Prada vulpii

Frica, frica aduce ființele acelea în coșmarurile noastre.

Șapte ani am trăit într‑o clădire din vecinătatea combinatului de prelucrare a lemnului, al cărui cadavru zace la marginea orașului.

Din ziua când s‑a pornit Restructurarea, platforma industrială a fost desființată încet, aproape imperceptibil, odată cu retragerea cetății într‑o nouă carapace.

Clădirile rămase au fost năpădite, legal sau nu, de metiși, numiți atunci „naționalitatea înlocuitoare”.

Construcția de beton armat, fost cămin al unui liceu, evoluase în timp, sub administrarea institutului care mă achiziționase și pe mine, de la rău spre mai rău.

Toată aiureala asta fatală, numita Restructurare, a fost ca deșteptarea dintr‑un vis frumos în care se făcea că eram inginer al institutului de cercetări, mă bucuram de o relativă apreciere și simulam din tot sufletul că muncesc. Și se mai făcea că eram încă tânăr...

Deodată a vibrat coarda patriotică: „Trezeşte‑te, popor de eroi!” și am intrat cu optimism în ceața densă.

Teobaldo Hernandez, colegul meu, și‑a rezolvat problema supraviețuirii.

–        Hei, Morti, m‑a întrebat, nu vrei să fii ofițer de serviciu până trece valul?

Circula pe-atunci butada unui politician: „Sună ca dracul!”

M‑am căciulit la șeful de lucrări – deja se risipise aprecierea pe care am formulat‑o cu mândrie mai înainte. Domnul șef m‑a concediat afișând grimasa favorită care întrunea dezgustul și compasiunea sa.

Așa că... m‑am adaptat.

Când ni s‑a spus mai de‑a dreptul, „paznici”, am fost, să folosesc un termen francez, touché la orgoliu, dar de atunci m‑am nesimțit. M‑a cuprins demonul englez Spleen și m‑a cufundat în cazanul cu amorțeală. 

Ce puteam face? Unde să plec? Nici meserie n-aveam, nici relații, nici noroc, nici bani...  Eram, desigur, o victimă a Restructurării.

A fost lansat șlagărul: „Dacă institutul se va redresa, vom fi iară ce‑am fost!”

Doar un an a trecut și eram un individ resemnat.

Foștii colegi, valorile, piloșii, s‑au mai fâțâit o vreme pe scări și coridoare. Se stabiliseră alte relații între noi. Unii mă salutau, alții... Îi cunoșteam de mult, erau măgari.

Retrăiesc sentimentul penibil din ziua când l‑am văzut pe Carl Logan (Carlo Ganno) – lipsise o vreme, fusese în delegații – sărind cu dezinvoltură treptele scării principale.  

Bărbos, miop, slab‑scândură, cu părul claie, îmbrăcat în veșnicul său costum verzui, bălăbănea geanta mare de vinilin spre noi succese.

Îl știam de un deceniu. Deși mai vârstnic, părea neschimbat.

M‑am privit în oglindă, ciobul agățat de‑un cui în camera de serviciu, m‑am plimbat prin canioanele ridurilor mele și m‑am întristat.

 „Frumosule, fălosule...! E o vârstă minunată, de tranziție. Chelesc, mă zbârcesc, eu sunt marcat de progres, dar pentru individul ăsta timpul și‑a luat o pauză!”                         

N‑a fost întâia oară când m‑am simțit nedreptățit, înșelat de trecerea timpului.

A existat o copilă care mi‑a luminat meteoric trecutul, măruntă, brunetă și spasmofilă. Voia pe‑atunci să se mărite cu un inginer. Nu conta diferența de vârstă, era o chestie de prestigiu.

Am vrut să o îndepărtez, devenise insistentă, dar surprinzător, mi‑a luat‑o înainte, m-a părăsit fără o vorbă de rămas bun.

La fel de neașteptată mi‑a  părut  legătura ei cu arogantul meu coleg de laborator, Zorro (Vulpe).

Trecerea fără escală, de la iubirea sufocantă la ignorare m‑a schimbat în asemenea măsură încât ajunsesem o persoană vrednică de luat la palme. Eram gelos și disperat că pot fi subiectul de bârfă al grupului de zeflemiști ce gravita în jurul lui Zorro.

În fine, după o noapte memorabilă, s‑a consumat epoca patriarhală. Fosta mea iubită s‑a pierdut în haosul născut de palpitanta învălmășeală. A uitat într‑un colț al memoriei mele spectacolul pe care‑l dădea nudul său învârtind roata mare pe covorul rupt al camerei. Doamne, cât s‑a voalat filmul ăsta!

Același cataclism i‑a împrăștiat pe toți: Restructurarea. Nu decăzusem la starea de portar când acel grup de frunte a încetat să frecventeze instituția. De aceea am fost uimit, într‑o după‑amiază, să văd apropiindu‑se de mine  în ritm de samba, fluierând și lălăind, un tip cu părul roșcat, pe ducă,... Zorro!

–        Ola‑la‑la... ce mai faci Mor-mor-mor-morti? Cum?

–        Auzisem că lucrezi în Statele Unite, nu i‑am răspuns eu, râzând.

–        Poimâine decolez. La‑la‑la...!

A ieșit cu mâinile întinse, mimând virajul prin ușă. Deodată s‑a întors.

–        La mulți ani Morti! La mulți ani fraiere!

–        De ce, e sfântul Morti azi?

Și m‑am crezut spiritual o juma’ de minut, apoi idiot. Îmi urase numai, pentru că mi se potrivea, să ruginesc la pază.

În ziua decolării lui Zorro, s‑a ajuns director al institutului, fostul lider sindical. Un individ plin de vitalitate, care semăna leit cu statuia lui Don Luis Sterling.

Evident, numirea sa fusese anunțată, în virtutea reflexelor condiționate de Restructurare, după un concurs amânat de două ori și după retragerea foștilor, cum se știe reprobați de mase. 

A trecut o perioadă bună, de relativă stabilitate.

Odată cu mersul victorios către faliment al instituției, domnul director devenea pