Etajul 4, nu există lift…”

–       Good bye Marie-Anne, datoria mă cheamă!

–       Good-bye și mai lasă-mă, Vince! Mă grăbesc că mi-e foame!

 

Vince

 

Vince a întors ușor pe „21 street” pentru a ajunge direct pe „A. Lincoln avenue”. Era strada cea mai luminată, de obicei, dar numărul 228 este exact în capăt și intră în zona întunecată. Ar fi fost bine să îl aștepte pe Paul. Paul avea și un camarad, pe Rowinski, prin urmare în trei aveau ceva impact într-o situație riscantă, însă grasul era scârbos și indolent dacă îl deranjai la masă.

Vince a ieșit din mașină, și-a potrivit vestonul și cascheta, a privit clădirea, o umbră în  semiobscuritate, întreagă și foarte liniștită. A zis la stație că a ajuns și a solicitat lămuriri. Ce este de făcut…

–      Vince, doamna… doamna Dar… win, Helen Darwin, la apartamentul 46… zice că e cineva costumat în monstru, cumva, ca un animal african… A trecut demult Halloween-ul! Femeia susține că e monstru veritabil… Uite că nu răspunde la apel! Vezi dacă s-a întâmplat ceva cu ea! Femeie în vârstă, părea speriată, sărmana…

Era cam rece afară, întuneric dar nu foarte deoarece luna lumina frontal clădirea și a intrat pe ușă. Dacă ceva putea să pară suspect atunci ușa deblocată era. Oriunde e instalat un aparat de recunoaștere binoculară. Străinii pot intra doar după verificarea documentelor. Sistemele nu există în toată lumea. Statele Unite încă au avans tehnologic, să le țină așa Cel Mare!

A împins ușor de ușă, apoi a scos arma. Etajul patru… Să stea aproape de perete, fără zgomot dacă se poate însă, fir-ar să fie, își luase în picioare pantofii săi cu talpa dură și nu ar fi reușit nici dacă umbla pe poante să urce neauzit. Oricum nu mișca nimic să îl facă să stea în loc. Era o liniște nefirească, nu?, găsindu-se într-o clădire locuită, cu apartamente în care cineva ar fi trebuit să vorbească… „Vreo babă nebună, bântuită de fantezii sexuale”, și-a zis Vince, urcând pas cu pas către etajul unde, i se spusese, locuia „consoarta lui Darwin, he-he!” Era cam întuneric pe scări, a scos și lanterna pentru a fi mai sigur, apoi avea de căutat apartamentul… „Cât a zis? Patruzeci și patru, nu? Parcă. Patruzeci și patru sau patruzeci și șase…”

A avut timp să se gândească la Marie-Anne și la mărimea burgerului consumat de Paul până a ajuns la nivelul stabilit. A luminat coridorul, pe jos o mochetă, de la un capăt la altul, care se întindea, formând unghi drept, pe celălalt segment al holului. A văzut fereastra din capăt deschisă și o bucată de material străveziu, ca un voal, umflată de curent, fluturând spre interior.

–      Patruzeci și patru…, repetă.

A bătut ușor în ușă. Ușor… Cât de ușor putea să bată? Ușa a zbârnâit. A împins-o… Întuneric.

–      Doamna Darwin? Sunteți înăuntru? Doamnă…!

Apoi a zărit o persoană pe fotoliu care scotea un sunet gutural ca și cum ar fi fost în agonie. A vrut să aprindă lumina în cameră și i s-a părut că o ființă ca o umbră a trecut pe lângă el și s-a dus spre ieșire. Orice copoi aleargă după animalul care-i ia fața. La fel a făcut și Vince. A ajuns la fereastra din capătul holului care avea canatul ridicat. S-a aplecat să vadă cum arăta și încotro plecase individul. Atunci cineva i-a ridicat picioarele și s-a simțit împins afară. A încercat să se prindă de fereastră, să se agațe de ceva în cădere, dar nu a reușit…

 

Samantha

 

Vocea răsuna stereotip și înfundat din carcasa stației montate în cabina autosalvării:

„Explozie într-un imobil pe strada Lincoln, posibile victime.”, și iar „Explozie…”  Cine să meargă acolo? George Beard încă moțăia când a revenit Samantha de la budă.

–      Ce facem, plecăm?

Cine altcineva să plece încolo…?

Samantha Correge avea o problemă fiziologică cel puțin la fel de explozivă, era încercată de enterocolită într-un moment deloc potrivit. Cauza, o porție bună de „american flag cake” înghițită gurmand la restaurantul spitalului, posibil condimentată generos cu bacterii Salmonella. Ah, ce de gaze! Și câtă greață!

Este o femeie destul de împlinită ponderal, institutoare suplinitoare la „Garden School”, aproape de biserica „St John the Baptist”, lângă Raccoon Bridge, paramedic într-o organizație de voluntariat, „Mother Mary of Gual”. Ajungi paramedic după ce urmezi un curs gratuit plus stagiu, iar perioadele de voluntariat sunt acceptate ca experiență în CV. Samantha își dorea un post de infirmieră la spital.

–      Ge-o-orge! Să nu frânezi brusc pentru că o încasezi astăzi, să știi! Me-ergi lin până acolo că e linie drreaptăă!

–      Bine sora mea, stai liniștită!

Înainte să se întunece brusc au zărit un val de fum venind direct spre ei. Apoi au simțit mirosul.

–      Închide valvele, aerisește! Ce faci? Ne asfixiem înăuntru, nu simți?

–      Aoleu, dar prost indispusă mai ești azi, sora mea? Gata! Ești bine?

–      Dacă e și incendiu ne trebuie ajutoare că nu ne descurcăm numai noi doi. Alo, Genna, este și incendiu, ce știi?

–      Cr prrr t-aud!

–      Doar nu doarme deja! E incendiu, n-auzi?

–      Explozie. Posibil victime.

–      La dracu’! Parc-am fi pe altă lume!

Mașina a luminat drumul până la imobilul din capătul străzii. Sperau să fie acela imobilul deoarece nu primiseră adresa exactă. Trebuia să fie! Era vizibil crăpat în două locuri de parcă cineva l-ar fi ridicat și i-ar fi dat drumul să cadă. Se spărsese ca un dovleac, iar dinăuntru fumega abundent. Dar nu vedeau focul.

Samantha a coborât cu prudență din cabină, dădăcind șoferul care deja scotea targa…

–      George, trage naiba targa afară! Avem un rănit acolo, pe mașina poliției! Mai repede…! Oh, băiete! E nevoie de trei-patru ambulanțe aici și nu e decât una!

Totuși afară nu părea să fie altă victimă. A sosit încă o mașină a poliției. Dinăuntru a sărit unul mic și agitat. Tremura ca un cățel care se scutură de ploaie.

–      Vezi Paul, ce ți-am zis: „Dacă e ceva nasol”? Vezi? Și prostu-acela nu e Vince? Uite-te cum  arată frate! Vai de mine, vai de mine!

–      Domnule agent, vă rog, s-a introdus infirmiera grasă în problemele grave ale poliției locale, avem nevoie de un mic ajutor să vă salvăm colegul, dacă se poate! Se poate, vă rog?

Hans Rowinski, zis și Honski, o privi în grabă, apoi se uită la Paul Cornell, dar acesta încă se scobea între dinți și nu îl vedea bine.

–      Urci tu sau urc eu?

–      Doar puțin, vă rog, insistă „vaca” blondă îmbrăcată în costumul galben-verzui al fundației de paramedici. Vedeți că șoferul meu nu se descurcă singur? E operat de curând…

A încercat să-i sensibilizeze, însă era evident că polițistul gras nu avea chef să colaboreze. Micuțul a mers plin de draci spre locul unde zăcea bietul Vince, frânt deasupra propriului automobil a cărui caroserie se turtise ca o cutie. Asta și este, de-altfel! O cutie de tablă care ne transportă, eventual... Honski a prins picioarele lui Vince.

–      Ai grijă nu forța, l-a instruit George. Dacă n-a murit deja, în mod sigur are să o tragă mult timp pentru că are oasele rupte și în primul rând coloana… Să-l lăsăm ușor pe capotă, cât putem de ușor…

Paul s-a uitat la coșul de fum. Ia te uită! Nu cumva prostul de Vince declanșase toată povestea? A vorbit cu centrala:

–      Ce dracu’ e-aici, Valerie? Nu ne-a zis nimeni că a explodat clădirea!

–      Eu n-am primit decât un apel de ajutor. Ești cu Vince?

–      Mne! Stă la lună întins pe mașina lui. Parcă ar fi căzut de sus.

–      E accidentat? I-am zis să urce la etajul patru. A căzut de la patru? Și-o fi rupt ceva?

–      Ai răbdare că merg să mă uit! E aici o ambulanță de urgență…

–      Grasule vezi mai bine ce s-a petrecut, s-a auzit glasul șerifului Mulligan. M-auzi? Lasă-l pe Gorman că îl salvează alții!

De lângă Paul a țâșnit spre intrarea clădirii o ființă ciudată, ca un câine mare, deghizat în… om. A văzut că lovește brutal ușa, o aruncă în lături și-apoi aleargă dezlânat, pe două picioare, dincolo pe hol.

„Aici chiar se întâmplă ceva!”,  gândi cu propria sa minte Paul. Dar ce se putea întâmpla numai simțul său fin de agent special putea detecta, astfel încât și-a urnit cei 280 de pounzi. Să alerge era exclus. Ar fi murit înecat în propria nădușeală. În hol, la intrare, era un ceas rotund. „E ora 22 și 6 minute!” Îi luase o oră și jumătate masa! Atât reușise să formuleze mintal când auzi lătratul câinelui. Parcă lătra un câine de talie mică undeva pe hol mai sus ori mai jos. Nu era deloc lumină dacă înainta dar când și-a aprins lanterna a văzut fumul coborând ca un șarpe în căutarea unei victime pe care să o înhațe. Poliția are în dotare măști de gaze însă Paul nu socotise că e nevoie să care masca. Să se întoarcă după ce făcuse efortul să ajungă până acolo, pentru a reveni, i se păru foarte obositor. „Ia te uită frate ce siestă mi-am găsit după hamburgerii de la Mark’s! Și ce-au să-mi mai pută hainele a fum!” Vedea un veritabil dragon, cu ochi roșii, cu gheare și toate alea. S-a învârtit împrejurul huidumei sale și l-a învăluit. Nici lumina lanternei nu reușea să-l mai străbată. Paul s-a simțit înăbușit. Când se zbătea tușea, când tușea inspira fum, iar creierul se îmbâcsea de gazul toxic. Fumul îi îngreuna și gândurile. Tot ce rămăsese acut înăuntru era lătratul javrei de talie mică… Apoi un strigăt articulat sau ceva…

–      Geo-o-rge! Geo-oho-rr-ge! Cine dracu’ s-audă de-aici?

Samantha s-a împiedicat în hol de marele Paul. Era în mod clar un om căzut pe pardoseală dar prea greu să îl poată deplasa. Oh, și fumul, și cățelul, toate o încurcau…! I-a desfăcut cămașa la gât pentru a-i permite să respire și a încercat să îl resuscitase, dar nici ea nu putea să respire în voie. „Trebuie să aduc bărbații de-afară!”…

Avusese un puseu cauzat de problema sa digestivă și s-a gândit că doar înăuntru poate găsi un WC. A bătut și a încercat ușile, pentru că blocul părea deconectat de la rețeaua electrică, până a deschis ușa apartamentului unde era „Pouffy”, sau cum se numea pudelul. A intrat ca un tanc de calibru greu și s-a simțit deodată mai ușoară… „Ce o fi cu lumea din clădire? Parcă n-ar fi nimeni!” Cățelul lătra în hol când și-a încheiat Samantha treaba. Parcă și fumul pătrundea mai greu, mai apăsat, peste tot, iar cățelul continua să latre agitat… S-a împiedicat efectiv de el. Astfel l-a găsit Sammy pe Paul.

După ce l-au tras afară a continuat resuscitarea. Poți rămâne cu sechele după asfixierea cu oxid de carbon și cine mai știe ce reziduuri de metale grele. L-au așezat pe Paul alături de Vince și au demarat spre spital.

–      George, fără frâne, m-auzi?

–      Da-da!

A urmat proceduri standard să stabilizeze victimele, le-a conectat la aparate, le-a oxigenat și le-a urmărit semnele vitale. Paul părea într-o stare mai gravă… Când au sosit la ușa urgențelor erau deja așteptați, iar accidentații au fost transferați. Ciudată întâmplare! Dintr-o clădire avariată, aparent părăsită, au salvat doi polițiști! Au aflat că mai plecase o ambulanță și  s-au întors curând dar nu înainte ca Samantha să își curețe din nou intestinele. În fine, parcă se simțea mai în putere! Pilulele antibacteriene își făcuseră efectul! Nu există oameni care să înghită mai multe tablete decât lucrătorii în domeniul medical. Ei sunt primii cobai și declanșează o modă a consumului de sănătate. Dacă zice doamna Correge, care lucrează în medicină, precis e bine să iei „Panacea catolicon” să te vindeci de orice! Te poți vindeca și de viață dacă faci abuz. Samantha nu era doamnă, era încă domnișoară, adică nu se căsătorise deși se apropia de o vârstă, de 34 de ani. Nu se mai poartă expresia „fată bătrână”, și de-altfel nu era tocmai fată… Era femeie de mult timp. Simțise ceva pentru sărmanul Paul, îi și suflase o parte din simpatia sa în plămâni dar primise înapoi un damf de bere draft, deșertată în recipientul personal purtat în burtă din bodega fraților Mark. S-au întors la locul faptei însă nu au găsit alte victime, nici măcar persoane valide, doar pe micuța Pouffy care i-a sărit în brațe de parcă se știau dintotdeauna. Noaptea coborâse în totalitate când s-a decis retragerea celor două ambulanțe. Rămăsese doar problema Poliției să elucideze misterul.

–      Ce fac eu cu tine draga mea?, a întrebat Samantha cățelul care se gudura când era mângâiat. Nu te pot păstra pentru că ai stăpâni!

 

S-a întors acasă dimineața, abia se lumina. Era obosită dar fericită, salvase încă o persoană de la moarte. Se interesase de bietul Paul și a fost lăudată de doctor că îi salvase viața. Asfixia se instalase cum nu se putea mai nefericit. Abia mâncase și creierul îi funcționa leneș din cauza digestiei. Avusese un înger păzitor, pe Sammy!... A adus și cățelul acasă. Îl putea înapoia într-o zi liberă. I-a fost milă să-l părăsească. Orice i se putea întâmpla…

Locuia cu fratele Rob și cu părinții într-o casă de serie, pe strada 40. „De serie” adică toate casele erau identice pe stradă, de la un capăt la altul. Semănau cu niște bungalouri, dar nu, chiar aveau tot ce le trebuie, bucătărie și beci, cu living-room și trei camere, iar afară o grădină pe care trebuiau să o îngrijească, altfel plăteau taxă primăriei pentru că se ocupa de ea. 

Rob era mai tânăr, trecuse de 22 de ani, iar părinții, în fine mama, recăsătorită cu unchiul Phil fratele tatei, în timp ce tata… Of, ce greu atârnă în viața copiilor încurcăturile din existența maturilor!

–      Să taci Pouffy, niciun ham-ham!

A hrănit cățelul, apoi a adormit. În visul ei a apărut vrăjitoarea din casa de turtă dulce…

 

Robert

 

Când s-a trezit, Samantha nu a găsit câinele. L-a căutat peste tot însă… Nici de Rob nu a reușit să mai dea. Și doar știa bine că pleacă dimineața. Rob se înrolase din primăvară și petrecuse o săptămână cu familia înainte să revină la trupă. Zicea că în mod inevitabil urma să fie trimis în Liberia, iar Liberia se află dincolo de oceanul Atlantic, chiar în Africa. O campanie de minimum trei luni într-o localitate nordică numită Womamu sau Womuna, o intervenție americană disimulată pentru care Tiberius Bamako, tiranul Liberiei, oferea un preț pe măsura succesului de care nu se îndoia. 

Rob se înrolase voluntar din pricina unui episod neplăcut din trecutul său. Avea 17 ani, era la colegiu când a participat, alături de amicii săi Anthony și Chris, la un jaf în fața oficiului fondului creditar „Barrington & Sons”, de unde periodic, mașina blindată a unei firme de pază obișnuia să ridice câteva pachete cu bancnote. Linda, zisă Pussy, iubita lor, dar nu în mod exclusiv, intrase într-un flirt cu șoferul seifului auto, iar acesta întârziase să întoarcă mașina pentru a lua cei doi paznici și povara lor așezată pe trotuar – nu era permisă staționarea mașinilor în fața băncii.

Băieții care făceau parte din gang au trecut în viteză pe motociclete și, cu niște căngi procurate din timp, au tras câte un pachet din grămada de șase. Totul a durat un minut, iar prinderea lor alte cinci minute. Pe Chris l-au găsit ceva mai târziu, dar și beteag, își rupsese oasele labei piciorului stâng. La jafuri nu se mai ține cont că ești minor sau major, cinci ani este pedeapsa standard. Câteodată se adaugă ori se scad una-două luni, pentru coloratură. Rob s-a întors după trei ani și jumătate. A învățat și o meserie la bulău, zidăria. Ar fi putut ridica o casă din orice, din panouri, din cărămidă sau piatră, chiar din pământ. Înainte să termine pedeapsa devenise șef de echipă, asta fiindcă îi plăcea. Dar în Fennimore nimeni nu mai construia. Iar vecinii erau clevetitori. Îi ziceau Rob-ber, adică „Hoţ”, ori Rob-bery (hoţie), când i se adresau, astfel încât nu-i venea să mai iasă din casă. Prietenii săi nu l-au mai contactat după ce s-au eliberat. Chris a stat o jumătate de an în plus. S-au văzut pe drum și s-au uitat unul la celălalt ca doi străini. Încă șchiopăta…

În armată e cu totul altă lume. Nu doar că ești un pion mutat de sus, dar trebuie să te supui unor rigori impuse de ierarhii. Arareori se folosește cuvântul „om” în armată,  sau la comun, „oameni”. Ești numit după grad și câteodată după număr (pentru că ești înmatriculat ca un obiect de recuzită), foarte rar după numele de familie. Doar prietenii buni iți zic pe numele mic. Ei te consideră o ființă cu drept la viață pe care o protejează, așteptând să ai aceeași reacție. Pentru rest viața ta este mai ieftină decât a civililor disprețuiți. Ești un „privat” deținut și terfelit de oricine are ascendent oferit de ierarhii – pentru că nu este doar una. În armată ești instruit să te sacrifici pentru grup. Ești persuadat continuu când să mergi, să alergi, să iei repaus, să cânți, să tragi cu arma, să dormi, să iei masa, să-ți aperi și să-ți salvezi aproapele, să gândești strict cât ți se ordonă, să-ți divinizezi comandantul, să visezi regulamentul și să accepți pedepsele fără a protesta ori recompensele cu bucurie reținută, dacă se oferă. Un dresaj ca pentru animale sălbatice.

Campusul militar din Springforest, Oregon, departe, nu se vedea satul, fusese astfel construit încât să transforme ființele cu spirit liber în mașini de reprimat libertatea, în orice formă   s-ar fi manifestat. O perfectă aliniere a barăcilor, așezarea laterală a clădirilor Cartierului General, cu birourile și popota, restaurant și master chef cu stea Michelin, apoi terenurile de instrucție care urcau până pe culmi ori pe dealurile apropiate, prin pădure și tot câmpul cu poligoanele de trageri inclusiv pentru rachete. Un loc dedicat orgiilor strategice pe care și le permiteau generalii de câte ori se strângeau la orele de aplicații tactice, atunci când se fuma trabuc și se servea, la liber, scotch-whisky de min 25 de ani vechime. Te unge pe gâtlej ca un glonț, apoi efectul compușilor volatili se plimbă plăcut și vesel printre neuroni. „Îi atacăm aici, aici și aici!” „Simulăm sprijin cu elicoptere Apache!” „Câte?” „Două-trei. Nu mai mult.” „Domnule, să facem un baraj de mortiere în apropierea râului!” „Dar nu pe pod.” „A, nu! Absolut! Nu distrugem tehnica de antrenament. E posibil să nu o mai putem achiziționa, ha-ha...” „Domnule general, sir!” „Raportează, colonel!” „Suntem atenționați că deasupra poligonului trece un cârd de gâște sălbatice…” „Și, ce-i cu asta?” „Raportez că sunt protejate de lege și trebuie să așteptăm până părăsesc zona, sir!”…

De aceea cele mai bune antrenamente sunt cele de pe câmpul de luptă. Acolo sunt permise extravaganțe în domeniul tactic deoarece nu se adună toți generalii și strategia este la discreția unuia singur. Muți ca într-un joc orb de șah în care nu cunoști foarte bine dispunerea inamicului și efectivele sale ascunse. Mizezi pe buna instruire a subalternilor, tehnica de luptă superioară, pe tupeu și surpriză… Și pe propriul IQ, incontestabil cel mai ridicat.

Robert Correge plecase dimineața, a introdus capul pe ușa camerei unde dormea sora lui, să-i spună „Good-bye!”. „Ai grijă Rob, te rog să te întorci întreg și sănătos acasă!” „Nu se mai moare așa ușor!”, răspunsese Samanthei. A vrut să ia dinăuntru ceva să o poarte alături, o fotografie, un… bibelou mărunt, sau… Și-a însușit din mulțimea lanțurilor și colierelor sale, unul mic, să-i stea la baza gâtului, făcut din mărgele galben-maronii de chihlimbar, cu o inimă pe mijloc. „Să-mi aducă noroc și să mă protejeze!”, i-a mai zis, dar Samantha părea să fi adormit din nou. A plecat cu Phil până la Madison și a urcat în avion la ora 9.45 p.m. Phil e tatăl său bun, al Samanthei este celălalt. Rob nu l-a cunoscut pe unchiul cel mare. Plecase în nord, în Canada și probabil pierise, nu se vorbea și nu era necesar să se știe ceva despre el. A aterizat în Richmond după aproape 6 ore de zbor, iar din oraș a fost transportat alături de alți recruți către baza militară „Fort Lee”. Este o bază a marinei militare și acolo aveau să se îmbarce toți cei desemnați să plece cu nave de transport din Norfolk. Erau 850 de militari din mai multe arme între care infanterie marină, cavalerie, cercetare, geniu, cadre medicale, echipament și muniție plus care blindate și chiar patru elicoptere de recunoaștere și atac… O mică armată plecată într-o misiune de reconciliere. Oficial… Ultimul buletin despre această trupă plecată în misiune…  

„26 May 2… Monrovia. Incident armat la sediul central al Cascom (Combined Arms Support Command). Stare de alertă generală. Unitatea a fost închisă. Nu se cunoaște nimic despre situația militarilor…”

Situația militarilor, deci… 

Din ziua când au pus pentru prima oară bocancul pe pământ liberian până ce totul a luat sfârșit nu s-a oprit ploaia decât temporar, numai cât să o ia de la capăt cu mai multă insistență. O ploaie deasă, grea, apăsătoare și, ceea ce depășea suportabilitatea, însoțită de insecte. Dar nu te puteai scutura de toate mizeriile care se scurgeau de pe case ori din pomi din cauza sergentului care stătea cu ochii pe pluton: „Mergi, mergi, mergi, mergi! Nu rămâne în urmă soldat! Mergi, mergi,…” Cine îl avea la inimă pe pricăjitul Stanko? Nimeni. Vocea lui, însă, era cea mai puternică din tot batalionul. A fost stentor în corul bisericii. De la potriveala aceasta (stentorul Stanko!) i s-o fi tras numele de german sau altă etnie de albi. Totuși, Stanko nu era alb nici măcar la ochi. Ochi-i erau roșii, ca ai unui drac negru ieșit din tartar, din fundul infernului… „Soldat 445!” „Prezent!” Prezent, zic? Am depășit demult acel prezent. „Ai tras înapoi trupa. Din cauza ta am întârziat să scăpăm de ploaia asta afurisită!” „Mi s-a așezat un gândac, un miriapod, o insectă mare pe gât, domnule!” „Nu ai nicio scuză! Ești consemnat! Nu te miști de-aici! În noaptea asta rămâi în picioare în fața patului!”…

Au mers cu trenul și apoi cu autocamioanele până în Womamu, o localitate cu patru case mari și restul colibe în mijlocul unui ocean de copaci. Nu au stat printre localnici, s-au cazat în corturi. Erau mari cât să găzduiască un pluton întreg, existau paturi, vestiare, rastelul cu arme, aveau alături privată, iar înăuntru destul spațiu pentru distracțiile de frunte ale gradatului, flotările soldaților și șmotrul, mereu, insistent, ordinea și curățenia.

Nu primiseră permisiunea să interacționeze cu civilii chiar dacă cereau ajutor și ei l-ar fi putut acorda. Nu trebuiau decât să aștepte oprirea ploii și apoi ar fi plecat pentru a îndeplini misiunea…

 

Misiunea lor a rămas un mister până când doi reporteri de la „Robertsport Prime-Time Radio”, care însoțiseră o echipă de la „National Geographic” într-o cursă pe Lofa River, aproape de Bakiemai, au auzit un localnic vorbind despre convoiul de mașini și armament greu, abandonat pe un drum ce traversa pădurea, la nord de Womamu. Pentru oamenii de la „National Geographic”, aflați în căutarea unei vechi culturi autohtone, o deviație de până într-o sută de kilometri dus-întors, pe un drum mai puțin practicat, posibil desfundat, era o aventură bonus. În afara echipei de filmare și a celor care duceau bagajele pe traseele care se străbăteau pedestru, veniseră trei experți arheologi, un etnolog, un entomolog… Savanți, nu altceva! Au hotărât să se împartă și să permită această plimbare unei echipe restrânse însoțite de cei doi liberieni care cunoșteau dialectul. Sezonul ploilor trecuse, pământul era tare, jeep-urile rezistente și, dacă nu puteau înainta trebuiau să se întoarcă. Patru-cinci ore, cât să le ia, șase? O excursie, nimic mai mult! OK, mergeau să filmeze, vedeau de aproape ce putea fi, creau un cap de pod. Pentru o investigație se mobilizează alții, dar aceste informații se pot vinde bine...

Au ajuns să vadă ceea ce căutau însă nu atât de repede cât speraseră. Drumul era prea rău să îl poată străbate cu viteză, iar distanța mai mare. Aveau să se întoarcă pe întuneric, măcar cunoșteau pe unde veniseră. Era, cum spusese individul din Bakiemai, un convoi militar înecat în noroi, părăsit de militari și fără nicio pază, după cum se vedea, tehnologie americană de bună calitate, câteva tancuri așezate pe platforme, două răsturnate, urme de bocanci, spre toate direcțiile aproape, dar nici un om.

Au început să filmeze cât puteau de amănunțit fiecare vehicul, dedesubt, înăuntru, peste tot. Au găsit armament individual, muniție de război, efecte, echipamente, rucsacuri de campanie,… Senzația era că oamenii se evaporaseră, deși urmele arătau că se îndepărtaseră de acolo. Totuși, semnele unei unități militare în marș nu erau evidente. Credeau că vor face câteva filmări și gata, înapoi! S-au pornit controverse. Tinerii liberieni au zis să meargă pe urmele convoiului pentru a vedea de unde vine, să întrebe localnicii. Conducătorul excursiei, Oliver Geordan, nu a fost de acord. Mai întâi trebuiau să anunțe șefii râmași la Bakiemai, apoi… de unde motorină în mijlocul junglei sau internet fără receiver de satelit, până la Womamu era aproximativ aceeași distanță dar acolo ce îi aștepta? Decizia a fost să se întoarcă și să revină mai bine pregătiți pentru a se documenta. Era bine să revadă filmele, să le comenteze cu cei de-acolo, să se intereseze dacă erau date despre o expediție militară eșuată în pădurile din Liberia pe internet și… au plecat înapoi. Au ajuns noaptea, deja a doua zi, obosiți și marcați. Luaseră unele lucruri          de-acolo, mai mari sau mai mici, își notaseră serii, nume, aflaseră chiar ceva despre unitățile de luptă și se convinseseră că militarii erau americani… De aici s-au implicat autoritățile,     s-au confiscat filmele și obiectele, au urmat anchete, s-au pierdut timp, bani, autorizații, libertatea…

 

Obah Eleanor Lomell 

 

Oba (Obah – „h”-ul este expirat) era fata liberiană care participase la expediție, subțire, cu fruntea bombată, ochi mari, aparent speriați, și o junglă deasă de păr cârlionțat pe care obișnuia să îl țină legat cu un elastic la spate. Împlinise abia 23 de ani, era studentă la „Relații interetnice”, unul dintre cursurile „Facultății de Istorie” din Robertsport, avea un răstimp pentru a-și pregăti tema de licență privitoare la tribul Mano, fărâmițat în timp datorită războaielor civile și expansiunii locuitorilor de confesiune islamică. Locuitori? Invadatori?... Și Mano „coborâse” din Guineea, împins de același pericol ce amenința toate triburile vechi: degradarea credinței și a modului secular de existență.

Prietenul ei, Dorley, a fost cel care a descoperit caravana NG pregătită deja să străbată Lofa River către Bakiemai. Drum foarte lung, inițial cu șalupa, apoi cu mașinile, după aceea cu bărci, într-o zonă cu teren accidentat și păduros… Au fost atrași de promisiunea unei croaziere și a unei bune remunerații ca translatori pentru dialectele Mande vorbite de populațiile care ocupaseră în timp zona central-nordică a teritoriului administrat de guvernul instalat prin grija binevoitorului conducător de la Monrovia. Nimic inconvenabil, deși au stat alături de oamenii angajați de o firmă autohtonă pentru servicii de deplasare, organizare și aprovizionare. Chiar ei, tinerii translatori, erau plătiți de aceeași companie cu sediul în capitală. Au plecat sâmbătă și aveau în plan să încheie expediția într-o lună. Dar…

Descoperirea convoiului militar în adâncimea pădurii, pe un drum montan, nu atât periculos cât desfundat, a fost impresionantă. Mașinile, răspândite pe câțiva kilometri de drum, păreau sculptate în lutul roșu și cumva, modul în care fusese lăsat tot, iar oamenii plecaseră pur și simplu, te făcea să le simți spaima și disperarea. Ce cauzase plecarea lor, era de neînțeles.       

Dorley cunoștea legende auzite de un radioamator care emisese prin satelit la un post mobil, probabil militar – deși individul, vorbitor al limbajului creol (Kreyol English), s-a jurat că e civil. Era povestea lui Warlord, un vrăjitor care strânsese alături o armată nevăzută de războinici pe care o pregătea să supună într-o zi toată țara și nu numai. Guineea era vizată și poate Sierra Leone! Se mai spunea că Warlord este sfetnicul lui Tiberius Bamako și că lupta în numele și pentru gloria sa. Acest Warlord ar fi venit din Nigeria, iar numele său, Dibja Afa, nu era de magician obișnuit ci de vrăjitor-leopard. Vrăjitorii-leoparzi sunt albinoși, cu pielea pătată. Putea să fie? Negrii sunt creduli când e vorba despre magie și, să o spunem pe bune, credința face să existe toată această realitate sau ce este! Cât ar putea convinge înșelătoarea logică umană dacă în final n-am crede că este așa?

N-a mai fost timp să discute despre vrăjitori deoarece de dimineață toți membrii expediției au fost săltați din pat de poliție, duși într-un beci undeva, izolați și lăsați la fezandat o vreme. Cele trei femei au fost închise în altă celulă și părăsite sub supravegherea unui soldat. Soldatul nu se uita la ele, ba, avea o problemă deoarece se chircea și se strâmba din când în când, apoi au înțeles, când a urinat în pantaloni, că nu i se permitea să abandoneze pentru nici un motiv postul. Au pornit să strige, să facă mare gălăgie pentru a alerta gardienii că li s-a ușurat colegul în pantaloni și pute a budă în celulă.

Bietul om a avut parte de toată ocara și zeflemeaua din partea celor care veniseră, dar nu s-a permis înlocuirea sa pentru că fiecare își făcea tura obligatorie de trei ore. Femeile au cerut să fie îndepărtate de-acolo, măcar să ia o gură de aer proaspăt, iar când au fost scoase în holul secției de poliție au alergat spre ieșire. Toate trei!  Nu era ceva obișnuit, era evident că se vorbiseră înainte totuși rectorul unității nu a aprobat întrebuințarea armamentului. I se zicea „rector”, nimeni n-ar fi putut spune de unde împrumutase Poliția acest termen, dar suna foarte serios și aspru – e vorba de cineva care te îndreaptă… oarecum. Femeile ieșiseră în stradă și se răspândiseră. Erau doar trei, Bakiemai (Bahkèdoe) are străzi late și case răzlețe, unde să se ascundă?, râul e mic, doar câteva punți deasupra, nu prea vezi o pirogă, și cu atât mai puțin o șalupă ori navă de transport… Două dintre ele au fost găsite ușor, pe a treia însă au pierdut-o. A treia femeie a fost Oba, iar ținta ei a fost întoarcerea acasă. A alergat spre râu și s-a ascuns după tufele înalte. A așteptat lângă apă să se întunece. Din Bakiemai sunt douăzeci de kilometri până la drumul național, totuși nu ar fi reușit să parcurgă singură distanța pe timpul nopții. A gândit să încerce ospitalitatea unor localnici. A găsit o pereche de oameni vâslind în jos pe râu și i-a strigat să o transporte unde se duc, jurându-se că le va plăti, deoarece era de loc din sud, fusese răpită și reușise să fugă. Pentru cei doi tânăra fugară a devenit o promisiune de câștig. Comerțul cu sclavi nu a fost abolit o clipă în zonele mediane ale Africii, iar o femeie la vârsta ei merita destul. Probabil cel mai bine ar fi fost recompensați chiar de răpitori. Ei erau musulmani, știau de existența grupurilor plătite din venitul contribuabililor islamici pentru a aduce sălbaticii pe drumul corect al lui Allah. Gândul că acești războinici cotiseră puțin pe scurtătură și adoptaseră obiceiuri păgâne, între care traficul de carne vie, nu scandaliza comunitatea care se simțea protejată (fiindcă îi finanța). Mai jos, unde mergeau ei, era ranch-ul unui, cel puțin la instalare, crescător de vite, pe nume Ismail Tautkhamèe, un individ pentru care Bakiemai devenise spațiu strategic de achiziționat piesă cu piesă. Cumpărase și clădirea în care Poliția își desfășura activitatea, prin urmare putea fi „șeriful” locului. Discutând cu vâslașii despre acest investitor a priceput repede că nici ei nu erau localnici, ajunseseră, împinși de oportunități, în slujba unui om potent venit din adâncimea golfului Guineea, de dincolo de Côte d’Ivoire, Ghana, Togo, etc., în țara aceasta mică, locuită de vorbitori de engleză, în care curge aur prin apele fiecărui râu. Din ceea ce insinuau s-ar fi zis că fac trafic de produse interzise, dar ce anume era n-au spus. Au știut la rândul lor că Oba nu scăpase dintr-un lagăr de muncă. Avea mâinile virgine! S-au grăbit să acosteze, să nu-i prindă întunericul fiindcă puteau fi vânați de monstrul râului, „Crocodilul chior”, considerat vinovat de toate disparițiile de pescari sau barcagii plecați pe râu în sus și-n jos.

Pentru Oba, această „prietenie” cu oameni necunoscuți nu oferea nici o garanție. Nici fețele lor, de oameni reci, rudimentari, modul în care judecau localnicii și chiar aluziile deloc transparente privind statutul femeii, nu o încurajau. Bine era să vorbească puțin, să le răspundă calm și să pară supusă. Dar până unde putea să meargă? Orice fiară acționează imprevizibil. De obicei atacă brusc, instinctiv, deși o clipă mai devreme părea neutră, dezinteresată de prezența prăzii.

–      Crocodilul, strigă în engleză și se ridică îngrozită balansând barca de plastic, l-am văzut, e marele crocodil chior, monstrul!

Povestea cu „monstrul” era împrumutată din zona lacurilor înșirate de-a lungul râului dincolo, peste graniță. Să vină atât de jos părea neverosimil, totuși nu era exclus să fie o vietate mare în apă, așa că bărbații s-au ridicat în picioare, agitați, unul a încercat să îndrepte arma spre animal, barca s-a lăsat mult pe partea sa și, atunci când celălalt a vrut să-l prindă, femeia i-a împins pe amândoi. Apa curgea repede, barca s-a îndepărtat într-o parte, luase apă dar a continuat alunecarea și s-a ascuns după copaci, ori tufișurile crescute la marginea râului. Ce jivină luaseră cu ei și fuseseră atât de prosti să nu o imobilizeze cum pășise în barca lor? Este o lege a supraviețuirii în sălbăticie...

Oba avea în fine un vehicul și o cale de a merge către ocean. Barca luase apă și era învârtită de râul care curgea repede spre cataractele din munte. Acolo putea fi mult mai rău, nu-i rămăsese decât o vâslă, dar nici să vâslească nu știa. Și dacă s-ar fi prins de arbuștii de pe mal, unde ar fi ajuns și cum putea să se salveze de atacul unui animal? Omul singur e prea vulnerabil! „Până și maimuțele mănâncă oameni!”, fusese o știre pe care ea o citise la radio. Mai era o cauză pentru care merita să fie mereu concentrată, să ia cele mai bune decizii și să păstreze hainele uscate (cel puțin în partea superioară). Descoperise într-un sac de campanie agenda unuia dintre soldații dispăruți, iar agenda aceea conținea un jurnal scris de mână. Nu văzuse mai mult de două-trei foi înainte să o ascundă sub slip și a pasat-o celorlalte femei din grup când a fost căutată până la piele, apoi a luat-o înapoi și a păstrat-o. Era o ființă pe care avea datoria să o salveze. Era sufletul unui om.

Da, noaptea părea că s-a instalat definitiv, râul se deslușea tot mai puțin, totuși, nefiind lat, barca se apropia ușor de maluri, iar în apropierea malurilor apa curgea mai lent. Cel mai bine pentru ea era să găsească un mic adăpost aproape de mal în care să ancoreze barca, să poată dormi până a doua zi…    

 

Înainte să deschidă ochii, Oba a simțit că în barcă mai este cineva. I-a mijit pentru a zări și a apărut imaginea unui leopard mare, așezat pe cealaltă bancă a bărcii. Oare n-a vrut să își ude ghearele și coada trecând prin apa ce băltea interior? Nu-l credea într-atât de pretențios pe un animal flămând! Probabil nu era flămând… Și-atunci de ce staționa așezat ca un sfinx în barca ei (era barca ei, o câștigase prin luptă)? Oba a prins vâsla care îi stătea aproape și a împins „pisica” să plece din loc. După ce a mârâit de două-trei ori și a dat cu laba, leopardul, un mascul frumos, s-a întors și a sărit din barcă, apoi a dispărut în tufiș. Avusese mare noroc să nu fie sfâșiată de bestie, deși nu părea deloc fioroasă. A îndepărtat barca de mal și a încercat să o țină cât mai drept pe cursul apei. Abia se luminase și se arăta soarele după copaci, simțea foame, oboseală, teamă, dar încă era departe de un loc sigur pentru a renunța la călătoria pe râu. Oba era obișnuită cu apa, locuia într-un port la Atlantic, era de doi ani reporter la radio, navigase cu iahtul pe ocean și în barca de cauciuc cu motor pe lacul Piso, încercase și surfing-ul, era o tânără curajoasă pe care o pasiona aventura. Cu o barcă de plastic pe un râu învolburat, neînsoțită, mânuind o singură vâslă, era sport extrem. Nu avea timp să gândească la altceva decât la păstrarea echilibrului bărcii pe mijlocul râului. A văzut animale, câțiva hipopotami micuți, poate crocodili, păsări și pescari. Oamenii îi păreau deocamdată mai periculoși decât animalele. Nu își dorea să fie urmărită de ei nici măcar pentru un motiv umanitar, să o salveze, considerând că este în pericol… Dar nu. Oamenii o priveau cum îi privea la rândul ei. Era prea de dimineață pentru eforturi salvatoare! Ar fi sărit dacă se încurca în plase…

A văzut podul șoselei după două ore de plutire. Știa că șoseaua coboară spre partea sud-estică a țării, deci, cu ceva noroc putea ajunge în capitală, iar de noroc nu se putea plânge până în acel moment. Avea nevoie de bani pentru a călători sau pentru a telefona părinților când ar fi ajuns într-o localitate. După ce a oprit barca în desiș, la marginea râului, și a urcat să simtă sub picioare pietrele șoselei naționale, a putut, în sfârșit, să gândească la tot ce se petrecuse și urma să se petreacă. Dincolo de întâmplarea recentă cu leopardul, în minte se menținea alerta stării sale de fugară din arestul Poliţiei. Ce făcea prietenul ei, Dorley? Fusese eliberat? Echipa de filmare avea jeep-uri și chiar o autodubă care transporta personal și aparatură. Ar fi putut să-i vadă venind, însă la fel de bine pe șosea ar fi putut ajunge Poliția, oamenii cărora le luase barca… La mai puțin de un kilometru depărtare de locul unde se intersecta râul cu șoseaua era o localitate, Zuwulo (regiunea Montserrado). Mergând înainte a intrat printre case și localnici. Centrul localității este lateral față de șosea, la capătul unui drum de jumătate de kilometru. Acolo pot fi găsite oficiile de servicii publice, o piață cu tarabe și magazine de mărfuri textile și alimentare și locul unde oprește cursa de persoane a companiei „Simandou” care merge până în Gbarnga. Chiar atunci era staționat un autobuz galben acoperit cu un munte de bagaje, l-a văzut de departe și a alergat pentru a ajunge înainte să pornească din loc însă nu a reușit. Zadarnic a făcut semne să-l oprească, șoferul a claxonat-o agresiv și i-a arătat că trece peste ea fără să-i pese. A căutat sediul serviciului poștal și a întrebat, însă oamenii se fereau și nu-i vorbeau sau rosteau prostii, cerându-i să moară, să se ducă în grotele întunecate din care venise… Îi era clar că se știau bine între ei și nu suportau străinii. A intrat într-un magazin și toți s-au înspăimântat, clienți alături de vânzători, iar o femeie a luat-o la bătaie cu mătura să o scoată afară… Ce-aveau cu ea? „Ajutați-mă!”, le-a zis. „Trebuie să dau un telefon, vă rog! Unde găsesc un telefon?” „Mergi la misiunea doamnei Robinson! Fugi-fugi! Afară de-aici!” Misiunea doamnei Robinson? Putea fi o misiune umanitară. Bântuiau multe prin Liberia.

În târg erau două bannere pictate cu figura filantroapei, flori de orhidee și ceva scris în engleză, care ghidau posibilul beneficiar spre un loc de la marginea așezării, unde fuseseră montate două corturi mari și trasă o rulotă, numeroase afișe de plastic ancorate cumva în semicerc, iar unul dintre corturi, cel mai mare, avea o deschidere importantă către public. Oba trecuse pe-aproape când intrase în localitate, dar în momentul acela nu avea ochi decât pentru autobuz. Era o coadă de zece femei în așteptarea unei doamne care aproba ajutoarele. Doamna Robinson era prezentă, evident, doar ca imagine, altfel zis putea fi, asemenea oricărei zeițe africane, o fundație de departe-departe… din Europa, America, sau Asia. Și nu există fundație de binefacere în lumea aceasta care să nu cheltuiască discreționat bani primiți din cer. Trebuie numai să fii într-o relație foarte apropiată, poate intimă, cu „Cerul”.

–      Vă rog, vă rog, a zis Oba, pot vorbi cu doamna Robinson?

–      A-a!, s-au oripilat femeile. Fugi de-aici, spirit rău!

–      Nu vreau să iau nimic, nu-mi trebuie nimic, doar să vorbesc doamnei…

Atunci a ieșit un bărbat din celălalt cort. Un om grăsuț, cu barbă, îngrijit, la patruzeci de ani, sau pe-acolo.

–      Ce este gălăgia asta, madamelor?, a zis, vorbind englezește cu accent franțuzesc. Vreau să vă anunț că suspendăm orice ajutor până ce veți păstra puțină liniște și decență. Vi s-a spus că doamna Robinson este bolnavă. Dacă va deceda, cine va mai fi aproape de voi?... Ei?

–      Dom’le, dom’le Charlie…, Carli…!

–      Carlo, enfin…

–      Dom’le, e spiritul rău… A venit aici să ne ia sănătatea!

–      Cine? Domnișoara?

Domnul Carlo a venit aproape de Oba. Părea binevoitor.

–      Domnule, vă rog să mă ajutați!

–      Ce se întâmplă cu tine, draga mea? Ești prima albinoasă pe care o văd de când mă aflu în Africa.

Domnul Carlo era negru, bineînțeles, cu o barbă scurtă, colilie, puțin mai scund decât Oba…

–      Albinoasă? Ce spuneți acolo, domnule? Cum să fiu albinoasă?

Atunci și-a privit Oba mâinile. Credea că este așa de la praful împrăștiat de autobuz. Erau pătate, alb cu ciocolatiu. A încercat să șteargă nuanța albă, dar nu se curățea nimic… A luat-o cu leșin și a căzut ca o cârpă în colbul din fața cortului.

–      Dom’le Charlie, nu atingeți că transmite boala somnului!

–      Și a elefantului, și frigurile negre, dom’le Charlie, Carli… Și se iau petele…!

–      La mine nu se iau, a zis domnul Carlo. Sunt dat cu uleiuri.

A ridicat-o în brațe pe Oba și a dus-o în cortul din care ieșise.

 

Carlo

 

Când s-a trezit din leșin, Oba era într-un pat îngust. O femeie îmbrăcată într-un fel de uniformă violet, îi ținea la nas o fiolă cu miros înțepător și a tușit de câteva ori.

–      Unde mă aflu, ce s-a întâmplat…?

S-a ridicat deși femeia a apăsat-o să rămână culcată. Și-a amintit… A vrut să se privească într-o oglindă dar nu exista niciuna aproape. Înăuntru era lumină puțină și nu i-a mai părut la fel de evidentă depigmentarea. Ce simptom putea fi acesta? O boală gravă, ceva temporar cauzat de frig sau de frică, de vreo complicație gastrică, mâncase ceva stricat, contaminat,… De fapt era flămândă, nu mâncase o zi întreagă! Leopardul…

–      E posibil, întrebă femeia care o îngrijise, ca leoparzii să transmită o boală cum este depigmentarea pielii? Ați auzit ceva?

Femeia a privit-o însă nu i-a răspuns. Nu a negat și nu a admis acea idee. Doar a ieșit. Era un cort înalt, echipat ca un cabinet medical. Avea două paturi de campanie, un dulăpior cu medicamente în cutii și sticluțe la vedere prin pereții transparenți, birou cu obiecte de scris și un notebook, scaune, cântar, dintr-astea. Domnul Carlo a venit să-și consulte pacienta. Chiar era medic, italian la origine, îl chema Carlo Lampuso, dar trăise o bună parte a vieții în Franța. De-acolo plecase în misiune, avea o notă creștină, mai puțin umanitară, această misiune, în interiorul corturilor se vedeau simboluri specifice, însă foarte discret afară. Locul era vizitat de „bandiții” islamiști care tolerau inserția concurenței deoarece ei nu aveau ceva de dăruit ci de luat. Părea foarte primejdios însă, oricum, toată viața lui Carlo Lampuso se defectase. Își permitea ceea ce nu își permisese până acum un an, multă indiferență pentru sine și umanitate. Nu avea deloc compasiune, prin urmare nu era indicat să fie membru al misiunilor de binefacere, dar, să fim sobri, doar nesănătoșii mintal se duc în locuri unde riscă să moară în chinuri. Nici călugării nu depășesc o anumită limită a mansardei. Bunătatea este o calitate interpretabilă. Asemenea frumuseții… 

Domnul Lampuso (astfel este corect să-l numim) avea o fată care semăna tinerei luate din praful satului african. Pe fata lui o chema Selena, era creolă fiindcă mama fusese albă, îi spunea și Luna – în același timp luminoasă și întunecată. Nici el nu avea pielea foarte închisă la culoare, prin urmare în ascendența sa își introduseră genele alți albi. Fusese conceput în mediul lor... Pentru fata lui reținuse câteva sentimente, probabil acestea îl determinaseră să acorde ajutor tinerei, accentuate și de curiozitatea științifică. În cariera sa cunoscuse albinoși. Este o boală genetică și nu ține cont de rasă. Albinoșii sunt persoane foarte sensibile, care au nevoie de protecție la soare. În general au probleme cu vederea. Totuși, un albinos cu pete nu mai văzuse, și, cum spunea, nu văzuse de vreun fel în Africa. I-ar fi fost dificil să supraviețuiască.

–      Ți-ai revenit, draga mea? Dă-mi te rog câteva date despre tine înainte să vorbim de simptome și diagnostic! OK?

–      Domnule…?

–      Doctor Lampuso…

–      Aș dori să-mi anunț părinții că sunt în viață. Le trimiteam mesaje zilnic. Este posibil să o fac și de aici? Am văzut o antenă de satelit prinsă de rulotă…

–      Desigur. După formalități, puțin mai târziu…

Părea un om minunat Carlo Lampuso, exact persoana pe care trebuia să o întâlnească pentru a reuși să revină cu bine acasă. Ar fi vrut să o cunoască și pe doamna Robinson dar i s-a spus că nu stă acolo. „Deci nu e bolnavă?” „Nu, deloc.” I-a zis cine este și cum ajunsese în localitatea aceea. Nu se aștepta să o creadă și atunci i-a dezvăluit agenda soldatului. Ca orice militar instruit, acesta scrisese numele și adresa. Era american. Despre depigmentare doctorul nu avea nicio idee cum s-ar fi putut produce. Este o boală infecțioasă necunoscută transmisă de vreun țânțar? Nu fuseseră raportate boli transmise de țânțari în regiunile nordice. O boală congenitală declanșată în anumite condiții, stres, germeni luați din pământ, vârsta pe care o împlinise – dar nu știa vreo rudă să fi suferit de așa ceva –, deci… origine și cauză necunoscute. Au intrat în rulotă. Fusese echipată ca o garsonieră, cu o cameră, o chicinetă și chiar o toaletă cu duș. Înăuntru era și laptopul cu internet prin satelit. Alimentarea se făcea la un grup electrogen nu foarte zgomotos. Lampuso zicea că îl folosește cu parcimonie din cauza consumului de gazolină. Aprovizionarea se face rar în satul acela deși este pe șoseaua națională. Dar nu mai rămâneau mult acolo. Peste trei zile ar fi mers către Zorzor, iar joi, peste o săptămână, avea planificată o călătorie până la Gbarnga, unul dintre orașele importante din Liberia. O săptămână? Câte se mai puteau întâmpla într-o săptămână? Oba i-a reamintit că este căutată de Poliție și că multe persoane din localitate știau că se află acolo. Desigur…

Au găsit anunțul despre atacul din 26 mai la sediul militar american denumit CASCOM. Acum trei săptămâni și o zi fusese 26 mai. Ce putea să însemne această alarmă și unde era „sediul CASCOM”? În capitală ori la… Womamu? Oba a vorbit cu tatăl ei. I-a zis că se află într-un sat din apropierea zonei de cercetare dar că echipa NG fusese arestată. L-a întrebat dacă știe ceva de Dorley, iar tatăl i-a spus că nu știe.

–      Tata, am nevoie de bani să pot ajunge singură acasă. Și am o problemă incredibilă! Mi s-a depigmentat pielea.

–      Cum așa?

–      Nu știu. Sunt aici cu un domn doctor însă nici domnia sa nu își explică…

Tatăl, șofer la o linie de taxi, i-a spus că va veni sigur a doua zi. Să îl aștepte acolo dacă are cum, el pleacă încă din timpul nopții…

–      Mâine?, a întrebat Carlo Lampuso. Îmi pare rău însă nu poți rămâne aici. Izgonești localnicii. Pentru oamenii aceștia importanță prezintă doar frica, boala și foamea. Ai un demon, trebuie să fii exorcizată…

–      Vreți să merg la vraci? Cunoașteți vreunul?... Dar nu pot. Vracii vor bani…

–      Poate acceptă altceva…

Un vraci localnic? Vraciul din Zuwulo stătea într-o cocioabă afară din sat, nu atât de departe încât să obosești mergând până acolo. În apropierea oficiului (sau locuinței sale) erau câțiva boscheţi și doi-trei copaci nu prea mari, împodobiți de numeroase cârpe colorate, prinse unele de altele cu sfori scurte într-o rețea deasă, toate fluturând ușor bătute de un vânt moale. Vraciul era bătrân și bolnav, locuia singur acolo, coliba lui mirosea a latrină, totuși avea la îndemână obiectele necesare oricărui serviciu care cerea intervenția spiritelor vii ale lumii materiale și imateriale.

Oba se acoperise cu uniforma unei maici, să fie bine ascunsă și ajunsese spre ora prânzului, însoțită de Lampuso, la sediul bătrânului vrăjitor. Moșul dormea, cum obișnuia să facă mai toată ziua și nu trebuia deranjat, noaptea era perioada sa de veghe (de aceea spunea la fiecare întrerupere că noaptea este prea lungă – ori se referea la „noaptea veșnică”?) și l-au trezit strigând puternic din prag. Nici auzul nu mai funcționa bine, vederea nu și… nimic. Doar legătura…

Lampuso i-a zis că venise cu ceva de mâncare, niște conserve grozav de gustoase, iar bătrânul, care oricum nu auzea, a priceput semnele. Oba studiase dialectele Mande și ar fi putut să se înțeleagă mai bine cu vraciul care nu cunoștea engleza de nici o nuanță. Kreyol English, este un fel de lingua franca utilizată inter triburi. Nu e cunoscută de toți membrii triburilor, iar de bătrâni cu atât mai puțin. Pentru o recompensă de această natură bătrânul vrăjitor era dispus să lase pentru câtva timp meditația diurnă și să se scufunde în lumea spiritelor pentru a pune ordine în treburile dezordonate de ființele care îi cereau sprijinul. Cum și-a dat acordul, Lampuso s-a hotărât să plece. Abia începuse incantația, a lăsat-o acolo pe Oba, a ieșit din casă și, fără o vorbă, a dispărut. Deși tânăra a încercat să spună mereu bătrânului pentru ce venise, nu a înțeles dacă și-a dat seama care era problema ei. Ori astfel se derulau toate procedurile de exorcizare, ori bătrânul era senil și confunda cântările. Îi părea că vorbește de lepră…

După ce, în fine, ostenit de efort, bătrânul vraci a ieșit din transă și a adormit subit de parcă ar fi murit, dar se vedea că respiră, Oba a gândit să se întoarcă. Și-a prins iar eșarfa peste cap și peste față, apoi a luat calea înapoi spre locul ocupat de misiunea doamnei Robinson. Privindu-și mâinile i s-a părut că petele dispăruseră. Nu crezuse vreodată în puterea vracilor, îi considera șarlatani. Asta îi spuseseră profesorii, părinții, asta dezvăluia mass-media... A simțit imboldul să alerge, să se bucure... A scos eșarfa să se simtă mângâiată de aer. Revenită la sediul misiunii a avut surpriza să vadă că mașina rulotă nu mai era. A vrut să afle unde s-a dus, lăsase agenda pe birou, dar nu se știa, domnul Carlo plecase neașteptat, venise de undeva, a urcat în cabină și a demarat fără o vorbă. Oba l-a așteptat întreaga zi și apoi până spre dimineață când a fost recuperată de tatăl său. I-a zis tatălui pe drumul spre Gbarnga ce se întâmplase.

 

Carlo Lampuso avusese o viață fericită până când soția sa, femeie frumoasă, a suferit un accident de automobil în care și-a frânt gâtul. Înainte să moară, ca o bună catolică, pentru a îndrăzni să bată la porțile Paradisului, a cerut iertare soțului că îl înșelase cu unul dintre asociații săi de la clinică. Astfel s-a elucidat enigma, de ce fusese descarcerată din mașina colegului și se afla într-o poziție aparent nefirească peste acesta. S-au degajat primejdios din debaraua memoriei toate aluziile ironice pe care le făcea… animalul acela privitor la conceptul: „familia este sfântă”… 

Niciun om nu se naște mizantrop. E modificat spre această formulă psihologică de cauze externe. Altfel spus, orice criminal este nevinovat, caracterul, un program genetic înnăscut, și destinul, un lanț de relații și coincidențe induse, îl îndreaptă inevitabil spre acte antisociale. Cei mai mulți criminali ucid indirect, iar cei mai mari ajung deasupra plantați de lumea oarbă… Cazul doctorului Lampuso este, într-un fel, adiacent. O ușoară modificare psihică datorită decesului soției nu constituia un argument să fie refuzată oferta unui medic valoros de a participa la misiuni umanitare în Africa. La urma urmei important este să găsești voluntari, competența și chemarea acestora pentru aventuri exotice sunt pe planul doi și trei. Motive, cum ar fi dezechilibrul mintal, nu se iau în seamă…

Doctorul avusese o jumătate de oră timp să citească în agenda soldatului și a văzut trei oportunități de câștig. Una pe internet, a doua de la „Departamentul de apărare a Statelor Unite”, a treia de la rudele tânărului soldat. Ar fi putut încerca o pistă și spre „National Geographic”, deocamdată însă trebuia să își piardă urma deoarece putea fi căutat de tot clanul fetei pe care o lăsase pradă bătrânului șaman. În sat circula zvonul că se hrănește cu sânge de femei tinere, de aceea nicio tânără nu era abandonată în hruba moșului, dar observând cât de dărâmat părea nu mai dădeai crezare poveștilor de groază din folclor. Astfel se glumea pe-acolo, speriindu-te!

Ajuns în Gbarnga a gândit să abandoneze mașina, era spre seară, dar, după ce a alimentat-o, a plecat spre Monrovia pe timpul nopții. Drumul e ceva mai bun și regiunea este mai civilizată. Uneori au loc tâlhării pe șosea, există bande de indivizi îmbrăcați în uniforme de polițiști, însă Carlo era hotărât să nu oprească la nici o somație până nu ar fi ajuns  într-o zonă protejată.

Nu există multe străzi asfaltate în țara aceasta cu oameni nefericiți, totuși poți descoperi și locuințe ori hoteluri de lux, de care, nu se știe de ce, se bucură numai albii urâți cu pasiune de localnici și considerați principala cauză a nenorocirii lor. Ajuns în capitală, puțin după miezul nopții, Carlo și-a dus mașina într-o parcare publică supravegheată, astfel încât să doarmă liniștit până dimineața. Era hotărât să plece din Liberia, plănuise mai demult, se săturase de oameni aproape sălbatici, spera să fi găsit în fine oportunitatea pentru a relua drumul înapoi în Europa. De Franța voia să uite, era încă cetățean italian, se putea găsi un loc bun și pentru el, dar, singurul aeroport din apropierea Monroviei oferea curse numai către Accra și Freetown, capitalele țărilor apropiate, nimic mai mult, și asta în jurul prânzului.

Capitala este înconjurată de orășele satelit suprapopulate, oamenii ies la promenadă și caută toată ziua sau pur și simplu fac non stop vizite la mici magazine care se etalează de tot în văzul străzii, de aceea există senzația că se face comerț de succes. Da’ de unde! Este o expoziție și nimic mai mult, toți se uită, uneori întreabă de lucruri inexistente, alteori de preț, chiar atunci când este expus. Altfel, comerciantul trebuie să fie mereu prezent fiindcă se fură. Sărăcie? Hămeseală? Probabil. Dar se poate vorbi de mai mult. E ca o revărsare de moroi în seara de Haloween prin orășelele americane. Atâta doar că aceștia sunt mai autentici și umblă zi de zi.

Carlo a plecat încet din oraș și a căutat alt loc de parcare dar pentru că nu a găsit, a lăsat mașina în apropierea aeroportului. A mers în interiorul aerogării pentru a achiziționa tichetul de transport, înainte să-și ia toate lucrurile din rulotă. A plimbat o parte cu valiza maro pentru a o duce în sala de bagaje. Când s-a uitat înăuntru i s-a părut că funcționarii aeroportului sunt militari. Nu își dorea să fie interogat pe tema plecării sale înainte să se încheie misiunea, ținând cont că semnase un angajament ce putea fi interpretat ca un nou jurământ medical, îi puteau reține pașaportul, deci s-a întors la ideea de a părăsi Liberia cu un vapor. Astfel venise, călătorind cu vaporul din Dakar. Până acolo zburase cu o navă aeriană a companiei „Air France”. Să facă drumul înapoi! Când a revenit la mașină a văzut de departe că lângă ea oprise un echipaj de poliție. S-a simțit încolțit. Ar fi putut aștepta? Din rulotă accesa internetul și se putea interesa de cursele maritime… Luase banii cu el, chiar și agenda pentru care își părăsise postul, și s-a hotărât să meargă în port. A găsit autobuz până în oraș. Timpul său a început să se consume tot mai repede. Autobuzul mergea lent, avea halte la fiecare jumătate de kilometru, câteodată mai des, oamenii de lângă el puțeau, vorbeau tare și degeaba, el arăta distinct și era privit suspect, ca un om dinafară, ori, mai rău, ca un ciudat. Pe drum vedea militari sau civili înarmați, care se distrau amenințând călătorii din autobuz cu armele. Războiul se încheiase de mai bine de patru ani, poate cinci, iar descreierații aceia angajați în garda națională se cam plictiseau. Era de-ajuns să fie bătut pe spate, în glumă, băiatul care ținea pe umăr un aruncător de rachetă și toți oamenii din autobuz ar fi ciocănit mai sus ori mai jos, la poarta Cerului sau a Infernului.

A răsuflat ușurat să ajungă în oraș. Apoi a plecat spre port, Freeport. Nu existau curse regulate dincolo de granițele țării, totul ținea de moment, de bani și de cheful șefului Poliției freeportului. În dană era un cargo, iar în momentul în care Carlo a întrebat un marinar încotro se duce, acesta l-a chemat într-un loc ferit să vorbească. Cargoul se pregătea de plecat spre Freetown (totul e liber, de capul lui, în Africa), iar căpitanul era dispus să care împreună cu mărfurile câteva zeci de călători nedeclarați, doar dintr-aceia care purtau dolari americani în buzunare, nu liberieni. Freetown era mult mai sigur decât Monrovia. De-acolo până și avioanele zburau mai des și mai departe…

–      Ai un freephone?

–      Un ce?

Era un smartphone local. I-a zis că nu e declarat și merge pe „sateliți ascunși”. Adică ilegali, nesupravegheați. Îl achiziționezi la colțul străzii. Numai un milion de dolari autohtoni. Sumă rotundă! „Trebuie să-i ai! Funcționează și la Sierra Leone…”

–      Hai frate! Nu-i spun căpitanului că ești pătat, că nu te-ar lua! Îți trebuie să te anunț când plecăm, nu ți-e clar?

Nu erau cu toții pătați? Carlo s-a simțit jignit să fie văzut ca o „capră pătată” printre găinarii din port, dar a dat banii și a așteptat. Când să pună cruce micii averi pe care o aruncase la gunoi, a venit și omul său, învinețit la un ochi și cu nasul umflat, fumând fericit dintr-o țigaretă artizanală:

–      Uite, ia-l și ascunde-l că era ultimul. Te caut eu când trebuie să vii… Cum îți zice?

–      Carlo… Charlie…

–      Bine! Eu sunt numit Lounger (Trântorul), he-he, he-he! Ce? N-ai râs, n-ai râs… Bine! Dar nu sunt deloc trântor, meister. Au vrut să-mi zică Mope, și e aproape același lucru, deși un pic mai trist, fiindcă sunt iscusit la curățat podele. Apropo, tu ce te pricepi să faci? Îmi pare că ai o moacă de om bine echipat. Geanta asta face o mulțime de bani în alte condiții. Iar îmbrăcămintea… aproape nouă… N-ar fi mai bine să o schimbi? Știu eu?... Unde vrei să tragi peste noapte? Ai un loc să stai?

Prea multe întrebări din partea unui „trântor” beat!

–      OK, Loungy, mergi să dormi să te trezești! Voi fi atent la aparatul acesta!

–      Da-da! Nu-ți face probleme Charlie, sunt prietenul tău deja!

A arătat cu degetul spre aparat și s-a întors pentru a ajunge în port. „Ce mizerie”, s-a strâmbat Carlo, „dacă mai vorbea îl strângeam de gât!” În oraș sunt hoteluri, unul mai grețos ca altul. Niciun hotel de patru stele nu pare curat ori safe, dar este oricum de preferat vreunei cocioabe cu două stele pictate de mână. S-a cazat la „Princess Hotel”, într-un bloc cu locuințe private, pavoazat de rufe întinse la uscat. Doar în zona restrânsă a hotelului lipseau rufele. A trebuit să strige pentru a veni cineva la recepție și, după fața uimită a personajului, a gândit că era de mirare să intre un client pe ușă.

–      Aveți camere curate, fără insecte, cu aer condiționat, frigider…

–      Da, desigur, avem de toate… De unde sunteți domnule, îmi arătați un act, pașaport sau orice…?

Carlo avea o anumită reținere să lase actele în mâna altcuiva…

–      Aha, deci sunteți negru!

–      Cum ai vrea să fiu? Sunt negru, desigur, numai barba mi-a albit…

–      Cum spuneți, eu nu vă contrazic, doar că păreți, poate e din cauza luminii, dar păreți albit și la piele. Eu așa zic, domnule! Dar nu-i nimic, să știți, aici nu se face segregație!

A primit cheia unei camere la etaj. Nu a fost însoțit de vreun angajat al hotelului și a avut un mic suspense până a deschis ușa deoarece părea să fie un obiect înăuntru care o blochează. A vrut să renunțe însă, după ce a împins iarăși, a scârțâit gros și s-a deschis de data aceea. Întuneric, se consumase ziua, iar înăuntru era un bec cu leduri care a făcut lumină. Fusese o zi grea și obositoare. De unde plecase și unde ajunsese! Nu mai avea voința să observe condițiile de cazare. O baie să fi putut face, apoi să mănânce puțin și să doarmă, să doarmă mult… și bine…

 

 

Warlord

 

Mars, 21

Sunt pe nava „Crescent”, dincolo de Tropicul Cancerului, aproape de mijlocul oceanului, în drum spre Liberia. Nu știu de Liberia decât că e un stat african, singurul care a cerut să aibă o stea între stelele USA. Se simte nisipul Saharei. Căpitanul spune că exact în acest sezon vânturile puternice duc nisipul peste ocean până în America. Se pare că este toxic. Unde se așază piere vegetația.

Azi dimineață, când m-am ras am văzut că în apropierea petei albe care s-a întins pe față au apărut două mai mici. Să fie de la sarea mării? Am fost „botezați” în apa sărată dintr-un bazin când am trecut peste tropic. Atunci, de ce doar eu am problema asta? Stanko îmi zice: „Bălţatule, ai luat vreo lepră!” S-a uitat și asistentul medical și a spus: „Este o eczemă! Să îți dai cu unsoarea asta!”

 

Martie, 29

Nu credeam că e atât de urât orașul. E drept că plouă dar   n-am văzut decât cocioabe. Ni s-a spus că sunt doar zgârie nori. Costello zicea! Mincinosul! Ne-a luat o zi întreagă să transportăm echipamentul, muniția, arsenalul, dispozitivele electronice și dosarele unității. Am ajuns să mâncăm răcituri abia seara. Am dormit în picioare pentru că sergentul m-a pedepsit. Am așteptat să se culce și m-am întins în patul meu. Toată dimineața mi-a urlat în cap să alerg, să fac pe satelitul, flotări, mersul piticului… AH! M-AM SĂTURAT!

 

Martie, 31

A dispărut Stanko! S-a evaporat. A fost căutat pretutindeni, a venit și Poliția militară. Nici urmă de el. Mâine plecăm spre locul unde ne vom îndeplini misiunea. Ne mutăm iar, cu totul, în trenuri. În locul sergentului Stanko este locțiitorul, caporal Johnny Brandon. Johnny e un tip mălău și bădăran, cu fața plină de puncte negre. Eu însă… Ieri a venit doctorul Colin Brown să mă vadă și, după ce mi-a examinat pielea, apoi mi-a tras sânge, s-a uitat peste tot, sub limbă, până și-n fund, a zis că nu e variolă cum credea. Nu, este un fenomen rar, poate unic, o depigmentare a pielii fără vreo cauză aparentă. „E o chestie degenerativă, fiule! Ai înghițit rahat de albatros, nu știu ce și nu cred să poată ști careva. Te mănâncă pielea? Nu. Te doare undeva? Nu. Ai febră, te supără ceva? Îm! Ești perfect sănătos. Doar că ai pete.”

 

Aprilie, 5

E seară. Ne aflăm în tabăra de la Womamu, o localitate rustică din nordul țării, după cum ne-a spus generalul la raportul întregii unități. Acolo vom aștepta ordine pentru campanie. Deocamdată să ne instruim bine și să ne odihnim. Vor veni zile când va trebui să mărșăluim noaptea. Inamicul a fost informat, în mod sigur, de venirea noastră, și ia măsuri să respingă un atac. Am ieșit să fumez o țigară din foi pe care   mi-a pasat-o Alex. Băiat valabil, Alex, deși are toane. Câteodată e fair, altă dată odios. Cum e cu țigara asta. Zice că e din proviziile lui Stanko. Dar eu nu l-am văzut pe sergent fumând vreodată…

S-a oprit ploaia preț de-un ceas. Poate două. Dinspre sat  se-aud cântece și se vede lumină, ca și cum arde un foc mare. Aș merge să văd cum se face o serbare sau procesiune religioasă. Preoții localnicilor sunt „vrăjitori”, „magi” ori „șamani”. Am văzut filme. Poate mă vindecă de pete…

 

 

Aprilie, 10

Am fost în misiune. Știu că n-am aprobare să notez așa ceva, că e secret, dar nu mă pot abține. Aparate electronice nu avem, scriu pe întuneric, nici asta nu pot face mult timp fiindcă se consumă pasta din pix. Scriu să nu uit. Să nu uit. Am fost. În misiune am fost. Locotenentul Walleski m-a luat pe mine și alți trei din compania de cercetași. Comandant a fost Waleski zic. Ori Walleski? Ne-am acoperit cu îmbrăcămintea țărănoilor din zonă și ne-am înarmat cu pistoale mitralieră pe care le-am adăpostit dedesubt. Un băiat destul de tânăr Waleski, avea 27 de ani, neîmpliniți, dar știa bine ce trebuie făcut. Aveam să ne infiltrăm pentru a da de informatorii noștri care trebuiau de mult timp să contacteze gruparea armată și n-o făcuseră. Am fost singurul care nu avea habar cum arată informatorii, ceilalți știau. Abia plecaserăm și a reînceput ploaia. Plouă torențial și se îmbibă tot că nu mai poți merge, dar noi suntem militari rezistenți, trecem prin orice, și am mers dincolo de Womamu, este altă grămadă de case rotunde, iar acolo Waleski a intrat într-o astfel de colibă și a ieșit degrabă. „Vigo, ia-l pe Robby și intrați acolo! Marti, Dan, hai dincolo!” Înăuntru era un miros împuțit de leșuri. Nici măcar n-am privit, am ieșit să nu murim asfixiați. Waleski a scos un moș aproape mort iar moșul a zis că fusese un raid al unor soldați străini veniți să jefuiască. Au ucis bărbații și au luat femeile și copiii. „Pe mine m-au lăsat să mor acasă”, ne-a zis omul care vorbea prost engleza. L-am lăsat și noi. Am văzut că avea dreptate, ucigașii veniseră cu mașini. Ajunseseră atât de aproape de noi și nu am aflat decât după câteva zile? Cred că atunci mi-am pierdut cunoștința întâia oară în misiunea aceea. Mi-am revenit alergând pe drum și nu aveam habar în ce direcție mă îndreptam, dar, ca orice soldat instruit, mă puteam orienta în pădure după mușchii crescuți pe pomi unde e nordul. „Locotenent Waleski, domnule locotenent Waleski!”, am strigat. Am văzut după un copac silueta unei femei tinere. Am crezut că femeia mă așteaptă însă a plecat după ce m-am îndreptat spre ea. „Vrea să o urmez”, am gândit și am părăsit drumul. Unde voia să merg? Și dacă era un spion inamic?... E târziu și sunt prea obosit. Simt cum mă ia somnul. Am scris o declarație la întoarcere. Waleski și colegii lui nu au revenit din misiune și nu am aflat unde s-au dus.

 

Aprilie, 15

Am fost pus la izolator câteva zile, apoi eliberat. Mi s-a spus că sunt suspect să-i fi ucis pe locotenentul Waleski și ceilalți. Ce motiv aveam să o fac? S-a primit un raport că aceștia nu au fost întâlniți dincolo de satul Jeila. Și până acolo cine-i văzuse? Femeia. Femeia care m-a atras după liziera de pomi crescuți la marginea drumului. Acolo era tabăra unde campaseră „soldații străini”. I-am văzut de departe. Erau echipați în uniforme, uniforme fără nici un semn sau o matricolă să ateste apartenența la o armată regulată. Era o unitate de „guerrilla”. M-au împins cu patul puștii cei ascunși după pomi. Îmi pierdusem și armele… Am fost aruncat înaintea comandantului și când acesta m-a văzut a întrebat cu emoție: „Dibja afa?” N-am știut ce pot răspunde pe loc și     mi-am păstrat cumpătul, iar comandantul a dat ordin să fiu ridicat și curățat de noroi. Apoi mi-a vorbit în dialect, n-am înțeles niciun cuvânt dar am constatat că fusesem confundat cu un personaj respectat, numit „Dibja” sau „Afa”. Ce putea să facă dacă nu vorbeam? După ce m-am calmat am văzut tabăra, cortul unde stătea comandantul, corturile soldaților și țarcul acoperit cu fâșii de polietilenă unde fuseseră închise femeile și alături copiii. Comandantul își pierduse răbdarea și striga la mine fiindcă nu îi vorbeam. Puteam fi eu personaj sus-pus dar avea orgoliul său! A gândit că se înșală astfel încât m-a întrebat și englezește: „Ești tu Warlord sau ești altcineva?”, „Warlord?”, am întrebat. „Și atunci cine-i Dibja?” Căpitanul a răcnit că sunt spion, a zis-o și în engleză și în limba lui, iar ceilalți m-au înconjurat și fără multe discuții mi-au scos hainele de pe corp și m-au legat de un pom ales pentru suplicii. Din momentul în care unul dintre indivizi a rotit un bici mare să-și ia avânt pentru a mă lovi, mi-am pierdut cunoștința a doua oară în ziua aceea. Nu știu cum am scăpat, nu știu cine m-a îmbrăcat, pentru ce nu am avut nicio rană și cum am ajuns în unitate. Eram ud până la piele și nu simțisem deloc frigul sau umezeala iar în momentul în care mi-am revenit mintal am căzut din picioare și am fost dus în cabinetul sanitar. Au urmat interogatoriile, apoi izolarea și din nou la datorie. Nu mi s-a spus că au fost găsite urmele grupării de guerrilla, dar știrile umblă prin unitate. Toate lucrurile lor rămăseseră acolo doar oamenii se duseseră. Se spunea că nu au găsit pe nimeni și nici măcar nu fusese deschis țarcul despre care scrisesem în raport. Era o enigmă cum plecaseră. Mașinile erau bune, puteau fi utilizate, armamentul fusese părăsit, muniția, tot. Eu am fost salvat. De cine? Îmi amintesc de femeia care mă atrăsese în capcană…

 

Aprilie, 21

Azi noapte am avut un vis oribil…

 

Carlo Lampuso nu prea se simțea motivat să analizeze lectura carnetului. Soldatul notase pe întuneric și scrisul era aproape ilizibil, făcea efort să înțeleagă deși purta ochelari buni de vedere. Curiozitatea era menținută de situația nefericită care se transmisese până la el, acea depigmentare a pielii despre care putea să afirme că e contagioasă, perioada de incubație era totuși nesigură, putea fi fenomenal de scurtă, o zi, cel mult, iar efectele, se pare, din cele citite, includeau crize de inconștiență. Cum să denumească această boală? I-a zis „Sindromul Leopard”, deoarece astfel arăta pielea sa după ce se văzuse în oglinda mare a băii. La fel era pielea fetei pe care o întâlnise în satul Zuwulo, la fel se pare, era pielea soldatului american. Ce anume declanșase această posibilă epidemie era o enigmă. Și ce fel de date mai putea găsi în agendă? Avea timp să studieze tot când ar fi ajuns într-o clinică bine dotată din Europa. Să se vadă plecat din Liberia!

După prima noapte petrecută în hotel s-a decis să își caute haine modeste în magazinele de mărfuri de mâna a doua. Peste tot erau numai mărfuri de mâna a doua. A hotărât să își vândă geanta la o casă de amanet. O geantă din piele de vițel, adică vacă! Ha-ha! Cine să aibă nevoie de așa ceva în Liberia? Nici măcar nu este pentru doamne. E bună și pentru doamne, în cazul unei călătorii… Vorbe… I-a luat-o recepționerul la prețul unei zile de cazare. Și-a cumpărat o sacoșă mare cu barete de umăr și a transferat lucrurile, apoi, când a ieșit ziua următoare a fost oprit de un om din pază. „Nu e loc pentru oameni ca tine. Ai venit la furat?” „Sunt client și îmi achit la zi cazarea.” Îl știa pe omul cu pete, știau toți de el, totodată cunoșteau că e om înstărit. Sărăcise brusc ori se ascundea? Indivizii aveau normă la „Serviciul de Siguranță”. Este un branșă în care oamenii întreabă și se toarnă. Ce cauți în orașul Monrovia? Aștept un asociat. Lucrez în asigurări de stat. Da? Există așa ceva? Sigur. Și de ce umbli îmbrăcat astfel? E mai bine să nu bați la ochi pe stradă…

Aparatul pe care îl primise de la „Trântor” nu putea fi folosit deoarece nu avea nici o persoană în agendă. S-a dus în port. Și dacă plecase vaporul? De data aceasta se anunța furtună și se pornise deja vântul. Își luase pălăria dar nu o putea ține pe cap. Când a ajuns aproape, a văzut că vasul încă se afla ancorat, dar numeroase persoane păreau să urce pe punte, pe o scară. Și dacă ridica ancora chiar atunci? A fugit spre hotel să ia geanta și să revină la vas. Chiar se desprindeau otgoanele. A strigat, a făcut semne și a fost văzut. „Sunt și eu pe listă!”, a zis. „Pe care listă?” „Am vorbit cu căpitanul!”, a mințit. Nava se numea „Guangzhou”, avea pavilion liberian, iar căpitanul era filipinez. De ce ridica ancora tocmai când venea furtuna? Așa ceva nu se face. Pentru că, în mod evident, avea ceva de ascuns. Carlo a fost coborât în cală unde a văzut mulțimea de călători nedeclarați. Nimeni nu putea sta pe punte, măcar până se schimba vremea și până depășeau apele liberiene. Pe vreme rea, șalupele „Patrulei de coastă” nu ies din port. Trebuiau să se bazeze pe măiestria căpitanului care manevra nava de transportat mărfuri. Veniseră cu materiale de construcții și se întorceau cu oameni. A fost o înțelegere pentru a încărca nava cu minereu, dar, nu se știe de ce, compania liberiană nu a putut onora comanda cât s-a aflat cargoul în port. S-a cerut să întârzie o lună, însă nici luna aceea nu a fost respectată, deci vasul a plecat încărcat cu oameni. Mai erau câteva zile până în luna iulie, când a ridicat ancora „Guangzhou” din Monrovia, și nu a existat nici un semn al plecării sale la „Autoritatea maritimă” din Freeport, prin urmare nu a fost anunțat nicăieri. Doar la venire fusese înscris în registre. A devenit un „vas fantomă”…

 

Aprilie, 21

Azi noapte am avut un vis oribil. Mă plimbam prin junglă cu Sheilla. „Pentru ce m-ai vândut dușmanilor?”, am întrebat-o. „Fiindcă ești singurul care ne poate salva!” „Eu? Sunt doar un soldat ordinar. Știi ce înseamnă? Că nu am nicio putere. Nimic. Pe mine poate face pipi și un soldat de primă clasă, iar cuvântul meu împotriva cuvântului său nu se pune. Numai atât sunt. Nici măcar nu am permisiunea să îți vorbesc.”

„Vraciul spune că «Vrăjitorul leopard» nu își cunoaște menirea. Că vine din lumea spiritelor. Vrei să-l cunoști pe vraci?” „Nu merge!”, mă sfătuia ceva în cap. „Renunță să mergi acolo! Spune «Nu»!” Dar n-am putut. Picioarele mi s-au dus singure înainte și am urmat-o pe fată până la intrarea în cortul rotund, împodobit cu amulete, talismane și fetișuri, al vraciului. Toate zorzoanele erau prinse acolo să alunge spiritele rele în care cu toții credeau. Eu sunt creștin evangelizat și cred în Isus. Dincolo de credința aceasta nu am o părere. Știu doar că lumea cuprinde altfel de confesiuni, creștine sau nu. Și-atât! Despre spirit? Dacă nu este Sfântul Spirit este o glumă spusă pentru a râde. Sheilla a strigat ceva și un om negru ca abanosul, îmbrăcat în fulgi și pene, ca un nebun care zice că e pasăre, a ieșit să mă privească. A vorbit ceva, iar Sheilla mi-a spus că mă salută. „Hello!”, i-am zis, „Am fost adus de Sheilla aici. Nu vreau să deranjez. Probabil mai e cineva înăuntru.” „Nu este”, a tradus fata, „Știam că vei veni. Te așteptam.” „Ah! Mă simt onorat.” „Știu cum ne-ai distrus dușmanii. Eu te-am adus înapoi în pădurile noastre. Eu am trimis-o pe fată să-ți arate calea. Spune-mi dacă vrei să-ți redau libertatea!” Am vrut să știu: „Cum am distrus dușmanii?” „Nu vorbi acum, om prost! Nu simți fiindcă ești numai o gazdă a marelui spirit…” Ceva, ca o strânsoare în cap și-n trup, m-a indignat. A fost ca și cum lumea s-a dezintegrat odată cu mine… și m-am trezit alături de camarazi când s-a dat deșteptarea, dar în capul meu stăruia spaima că se întâmplase ceva de neconceput.

 

Carlo Lampuso a avut neplăcerea să-l regăsească pe Lounger.

–      Ce faci escroc nenorocit? Pentru ce ți-am dat eu banii?

–      Nu te cunosc, a zis cu teamă Lounger. Ai față de vrăjitor!

A simțit pentru a doua oară imboldul să-l sugrume dar s-a abținut. Escrocul acela era singura lui cunoștință între atât de mulți străini. Măcar știa la ce să se aștepte din partea sa.

–      Sunt dispus să las de la mine. Ascultă! Pe cine cunoști și cine este de încredere aici? Îți recomand să nu mă mai înșeli dacă ții la viață! 

Lounger nu prea ținea la viața lui. Era, oricum, o epavă, o epavă care încerca să amâne naufragiul final. Iar „pătatul” cu barbișon, deloc atletic, nu prezenta un pericol imediat, nici dacă l-ar fi luat prin surprindere. S-a interesat cum de ajunsese acolo. A zis că i-ar fi trimis mesaj, de două ori chiar, însă „pătatul” și-a arătat colții: „Te-am sfătuit să nu mai minți!”

–      Mă ierți, i-a zis, probabil am intenționat numai! Se vede că nu l-ai primit. Îl știu-îl știu pe Mateo! E unul dintre matrozi…

–      Nu ești marinar?

–      Mi-am plătit drumul ca și tine.

–      Cu banii mei…?

Carlo nu achitase încă partea lui și poate nici nu ar fi fost nevoit să o facă. Erau mulți oameni acolo, mai numeroși bărbați, dar și femei, câțiva copii, unii mici care smiorcăiau, apoi s-a pornit un cor de gemete care precedă simptomele de greață generate de hula violentă din largul oceanului înfuriat.

–      Mateo, cât ține furtuna?

–      Nu știu. Până mâine. Să stați înăuntru! Dacă vă este rău sau vă trec nevoile să nu ieșiți pe punte! E-acolo locul vostru, făcut pentru așa ceva. O să pută un pic dar nu avem condiții de Clasa Întâia. Nici restaurant nu găsiți pe nava noastră. Dacă nu ați luat hrană faceți foamea…

Mateo era un marinar de aproape cincizeci de ani, cu fața plină de cute și o barbă rebelă, lăsată să invadeze neglijent obrajii, avea sprâncene dese, mâini mari și puternice, și privirea unui văcar ce vorbește cirezii sale care oricum nu înțelege decât de bici. Se făcuse liniște cât a ridicat Mateo vocea, și după ce a urcat pe punte, rumoarea oamenilor aflați în pântecul navei s-a reluat. Fusese curățată cala, instalate câteva paturi, erau și saltele, pături, niște baloţi de bumbac de care să se sprijine cei care nu se puteau așeza pe bagaje... Carlo a stat pe sacoșa lui, a pus agenda soldatului în buzunar și a așteptat liniștit. Ce ar fi putut face? Un bec de lumină se bălăbănea în cală, asemenea tuturor lucrurilor, pereții scârțâiau, oamenii au pornit să se vaiete mai tare apoi mai încet, în fine s-a instaurat apatia…

 

Abia se înnoptase când au apărut polițiștii liberieni și au luminat interiorul cu lanterne puternice. Au pornit să urle către oamenii adunați în cala navei să iasă afară. A intrat puțin șeful patrulelor să vadă captura, era o poză de grup surprins în fapt care merita să fie luată instant. Avea timp să se distreze și să râdă pe săturate auzindu-i cum urlă de frică și mint. Robii săi! „Out-out! Fără lucruri! Bărbații acolo, femeile aici, copiii separat! Rupe-i spinarea dacă se împotrivește! Bivolul!”

Căpitanul filipinez nu a participat la spectacol. Aveau o înțelegere, își primise partea, prizonierii erau potriviți pentru lagărele de muncă. Dar nu toți. Locotenentul-major deținea o plantație și superiorul său, căpitanul, la fel, doar că ceva mai întinsă. Copiii erau dați pe piața de adopții ori instruiți în școlile de spioni și soldați. Generalul Bamako avusese o cuvântare despre viitorul țării și copiii soldați. Halal discurs! Era învățat la școală!

Doctorul Carlo Lampuso a urcat pe puntea bine luminată de proiectoarele vedetelor „Poliției de coastă”. Bătea vântul însă nici vorbă de furtună. Ținea la el, aproape de piele, actele, o parte din bani și agenda soldatului american. A încercat să-și țină pălăria dar i-a fost aruncată de un polițist. S-a dat de-o parte să înțeleagă ce se întâmpla. Cum de îi înhățase poliția și… de ce nu vedea măcar un membru al echipajului navei? Veniseră patru șalupe după ei, să îi poată căra pe toți. Poliția știa bine câți transfugi erau! Ciudat că nu conduceau nava înapoi! Voiau doar să transbordeze călătorii. Nu urcaseră toți polițiștii pe navă, doar cei din vedeta apropiată. Și aceștia se apropiaseră în bărci. Navele poliției erau mici, iar transbordarea se anunța anevoioasă și de durată.

Între toți prizonierii doar Lounger părea să nu aibă stres. Și nici nu era tras ori împins spre turmă.

–      Hei Lounger, l-a strigat Carlo! Știai ce are să               se-ntâmple? Mi-ai zis că e o treabă corectă, că îmi ești prieten!

–      De ce crezi că nu te-am sunat? Pentru că nu acesta era cargoul. Aici era aranjată afacerea. N-ai avut răbdare… Ce vrei să fac?

–      Ce are să se întâmple?

–      Nu știu. Vă duce la muncă forțată. Final de carieră! Așa s-a scris istoria…! Se moare devreme acolo, Charlie!

Nu era prost, cunoștea texte Lounger!

–      Pe tine n-au să te deporteze, așa-i? Ești turnător, prietene, nu?

–      Sunt liberian, Charlie! Patriot!

O secătură! Carlo simți că se încălzește mai mult decât îi permitea temperatura internă, a simțit că arde, iar căldura lui se revarsă peste toată lumea și mai departe…

 

Gary Leland

 

Se lăsase seara și frigul, fusese o zi senină dar răcoroasă, iar luna apărea pe cer când era lăsată de nori. Norii se tot duceau modificându-se, păreau să iasă direct din apă, să treacă deasupra, apoi să intre la loc. Pe puntea superioară a pachebotului „American Dream”, perechile se opreau să privească, sprijinite la bară, pe margine, întinderea nesfârșită a oceanului.

Bătrânul Leland avea o cameră performantă Nikon. Deoarece mărea imaginea de 500 de ori, o folosea în loc de binoclu și bătea distanțele în căutare de efecte rare, spectaculoase. O asemenea „sculă” îți deșteaptă dorințe pe care le-ai reprimat, haruri vechi… Te face să te visezi artist când viața deja s-a îndepărtat, să o tragi înapoi... Dar nu era într-atât de uscat, Leland. În „seara talentelor”, interpretase la trompetă frumoasa melodie cântată de Myrna Loy, „Iubitul meu trece Missouri”. Și nu sunase deloc fals.

Venise în plimbarea aceasta prin Caraibe la invitația prietenului său din copilărie, celui mai bun prieten, Oliver Martin, zis Rumeo, de la pasiunea lui pentru rom (rum). Cu timpul această slăbiciune s-a atenuat și Ollie a devenit bucătar chef. Îl invitase pe bătrânul său amic, Gary, și acesta văduv, la ultima cursă a lui și a pachebotului pe care lucra. Amândoi ieșeau la pensie, el la 76 de ani, pachebotul la aproape 35. Cam ruginiseră și scârțâiau. Leland urcase pe punte să se răcorească deoarece stătuse puțin în bucătărie și se înfierbântase. Cum naiba să stai o viață acolo și să nu-ți fiarbă carnea până se umflă ca un butoi? Așa arăta Ollie. Când s-au revăzut, după aproape 30 de ani, nu s-au recunoscut. Nici un pic. Și erau nedespărțiți. Umblau bezmetici, împărțeau tot, și fetele. Asta în adolescență, mai târziu viața lor s-a complicat. Nici Leland nu mai era cel care fusese. Era devastat de o boală de piele numită „vitiligo”. Nu-l mai puteai cunoaște, dar nici nu aveai curajul să-l atingi, să nu ajungi la fel! Devenise un ciudat și nu mai ieșea din casă decât deghizat. Nici de muncă nu prea găsea, dar a fost ajutat de familie. Când „grasul” și „pătatul” s-au revăzut, au hotărât să se caute mai des.

S-a întâmplat ca Leland să scape de boală, de vreo jumătate de an și ceva. Deodată, neașteptat, s-a trezit dimineața sănătos. Era colorat uniform, cum îl adusese barza. Se obișnuise demult cu figura lui decorată cu floricele maro. Exista o armonie a petelor sale. Cunoscuse femei care îl apreciau astfel. Chiar ultima dintre nevestele sale, iar aceasta se stinsese cu doi ani în urmă. Oare l-ar mai fi…? Hei, avea totuși 77 de ani! Era destul de antic… che-che! Există o vorbă că omul îmbătrânește ca vinul. Cu cât e mai vechi, cu atât e mai…

„Umbra asta pare să fie un vapor naufragiat!” Leland a mărit la maximum zoom-ul și a focusat imaginea… „Chiar este…” Vedea bine silueta unui vapor lăsat pe o parte. „Legenda este adevărată!” a zis cu voce tare, făcându-i pe apropiați să îl privească uimiți. „Ce fel de legendă?” „Nu suntem în «Triunghiul Bermudelor»?” Căpitanul Bridges îi anunțase deja că au pătruns în celebrul triunghi. Este o zonă fără curenți oceanici.

–      Acolo se vede un vapor naufragiat!

–      Unde?

Nu se zărea cu ochiul liber. Era nevoie de aparate. A fost văzut și de radar. Călătorii au fost rugați să se întoarcă în cabine dar curiozitatea lor s-a dovedit mult mai puternică. Un „vas fantomă” trebuie fotografiat, să se știe că există! Nu era semnal radio, nu s-a răspuns apelurilor lansate, apoi s-a cerut ajutor navelor de salvare, patrulelor de coastă – nu era prea mare distanța de insule –, totuși, dincolo de apeluri, erau obligați să ofere primul ajutor, astfel încât s-au apropiat cât să poată lumina puntea… Un cargo avariat! Existau urme ale unei explozii ori ale unei lovituri grave care îi strâmbase cârma, deoarece stătea pe-o parte fără să pară inundat.

S-a format „corpul expediționar” din membri ai echipajului. Aveau nevoie de echipament special să nu se contamineze cu germenii unei posibile boli necunoscute.

–      Căpitane, căpitane, vă rog luați-mă și pe mine! Eu am descoperit epava. Sunt fotograf, domnule!

–      Dar nu sunteți tânăr să puteți urca pe scara de funie!

–      Am să urc, îți jur. Sunt încă în putere, a zis Leland. Eu am descoperit epava, a repetat. Am imagini cu ea de la mare și mică distanță…

Pentru ce ar fi fost Leland atât de dornic să facă un efort dificil, peste puterile sale? Se poate vorbi despre chemare. El și numai el simțea, fără să înțeleagă de ce, solicitarea de a urca pe puntea cargoului. Căpitanul Bridges a cerut secundului, comandantul acțiunii, să îl supravegheze și pe bătrân, să nu cadă în apă fiindcă putea muri instant. Și-atunci pentru ce să îl ia?

–      Măcar plimbă-l până acolo! Când va vedea cât este până la bord îi va trece.

–      Scleroza nu mai trece domnule comandant!

Bridges și-a amintit cât de bine suflase Gary Leland în trompetă. Încă îl ajutau plămânii!

–      Te rog, l-a îmblânzit pe secund!

 S-au schimbat în cabina de serviciu. La întoarcere trebuiau să ardă îmbrăcămintea de protecție. Odată ajunși sus ar fi trebuit să își acopere fața cu o mască, să respire printr-un filtru de aer. Important era să salveze vieți. Au fost lansați la apă în bărci gonflabile cu motoare și au ajuns ușor în apropierea epavei. De acolo au aruncat câteva funii și cel mai puternic dintre matrozi a reușit să se salte și să lase în jos o scară pe care au urcat toți ceilalți. Chiar și „bunicul” Leland. Nu mai făcuse așa ceva de o jumătate de secol dar a avut puterea să reușească. Putea fi un record ascensiunea bătrânului pe o scară mobilă zece-cincisprezece metri! Odată ridicat pe puntea înclinată a fost lăsat să își regleze suflul și-apoi să facă poze. Puntea era luminată de pe vasul de croazieră, vedeau că nu există cineva și s-au îndreptat spre cabina de comandă, după aceea cabinele echipajului, toate poziționate spre pupa. Nici acolo nu erau oameni, doar lucruri învălmășite. Secundul a vorbit cu comandantul.

„Nimeni. Echipajul a părăsit nava. Nu este aici decât o barcă mare avariată… Mi-e teamă să nu găsim vreun alien ascuns în cală!”

„Fii rezonabil, Davy!”

„Ah! Nu o să credeți, domnule! Barca e înarmată, are o mitralieră montată deasupra! Cred că este o vedetă a «Poliției de coastă»! E zdrobită, lipsește motorul și partea din spate.”

„Cum naiba a ajuns acolo?”

„Nu e nimeni aici să-l putem întreba!”

Au tras capacul glisant al calei. În cală se putea intra și printr-o ușă verticală și se cobora pe scară însă, pentru că vaporul era lăsat pe-o parte, nu se putea merge pe-acolo, așa că au folosit scările de funie. Când au luminat cala nu au văzut decât un morman de lucruri.

–      Au fost mulți oameni aici. Și toți au dispărut! Unde?

De-ar fi putut răspunde! Era una dintre enigmele „Triunghiului Bermudelor”.

Leland își privea fotografiile când, ceva i-a atras atenția. Un carnet pentru notițe, știți ce, o agendă potrivită pentru a scrie ceva… A mers să o ridice și atunci a observat o posibilă formă umană.

–      Aici-aici, a strigat! E un corp, un cadavru, un om…

Chiar nu zăreau mare lucru în învălmășeală. Leland se temea să atingă mâna pe care văzuse strălucind un inel. Dacă învie brusc și-l trage în Infern? Infernul este cel mai detestat loc din Univers, deși nu i s-a depistat (dar se bănuiește) locația. O lume paralelă, nu e clar?

Negrii se văd anevoie în întuneric. Era cadavrul unui bărbat, aproape descompus, exagerat de slab, posibil mort de inaniție. Aveau pe vas o cameră de carantină și o morgă în care se puteau îngheța eventualii decedați…

Au raportat organelor de anchetă din administrația insulelor Bermude și au fost îndrumați să lase totul neatins. Nu era nimeni care să poată fi salvat, operațiunea fusese îndeplinită. Înapoi la zona de confort!     

Leland i-a zis doar lui Ollie că luase carnetul din cala navei fantomă. „Și nu l-ai declarat?”

–      Nu. E trofeul meu, înțelegi? Eu am descoperit nava. Poate că nu mai este găsită de nimeni, a zis atunci Gary Leland, însă nu a avut dreptate.

Cargoul „Guangzhou” fusese declarat dispărut din portul orașului liberian Monrovia. Cum ajunsese în condiția aceea atât de departe era o altă minune explicată aproape convingător de apologii invaziei extraterestre. Ceva bulversa teoriile. Existența acelui om. De ce, în ce fel, unde au dispărut ceilalți? Concluzia a fost că ajunsese acolo cu barca după dezastrul navei, a căzut în cală, deși nu avea nici o contuzie (nici uniformă de militar), și nu a mai putut ieși. Altfel cum?

Au ajuns în terminalul din Brooklyn pe 10 octombrie, seara. Fiindcă își rezervase călătoria cu avionul spre Chicago încă din noaptea aceea, Leland nu a întârziat mai mult decât i  s-a cerut pentru formalitățile de revenire în țară. L-a lăsat pe Ollie Martin – el avea de încheiat o carieră, iar asta nu se face simplu și nici cu bucurie. A folosit taxiul pentru a traversa orașul până la aeroport și a regretat. O nebunie mai mare, o aglomerație mai lipsită de rost, mai mulți draci pe care să-i trimiți spre toate direcțiile, de la șoferi, la aiuriții locuitori, la primar și polițiști, apoi la vremea ploioasă, parcări, zgomot, lipsa indicatoarelor spre check-in și după trecerea printre radiațiile aparatelor de control, întrebările: „De unde veniți, domnule?” „Am fost în Caraibe.” „Se vede. V-a ars al naibii soarele!”, deci pierdere de timp astfel încât să ajungi la secundă înainte să se închidă accesul spre aeronavă, nu a cunoscut.

Hm! A adormit așezat în fotoliul aeronavei. De obicei se stresa când călătorea în avion, de data aceasta era prea de noapte să mai gândească. Motoarele avionului se aud huruind cât urcă și cum se ajunge la înălțimea necesară pentru a păstra canalul de zbor, se lasă liniștea. E noapte, iar lumea se odihnește, doar cei care sforăie sunt deșteptați. „Vă rugăm, deranjați!” „Și ce să fac? Puneți-vă dopuri în urechi! Ce să fac domnișoară? Mi-e somn și mie!”… A naibii fatalitate! Leland a scos din geantă carnetul găsit în cala vasului fantomă. Era scris de un soldat. A văzut adnotări de parcă ar mai fi fost citit… Chiar la început, altcineva notase: „Sindromul Leopard”! „Sindromul Leopard”, era ca titlul unui film de acțiune. Cel mai ciudat era însă altceva. Soldatul îi era concetățean, locuia în același oraș, în Fennimore Town.

S-a uitat prin jurnalul tânărului. L-a răsfoit. Nu înțelegea scrisul decât pe sărite și asta îl plictisea, se poate spune mai exact, „îl dezgusta”. Cu cititul avea anumite incompatibilități, nu pentru că ar fi fost analfabet, îl cam lăsase vederea și nu suferea ochelarii. În interiorul aeronavei se micșoraseră luminile, iar pe monitorul video prins pe spatele scaunului din față se transmitea același film. Nu suporta nici casca audio. A moțăit până când s-a văzut cerul albastru și apoi soarele. Plafonul de nori acoperea pământul…

Jurnalul soldatului căzuse sub scaun. Avea o pagină îndoită la data de 21 aprilie. În ce an?...

 

Din Chicago a luat autobuzul spre Madison, iar de-acolo a schimbat până a ajuns în Fennimore. Acasă. Pe drum a reușit să citească, și să comenteze ajutat de o companioană, miss Yohrick, o domnișoară bătrână curioasă, anumite secvențe din jurnal.

–      Îți este rudă băiatul, domnule Gary! Nu? Are o problemă nervoasă la cap, vă spun. De nervi ajungi nesociabil, anxios. Vedeți ce spune: „Băieții sunt boi cu toții!”

–      Stau eu să analizez frazele?

–      Eu am fost profesoară de filologie la gimnaziu, domnule, și mă irită scrisul neatent. În mod evident nu era o persoană care a absolvit un colegiu, nu?

–      Eu n-am reușit să înțeleg pentru ce a notat înăuntru, „Sindromul Leopard”…       

–      Au fost plecați în Africa, vedeți? În Africa umblă leoparzii…

–      Vreți să citiți?

Doamna Yorhick vedea bine la distanță deoarece îi reușise operația de cataractă – de-aproape nu vedea bine –, totuși i-a smuls carnetul din mână:

–      Dați-l aici! Să vedem…

 

„sâmbătă sau duminică

Acum o săptămână-două, pe 22 aprilie, nici nu mă trezisem bine când Brandon m-a întrebat furios: «Unde ai fost Correge la raportul de seară și azi noapte? A aflat până și generalul că lipsești? Și cum ai intrat înăuntru? Ți-au dat voie santinelele? Trebuie să raportezi pe unde umbli noaptea!» «Ce mare prost ești! Nu m-am mișcat de-acolo. Îmi amintesc și ce ai vorbit la raport aseară. Te-ai legat de Billy Girafă, că ține baticul iubitei la gât!» Mie nu mi-a zis de colierul surorii mele? Fiecare păstrează un talisman purtător de noroc. Suntem în război…”

–      Când s-a petrecut războiul acesta, domnule Gary?

–      Nu știu doamnă că nu a scris anul, iar pe băiatul acesta… din Fennimore… nu mi-l amintesc. 

Doamna Yorhick locuiește în Cobb, la cel mult 20 de mile de Fennimore și 10 de Dodgeville, unde fusese profesoară. Se întorcea din vizita făcută nepoatei, fata sorei sale, în Chicago. „Câtă golănie în orașul acesta domnule dragă! Peste tot gangsteri și crime, una la oră și, nu o să credeți, autoritățile dau avertismente oamenilor cinstiți să rămână acasă în loc să stârpească infracționalitatea! Ce lume mai este și aceasta, domnule? I-am zis fetei: «De ce mai rămâneți aici?» Dar și în Cobb vă zic, au fost câteva dispariții bizare în ultima vreme. Se apropie Apocalipsa, vă zic! Și mă uit la îngerași, cum e fetița Ariannei… Ce vină au ei?”…

„Am fost încarcerat înainte de masa de dimineață. Noaptea se petrecuseră evenimente inexplicabile. Deoarece am fost singurul militar raportat pentru o abatere disciplinară pe timpul nopții, trebuia să am o implicare.

Prima coincidență a fost lipsa santinelei din partea nord-estică a împrejmuirii cazărmii. Băiatul acela nu a mai apărut, prin urmare se adăuga la o listă a militarilor dispăruți în condiții neclare. Mai târziu s-a vorbit despre plecarea în masă a locuitorilor satului Womamu ori, având în vedere numeroasele precedente, de dispariția lor.”

–      Nu spun eu bine, domnule Gary? Lumea dispare ori noi nu o mai putem simți și este cam același lucru. Așa au dispărut pădurile ecuatoriale, animalele africane, câinii doamnei Richards și atâtea altele. Dar să vedeți, câinii aceștia nu erau de rasă, nu știu dacă mă înțelegeți?...

„Am fost interogat de 2 ofițeri. Mai târziu, înainte să se încheie prima parte a «discuțiilor», eu le-am zis astfel, ei au zis «interogatoriu», a venit și un colonel. Inițial am primit un chestionar pe care trebuia să îl citesc cu voce tare, apoi să răspund, iar printre întrebări era și «Unde este îngropat cadavrul santinelei?». «Ce vreți să spun? Nu am habar!» Ei: «Ai fost plecat azi noapte din unitate», eu: «Nu», ei: «Dacă Da, unde ai fost plecat?», etc. Apoi am vorbit liber. Mi-au zis să mă pun la detectorul de minciuni. Să vedem! Nu a fost un test relevant. Am rămas în carceră și ei s-au consultat. Au vrut să vadă ce voi face pentru a ieși de-acolo, după aceea m-au uitat o săptămână. Când au primit rapoarte despre dispariția altor comunități din junglă, am fost lăsat să revin la trupă. Colegii mei s-au temut de mine. Niciunul nu a dorit să comenteze.   Mi-au pus de-o parte lucrurile și am fost tras cu pat și dulap în spatele tuturor. Am înțeles că n-au mai vrut să mă primească dar li s-a ordonat. Ori a fost ideea prostălăului de Brandon?

Un lucru m-a obsedat continuu: visul din timpul nopții. Ce legătură să am cu întâmplările acelea, cum să știu eu de ele?  M-am gândit la somnambulism.”

–      A avut un vis premonitoriu, vedeți? Și eu am, de două ori pe săptămână, marțea și joia. Marți noaptea am vise negre. Așa știu când să nu mai folosesc cutare sau cutare lucru, vedeți? Cum ar fi să nu mai pun iaurt cu fructe în masca de seară. Mi-e mai bine, nu? Am și eu tenul mai ferm. Am visat că toate fructele sunt injectate cu substanțe cancerigene care afectează numai populația afro. Ha!

 

„Mai, 5

Am vorbit cu reverendul Darrin Hill. E un om înalt și slab, cu fața mereu consternată. M-a abordat și nu am putut să-l ocolesc, cum aș fi vrut.

«Fiule, a zis, citesc în ochii tăi o mare tristețe! Nu vrei să mi te confesezi, poate că îți voi oferi o alinare?» «Părinte, eu sunt de confesiune evangelică. Apreciez grija dumneavoastră dar nu mă pot confesa unui preot baptist.» «Stai! Stai un pic! Eu îți pot face o slujbă de exorcizare. Simt că duci în tine un demon puternic!» «Pleacă de-aici, părinte! Mă vezi că am boala asta de piele? N-am nimic! Sunt om blând.»

Mi-e teamă de reverend. El îmi pare instrumentul Diavolului, nu al lui Dumnezeu.

Simt uneori că toată lumea fuge de mine. Și-atunci îmi aduc aminte de sora mea și părinții mei buni, dar când mă privesc în oglindă, îmi spun că nici măcar ei nu au să mă mai accepte.”

–      Dar nu ziceați că băiatul nu vă este rudă domnule Gary? Ia uite ce scrie! Are pete pe față cum aveți și dumneavoastră ici-colo!

–      Eu am avut vitiligo, doamnă, dar mi-a trecut.

–      Da? Nu s-ar spune…

Gary Leland s-a întrebat dacă i se decolorase iarăși pielea ori nu se pigmentase total și se vedeau urme, ca un tatuaj. Înainte să acosteze nava se bărbierise și parcă avusese și el această halucinație. Atunci chiar i-a părut o nălucire!

 

 „Mai, 12

Ultimele zile, până astăzi, a fost agitație mare, în bună parte fiindcă n-a plouat. Se vorbește despre ridicarea taberei și înaintarea spre nord. Caporalul spune că locația a fost descoperită de inamic și putem fi atacați cu artileria. Vremea proastă nu a permis zborul elicopterelor care nici măcar nu fuseseră desfășurate pentru că nu se putea amenaja un heliport. «Strategic vorbind», spusese colonelul, «suntem expuși! Menirea militarului este lupta, acțiunea. Dacă îngheți acțiunea diminuezi forța de atac sau de răspuns la un atac. Militari, nu vă pierdeți vigilența! Suntem pe teritoriu ostil!» Colonelul Meredith știe să vorbească mobilizator. A vrut să ne trezească din amorțeală. El este o legendă, a participat la numeroase raiduri armate, și-a pierdut în luptă ochiul stâng și are întreaga orbită refăcută, de aceea când privește frontul nu mișcă decât un ochi. Bine vorbit, deci, dar noi cu cine luptăm?

Mi-a ieșit în cale preotul militar al companiei. A fost vedetă, a jucat soccer, ne amintește să nu fi uitat cumva. Pentru el a lăsat Dumnezeu soccer-ul pe Pământ. «Privat, mă strigă, nu ai nimic să-mi spui?» «Domniei tale? Ce dorești să-ți spun părinte?» «Am să implor îndurarea cerului să te eliberez de povară! Eu știu că nu ești vinovat în sinea ta.» «Am fost eliberat din carceră fiindcă sunt nevinovat.» «Tu ești, dar diavolul nu!»

Mă întreb dacă reverendul nu e culpabil de hărțuirea mea! De când stau aici, în cazarma aceasta de corturi, mi-au pătruns în cap gânduri negre. Le-am avut și în pușcărie. Am început să cred în spirite. Noaptea, când dorm, mă bântuie vraciul și spune descântece într-o limbă pe care o învăț acum, sau o știam și mi-o reamintesc. Eu nu sunt eu ci un leopard cu chip uman legat de un stâlp totemic. Deasupra capului meu stă un vultur. Din când în când mă înfurii, simt o furie mistuitoare, dar nu mă pot elibera. Ori nu vreau. Bătrânul vraci îmi spune cum să mă stăpânesc. Să pun răutatea în serviciul celor nefericiți. Apoi mă scol, și noaptea visul vine iar… Pe vraci îl știu de undeva. Este o persoană deghizată, dar nu pot spune cine. Să fie generalul? Nu cred. Nu. Nici colonelul.”

–      Ia să vezi domnule Gary, ia să vezi! E o carte              de-aceea… Horror. Eu nu mă uit, ha-ha-ha! Nici nu mai citesc! Ce-ar spune reverendul Cook să știe că citesc cărți scrise de Diavol? Vai! Să nu m-audă cineva! Norocul meu că nu am vecini în autobuz! Știi ce? E gata! Nu ești om cu frica lui Dumnezeu?

–      Ba sunt.

–      Aruncă cât colo unealta Diavolului!

Carnetul a ajuns pe jos. Gary Leland l-a ridicat și desprăfuit:

–      Am să îl dau rudelor băiatului. Poate a murit. E un semn de la el.

 

Ventura

 

Sediul Poliției din Fennimore. O zi agitată, pornită cu multă mânie și scandal din partea șerifului Mulligan. Aceasta este umoarea lui zilnică. Doarme cu fața la pernă, e trezit de soacră în toiul nopții...? Are o chichiță care-l râcâie și de la prima oră freacă subordonații.

–      Hai grasule, când scoți declarația din gura adormitului ăstuia? Priviți cum intră Gorman! Hei! Trezește-te azi că te prinde ziua de mâine! Stai noaptea la pahar cu toți infractorii, te trezești mahmur și uiți de program! Ce crezi, te așteaptă o sancțiune oare? Te întrebi de ce scade salariul! Ce să fie?

–      Ah, ce plouă!

Vince Gorman s-a scuturat de apă înainte să dea jos pelerina. Nu avea de gând să-și accelereze mișcarea. A debarasat agale pelerina și a prins-o în cuier.

–      Am spart ceasul de pe noptieră! Am aruncat în el cu mingea de baseball. Uh! Până azi nu l-am nimerit. ’Neaţa, chief! Treceam prin biroul dumitale oval, oricum. Lipsește Annabelle? I-ai dat liber, ori ai pus-o pe liber?

Fusese în tură până târziu, în noapte, și ar mai fi stat să doarmă dacă nu l-ar fi trezit bietul ceas. Chiar el, agresorul, îl programase astfel!

Poliția din Fennimore primise de aproape două săptămâni o sesizare de la Poliția statală că în orășelul lor trăia un posibil criminal, iar individul acesta fusese reținut chiar ieri seara. Un bătrân, sosit cu autobuzul dinspre Chicago! Nu avea deloc figură de criminal, exceptând faptul că era marcat, avea o boală de piele, ca o râie, pe față și mâini! Nu-i cunoștea dosarul, pe mandat nu era scris mare lucru, doar că era suspect de crimă.

Este oraș mic, Fennimore, Poliția locală are doar șase angajați, numărați cu secretară și comandant, iar aceștia doi nu își pierd vremea cu patrulatul și amenzile. Nu există un detectiv să cerceteze incidentele grave și în situații speciale așteaptă investigatori trimiși din Madison. Trebuia să vină sergentul Ventura, un amețit de cincizeci de ani. I se plânsese lui Mulligan că i s-a defectat mașina, prin urmare avea să ajungă mai târziu cu autobuzul, și cine să-l ridice din stație, că ploua în draci…?

–      Hei, grasule, du-te tu!

–      Nu pot, chief, nu acum! Am treabă cu Samantha, v-am zis! Nu pot s-o las domnule, că are probleme cu sarcina și trebuie să o duc la control peste o oră! Ce știu dacă vine într-o oră indianu-ăla?

–      Păi a zis că vine. Ia să văd! Dă foaia aici…! Ha-ha-ha! Să vedeți ce scrie omul nostru!

„Azi… așa… pe Road 22, exact la intersecție, s-a schimbat semaforul, în mod ciudat, de câteva ori, și am intrat într-o vacă. Când voia, când nu voia să treacă. I-am făcut semn, am    rugat-o. Vacă! Mi-a făcut mașina praf…”

–      Ai terminat?

–      Nu, domnule. Abia am pus punct și virgulă. E dincolo de înțelegerea mea ce s-a petrecut.

–      Nu spune! Grasule, tu știi ce s-a petrecut?

–      Știu, chief. Bodega „Two Sisters” deschide prea devreme barul.

–      Simplu. Ce să ne complicăm atât? Are să te coste! Vaca e la spital… Gorman-Gorman! Mergi să-l iei pe Ventura!      M-auzi? Și stai lângă el că pe mine mă scoate din fire!

–      OK chief! Nu puteai să-mi zici de azi noapte, să mă scol mai târziu? Are să vrea să-l ducă pe bătrân la Madison! Iar mă culc după miezul nopții, chief?

–      E-e! Ne decontează gazolina, ce putem face? Profesia, Gorman! Hai, fugi, că intră la apă așteptându-te!

Vince a ieșit din clădire bodogănind că detestă să conducă pe vremea aceea, dar, cum doar el și Paul erau de serviciu dimineața, și-apoi nici unul nu se afla pe teren, șeriful nu intra decât rar „în porție”, iar astăzi nici Anabelle nu venise, cine știe de ce… A văzut-o pe Marie-Anne coborând dintr-o camionetă Dodge. Era foc de nervoasă și l-a abordat ca pe un dușman:

–      Ce aveți cu bunicul, hienelor? Pentru ce l-ați reținut?

–      Iubita mea, nu știu. Am primit mandat că este suspect de crimă. Du-te să-l vezi… dacă te lasă…

–      Nu sunt iubita ta, alcoolicule!, l-a repezit Marie-Anne și s-a îndreptat spre intrarea în clădirea Poliției.

Era nedreaptă cu el. Vince nu își revenise definitiv după accidentul din primăvară, și probabil nici nu mai putea fi cel care fusese! Bine că nu a ajuns într-un căruț pentru invalizi! Devenise depresiv, se luase de băutură în mod serios cât a stat pe bară, dar i s-a întors voința. A mers la „Alcoolicii Anonimi” pentru a putea să-și reia slujba și viața. Suferise grozav până   s-a vindecat de ideea fixă că trebuie să îl găsească pe nenorocitul care îi distrusese viața… „Alungă din tine orice obsesie!”, l-a povățuit doamna psiholog. „Obsesia aduce mânie, mânia te îndeamnă la ură, iar ura, băiatule, este una dintre fețele prostiei! Meseria ta este periculoasă, poți muri din cauza obsesiei!” Îl învățase o metodă pentru a reuși să scape de stres…

Vince putea să o înțeleagă pe Marie-Anne, însă nu se bucura auzind că îi vorbește astfel. În plus avea mândria de persoană oficială, îmbrăcată în uniformă, care pretinde un anumit comportament civilului.

–      Ia zi chief care-i scofala cu bunicul? Are cazier? A trebuit să mă port elegant, să nu facă infarct dacă-l iau tare, îi spusese lui Mulligan aseară, după ce l-a încuiat pe suspectul Gareth Leland în celulă.

A stat până s-a întors Honski de la pub. I-a adus și lui un hamburger și-o bere. A rămas la taclale cu Honski, cu șeriful nu se putea fiindcă era întrerupt de nevastă, să se dea jos din pat și să vorbească afară… N-avea chef să iasă din așternuturi.

–      Bătrânul zicea că nu e infractor și că a luat nu știu ce carnețel de la locul faptei, ca amintire. Când i-am zis că e reținut pentru o crimă din tinerețe, „este o eroare”, spunea, „este o eroare, o eroare”,… Păi să vedem!

–      Unde e carnetul? A rămas între „lucrurile personale”, nu?

–      Cred că este acolo. I-am cerut să strângă tot ce are prin buzunare, să pună în plic. Ori este în valiză… Să știi că nu am scos nimic și te sfătuiesc să lași lucrurile înăuntru cum sunt. Ne vedem și ne auzim după amiază!, și a transferat bătrânul în grija lui Hans Rowinski…

 

Încă ploua îndesat. După seceta care fusese până de curând ploaia aceasta furioasă putea să umfle râul. O inundație mai lipsea! S-a dus în stația autobusului să îl găsească pe detectiv. Autobusul plecase, acolo nu rămăsese cineva. L-a căutat pe telefonul mobil, avea codul lui, dar nu i-a răspuns. Nu răspundea, îl ținea setat pe „modul silențios”, să nu fie deranjat când stă la filaj. Ventura era continuu la filaj, zi și noapte. Câteodată se uita să vadă de cine a fost căutat. Acesta era singurul argument pentru care purta un telefon mobil în servietă. Vince a gândit că sergentul intrase într-un magazin, și erau două în clădirile apropiate. Da. Tocmai ieșea din toaleta unuia, ștergându-se cu un prosop de hârtie. S-a reținut să dea mâna cu el însă nu a scăpat.

–      Am probleme cu prostata, i-a zis lui Vince. Îmi pulsează la anumite ore încât mă-mă-mă deconcertează, știi? Nu mai judec limpede, iar în meseria mea trebuie să fii non-stop cu mintea deschisă.

Marcos Ventura e peltic și bâlbâit, poartă mustață, are părul negru fără un fir alb, deși e trecut de cincizeci de ani și se vede la față, folosește ochelari, are pălărie gri murdar din fetru, cu boruri largi, un trenci bleumarin, destul de vechi și servieta maro din piele, probabil seculară. Este sergent de o veșnicie, deoarece Poliția din Madison nu are în schema de organizare decât un post de locotenent pentru detectivi și acela este al superiorului său, care e mai tânăr, prin urmare va ajunge la pensie în mod fatal, cu acest grad. Ventura…

–      Nu-nu-nu-nu! Nu călcați acolo…!

Ventura a călcat în singura groapă acoperită de apă și piciorul i s-a dus dincolo de gleznă, apoi a venit spre nas și s-a sprijinit în mână.

–      Ah! Dar știi că era să-mi pierd ochelarii şi-şi… pălăria de pe…? Unde este? E pe cap, pe cap? Aici nu astupă gropile primăria? În Madison e mai altfel. Vezi unde mi-am uitat servieta! Nici nu prea ploua… În Madison nici nu prea mai ploua…

S-au adăpostit în mașină. Vince nu avea altă pelerină să îl protejeze, nici Ventura nu deținea o umbrelă. S-a udat bine! Toată apa s-a ascuns înăuntru, a fost înghițită de tapiserie!

–      Vai de mine! Domnule Ventura, sunteți bun să vă scoateți trenciul?

–      Nu pot, i-a zis omul. Îl scot în lo-local, în localul Poliției. Dar să și-ajungem!

Umiditate zero, un pic de căldură! Ce să-ți dorești mai mult? A întors mașina Poliției și  Ventura i-a zis:

–      Privește oamenii aceia din spatele casei! I-am văzut dincolo când m-am dat jos din autobus. Nu cumva umblă la o fereastră și plănuiesc un hold-up?

–      E o pereche domnule, și, din câte observ, deschid o ușă. Este ușa unui imobil.

–      Mergi mai aproape!

De la început Vince l-a bănuit pe mexicanul acesta mic și gras de scleroză la cap.

–      Ne așteaptă șeriful, domnule! Să nu întârziem!

N-avea cum să presimtă în acel moment că îi va mulțumi peste puțin timp. Dar soarta… Ce să vorbim?

–      Are o armă, nu vezi?

„Unde naiba își ține arma?” „Poliția! Ridicați mâinile și aruncați armele! Să văd mâinile!”

–      Oh, e domnul Pogue! Cine-i doamna? Ha! Ia să vezi!?

Vince vorbea de unul singur. Era clar că îl surprinsese pe Daniel Pogue în flagrant! Ținea în mână o rangă și forța      într-adevăr o ușă. Era ușa de intrare în holul casei, fostei case a doamnei Mia Coleman, adică doamna din apropierea domnului Pogue.

–      Mi-am pierdut telecomanda și Daniel, și Pogue, mă ajută să intru, domnule polițist.

–      Aveți interdicție judiciară să intrați aici, doamnă! Îmi pare rău, trebuie să mă însoțiți la oficiul Poliției, atât dumneavoastră cât și domnul avocat, să dați o declarație!

–      Nu sunt aici în calitate de avocat, vă rog să notați!

–      Știu, domnule! Lăsați unealta pentru că o iau eu!

Pe drum a gândit ce simț de copoi avea Ventura. 

–      Dumneavoastră ați găsit criminalul, domnule?

–      Nu eu. Acum există programe speciale pe computer. Introduci datele, tot ce ai adunat, tot ce ai aflat, depoziții, hologramele obiectelor găsite, amprente, praf, noroi, urme, scame, păr,… și primești înapoi imaginea unui suspect. Cu programul acesta s-au descoperit criminali necunoscuți de acum un secol. Nu ascund că au fost erori judiciare, că au fost executați oameni nevinovați. Oricum n-are să se recunoască. Pe-acesta, cum îl cheamă?, Leland?, așa, programul l-a redat cum era în tinerețe, când s-a produs evenimentul. Dar, există programe de îmbătrânire folosite la primării, unde sunt pozele digitale ale întregii comunități. Astfel se face legătura și îi prinzi chiar după cincizeci de ani.

–      Ați primit poza de la Primărie? Acolo muncește nepoata domnului Leland. Ar fi posibil să îl denunțe chiar ea?

–      Da. Pentru că nu știe că îl denunță. Totul curge pe rețeaua de date… Dar eu bănuiesc că… Leland, nu?, este un criminal în serie.

–      Pe ce vă bazați bănuiala, domnule?

–      Fiecare criminal în serie are o așa-zisă „semnătură de autor” și eu cred că am descoperit-o. Cred că am descoperit-o eu!

–      Și care este domnule, îmi iertați curiozitatea?, a întrebat domnul Pogue.

–      Ei, este secret profesional!

Ventura și-a scos ochelarii umeziți pentru a-i șterge să vadă mai bine clădirea Poliției.

–      Voiam să recuperez bijuteriile bunicii, domnule polițist. Fostul, m-a amenințat că le vinde și sunt bijuterii de familie, se lamenta doamna Coleman când...

Ceva s-a întâmplat cu clădirea Poliției! Chiar înainte să se dea jos pentru a deschide portiera doamnei, lui Vince i s-a părut că toată construcția s-a smucit din pământ ca o ființă vie. Și-apoi a căzut, s-a gârbovit de parcă i se dusese viața brusc. Dinăuntru au ieșit hârtii și praf, apoi un spectru uman, o ființă care flutura din mâini ca un nebun fugind undeva și-apoi altul și… Au ieșit cu toții înspăimântați din mașină! Doar Ventura a părut să-și păstreze cumpătul:

–      Acela e făptașul, a zis! Pe el trebuie să-l prinzi!

–      Cum să-l prind?, a spus Vince. Întâi să vedem ce este acolo, ce s-a întâmplat cu colegii mei. Urmăriți-l dumneavoastră dacă vreți, domnule Ventura!

–      Nu știu să conduc mașina asta…

Vince a pătruns în clădire. Ușa era deschisă larg, totul fusese devastat, nimic nu era la locul lui și nimeni înăuntru. Lumina era stinsă, iar Vince a trăit emoția unui deja-vu. Parcă se mai întâmplase și poate avusese șansă atunci deoarece localnicii nu au revenit în clădirea de pe Lincoln avenue. Dispăruseră! La fel se întâmpla cu prietenii săi… Domnul Pogue intrase în sala de primire, de asemenea. Înăuntru se afla și domnul Ventura, dar pe el Vince nu l-a simțit când s-a furișat în biroul șerifului… Cât de nefiresc părea totul, de science-fiction! Doamna Coleman rămăsese afară. Avea umbrelă. Nu voia să intre sub nici un pretext. Nici măcar pentru audieri. Dinăuntru nu se auzea niciun zgomot, nicio vorbă… Oamenii priveau ca într-o criptă egipteană abia descoperită. Dovezi, fapte… fapte, dovezi…

A trebuit să lumineze cu lanterna. A luat de jos declarația omului care își tamponase mașina într-o intersecție din oraș. Se jura că nu băuse la bar ci acasă… Nu mai avea deloc haz! Ventura filma în birou șerifului… Avea un aparat bătrân ca și el. Îl scosese din servieta în care ținea sculele profesionale. Primul lucru ce i-a sărit în ochi lui Vince a fost aburul care ieșea din cana de cafea rămasă pe birou. Parcă s-a întrupat deodată Mulligan în memoria lui… când se strâmba    sorbindu-și cafeaua făcută la expresor. Annabelle îi formase gustul. Lui nu îi ieșea niciodată. Este o măiestrie și asta, nu? Își așeza țigara de foi în colțul gurii și se punea pe molfăit. Nu, nu avea învoire de la doctor să o aprindă. Nici să o molfăie prea mult nu era bine fiindcă i se amărau și îngălbeneau buzele și dinții. Cum se duc la dracu’ toate plăcerile tinereții!...

–      Oh, privește! „Pasărea de foc”, pentru stângaci! Oh!... Ce frumusețe! Se folosește tot mai rar și are să ajungă piesă de colecție, băiatule! Oamenii se-se-se… devin tot mai comozi, le este greu să tragă de glisieră. Au rămas la pistoane și supape. Dar cum să auzi un glissando curat? Îi cauți bine tonalitatea, în Si bemol, și sufli aer în muștiuc cu buzele închise, să bâzâie, să simți vibrația până în vârful degetelor de la picioare…

Ventura vorbea degeaba cu privirea în adorație pentru o trompetă sprijinită de piciorul rastelului din magazia de obiecte pierdute ori colecționate de la chiriașii celulei de detenție și nesolicitate pentru a fi restituite. Ar fi vrut să o mângâie, îi era teamă să o ridice… Căzuse dar nu era turtită. Material de calitate!

–      De ce nu stă într-o cutie specială?

–      A cântat domnul Leland, aseară… Se pricepe…

Ventura nu s-a putut reține să o încerce. A ieșit un sunet răgușit ca un strigăt de ajutor… A încercat și alte note însă nu era vreme pentru mai mult. Ușa magaziei era deschisă. Au găsit, luminând înăuntru, lucrurile arestatului Gareth Leland. În spate, pe culoar, era vestiarul, camera de gardă și acolo, celula cu gratii. O singură dată au fost deținuți patru scandalagii. Altfel, unul sau doi. Ușa era închisă cu cheia, arestatul fusese scos…

–      Nu poți să deschizi?, l-a întrebat Ventura.

–      Ba da. Este o cheie și în camera de gardă. Ce credeți că puteți găsi acolo? Deținutul a fost scos pentru declarații sau… sau pentru a vorbi cu nepoata, deși la întrevedere, în mod obișnuit, nu e permisă ieșirea din celulă… Nu mai avea nimic la el. Doar hainele.

–      Nici nu cred că a fost scos de-aici.

–      Ah! Și cum a ieșit?

Ventura a privit fiecare porțiune luminată, până și closetul, și a ridicat cu penseta câteva impurități. Totul s-a așezat cu atenție în pliculețe aseptice, sub privirile curioase ale lui Vince și ale domnului Pogue care părea să fi uitat de doamna Coleman. Apoi Vince Gorman, probabil singurul polițist local în viață, a hotărât să anunțe evenimentul Poliției statale. Abia după ce a trimis următorul mesaj: „Sediul Poliției din Fennimore a fost atacat de agresori necunoscuți, posibil teroriști, nu a rămas decât un angajat și este nevoie de sprijin cât se poate de repede…” și-a amintit de colegii săi liberi, dimineața…

–      Ce credeți domnule detectiv, cine erau indivizii care au fugit?, a întrebat avocatul.

–      Eu nu cred că erau indivizi. Am o teorie. Pe asta îmi bazez presupoziția. O teorie spiri-spiri-tua-tualistă, înțelegeți? Dar nu mă înțelegeți, nu? Și nu pot să o spun.

–      Este o poveste X-Files, nu-i așa? Nu vreau să ironizez, dar se pare că acolo bateți.

Ventura a făcut o grimasă. O făcea de câte ori ar fi vrut să replice dar se reținea.

–      Nu-u… nu știu ce credeți că spuneți…!

–      Cu extratereștri…

–      Da’ de unde!

A ieșit în sala de primire și l-a solicitat pe Vince.

–      Hai să mergem la suspect acasă, domnule!

–      Avem… Am… Trebuie să așteptăm poliția statală pentru că am solicitat ajutor!

–      Acum e cazul! Îmi strâng și eu lucrurile și plecăm. Acum e cazul!, a reluat. Ceilalți polițiști se descurcă și singuri.

–      Pot veni și eu?, a întrebat domnul Pogue.

–      Ce să căutați? Dumneavoastră, domnule, sunteți un delicvent, o persoană care voia să intre prin efracție în casa altcuiva. Mergeți acum acasă!, l-a neliniștit Ventura.

Iar Pogue s-a gândit că trebuia să suporte și ploaia nu doar umilința că fusese surprins de poliție în mod atât de stupid fiindcă cedase insistenței amantei sale, clientei… Doamna Coleman părăsise deja zona. Și păstrase umbrela...

Primul sosit a fost Ben Ferg din Montford. Era oricum aproape de Colegiul Tehnic. Plictisea fetele. După el au venit Honski și Ricardo, ceilalți doi polițiști din Fennimore. Ricardo avea febră dar nu a rămas în pat când a auzit că i-a sărit serviciul în aer. Annabelle a ajuns după ce a plecat Vince.

Nu a înțeles nimeni ce s-a întâmplat. Totul avea o neașteptată stare de părăsire. Și unde puteau fi ceilalți? I-au căutat pe șerif, pe Paul… Nici nu se făcea apel. Samantha…

–      Sammy, ce știi de Paul? A venit acasă?

–      Trebuia să vină și nu îmi mai răspunde, Vince! Aveam nevoie de ajutorul lui…

–      Unde mergem, domnule sergent?

–      La suspect acasă.

–      Ați luat lucrurile bătrânului Leland, domnule Ventura?

–      Ce crezi? Le-am luat. Am luat și trompeta. Și eu cânt la trompetă, s-a grozăvit!

–      Și carnetul? Vorbea despre un carnet. A găsit un carnet… Ar putea avea legătură cu cazul!

–      Ce carnet?

Valiza era pe bancheta din spate, iar în plicul de obiecte personale… În plicul de obiecte personale Ventura a descoperit agenda soldatului… A scos-o din punga de plastic și a    răsfoit-o.

–      Robert Correge…

–      Care? Fratele Samanthei, cumnatul dispărut al lui Paul? A dispărut în misiune. Era soldat în armata Statelor Unite.

Lui Ventura i-a sărit agenda din mână de parcă-l ardea…

–      „Sindromul leopard”! Asta este, d-domnule! „Sindromul leopardului”…

–      Pielea pătată a domnului Leland?

–      Acum înțelegi?

–      Semnătura de autor!

Lui Vince Gorman îi plăcea știința deducției pe care o propune meseria de detectiv. Ventura nu mai era individul antipatic din urmă cu nici două ore. Puțin pistruiat, avea o privire jucăușă în ochii mici, înfipți în pungile obrajilor, sub fruntea îngustă, săpată de un rid ca un canion, acoperită de firele negre de păr care îi ajungeau până la vârful nasului. Era pistruiat și nu observase până atunci? Probabil se murdărise cu probele, cu rahaturile găsite între mizeriile din sediul Poliției! Totuși… Ce anume puteau descoperi acasă la Leland? Și dacă Marie-Anne a dispărut pentru totdeauna? Abia se despărțise de „megastarul” acela de Joe West. Credea că poate avea o șansă cu ea.

A întors mașina în fața casei familiei Leland. Au mers apoi să sune la ușă. O doamnă de, probabil, cincizeci de ani, le-a deschis… Era Bristol Graffin, mama Marie-Annei.

–      Bună ziua. Suntem sergentul detectiv Marcos Ventura și colegul mai tânăr…

–      Am vorbit cu fata mea puțin mai devreme. Mi-a zis cum a fost la poliție. Adineauri a sosit și tata. Este înăuntru. Se odihnește. Nu am înțeles deloc pentru ce a fost reținut și de ce a venit fără nici un bagaj. A fost într-o croazieră în Caraibe. Știați, nu-i așa?

–      În Caraibe e cald acum, doamnă, dar e și timpul uraganelor! Spuneți-mi, îl putem deranja puțin pe domnul Leland? A evadat din celula de detenție și, credeți-mă, este o mare enigmă cum a reușit, pentru că ușa celulei a rămas încuiată!

Femeia a făcut ochii mari de uimire. Polițiștii aduceau și bagajele tatălui său. Din moment ce evadase, de ce îi aduceau lucrurile? Și cum să evadeze un om atât de bătrân? Dacă…

–      Dacă i s-a dat drumul în mod deliberat, domnilor polițiști? Știți, că se întâmplă! Altcineva este vinovat…

–      Din păcate nu este atât de simplu, doamnă…

Gary Leland dormea într-un fotoliu, cu gura deschisă, sforăind ușor. Deodată, de parcă se simțise privit, a deschis ochii.

–      Unde mă aflu? Cine sunteți? Cine sunt oamenii aceștia, Bristol?

–      Sunt polițiști. Nu-l recunoști pe Vince Gorman?

–      Da-da. E băiatul acela pervers, știi? De care vorbește Marie-Anne…

–      Cum? Pervers? A spus Marie-Anne că sunt pervers? Domnule Leland dumneata ai evadat din arestul poliției acum o oră!

–      Ce spune băiatul acesta? Eu am sosit de la… Și ce caută Christie la dumneavoastră? Cum a ajuns în posesia dumneavoastră?

–      Christie e numele trompetei? De unde o aveți domnule Leland?

Bătrânul a strâns-o în brațe.

–      Eu i-am făcut pistoanele, i-am modificat muștiucul, am bătut tabla și am lustruit-o. Am luat-o de la un târg de vechituri, era infirmă, nu scotea un sunet și acum cântă divin. 

–      Da. Știți, și eu sunt stângaci și am-și am chiar repertoriu, da. Folosesc o trompetă de la club însă nu este „Firebird”. Am fost vrăjit când am văzut-o! Ce cântați, domnule? Aveți preferințe?

–      Stai să vezi! N-am…

Lui Vince i s-a părut, văzându-i, că murdăria ce afecta figura lui Leland se transfera pe fața lui Ventura. Apoi revenea și se ștergea iar pentru a stigmatiza obrazul detectivului… Oh, nu! S-a șters la ochi, s-a cerut la toaletă să-și dea cu apă.

–      Domnule Ventura, am venit aici să vorbim despre trompete? Cum a ieșit din celulă omul acesta? Ce s-a întâmplat în clădirea Poliției, domnule Ventura?

–      Stai-stai băiatule! Ascultă! Nu credeți că totul are un rost în existență, domnule Lale… Lel… and?

–      Așa trebuie să fie…

–      Când ați găsit trompeta aceasta?

–      Eram tânăr. Am luat-o din depozitul unui magazin de antichități din Chicago. Acolo am cunoscut-o pe Yalla.

–      Mama doamnei Bristol?…

–      Nu. Mama lui Bristol a fost Caroline.

–      Edwin Dassin cine a fost domnule?

–      Cine-a fost?

–      Nu știți. Dar Yalla?

–      Yalla a fost o tânără africană, venită chiar atunci din Africa. Avea un accent vetust, vechi adică, și respecta obiceiuri tribale… Eram un tânăr educat, domnule, aveam studii de medicină și parcă-parcă asta a fost o cotitură majoră în formarea mea mintală. Mi s-a rupt de orice fum intelectual, m-a interesat tot mai mult latura mistică a vieții.

–      Și pe mine domnule, și pe mine, vă rog să credeți, dar… Străbunii mei sunt din Chiapas, a spus Ventura, în sudul Mexicului, dintre mayaşi. De la bunul meu cunosc povești despre spirite vechi care trăiesc în oameni și trec de la om la om prin intermediul unor legături, nu poți ști ce. Sunt spirite bune ori malefice, așa cum zeii care le-au creat sunt buni sau răi. Noi, creștinii, îi numim demoni. Nimic nu este diferit în lumile transcendentale, doar interpretarea celor care le simt, diferă. Domnule Leland, ești posedat, iar demonul acesta face victime!

–      Da? Și cine spune?

–      Computerul. Ați fost identificat drept asasin al lui Edwin Dassin.

–      Dar dumneata știi cine a fost Edwin… Dassin?

–      Da. A fost iubitul Yallei.

–      Era o femeie înaltă, subțire, cu pielea tatuată ca o felină… Îmi amintesc și azi, însă pe omul acela deloc.

–      De-atunci vi s-a depigmentat pielea. Am dreptate?

Leland a luat trompeta din mâna lui Ventura. S-a ridicat din fotoliu și a mers să ia un șervet să șteargă muștiucul…

–      Ce facem domnule? Îl ducem la Poliția din Madison, ori… Aici în Fennimore avem de reclădit. Dar colegii noștri? Unde sunt colegii noștri, domnule? Nu-l întrebați ce știe?

Bătrânul Leland a suflat în trompeta lui un prim cântec pe care putea improviza. Nu a făcut-o cu putere, a pus mâna pe pavilionul goarnei.

–      Eu n-aș risca, i-a zis Ventura. Cunosc un exorcist, pastorul Hugo Alvarez, ajuns vânzător de tapas într-o plazza din Miami, i se zice „a Miracolului”. Poate lua o pauză în afacerile sale și să vină dacă îl chem. Privește omul acesta, tinere! Crezi că există o probă certă a vinovăției sale?

 

Au ieșit din casă, apoi s-au așezat gânditori pe scaunele mașinii de poliție, îndepărtați, cumva înafara lumii, și încă îl auzeau pe Leland cântând la trompetă un blues pierdut și redescoperit al lui David Miles „It Never Entered My Mind” („Nu mi-a intrat vreodată în cap”) și pe Bristol strigând astenizată: „Tată, te rog să încetezi…!”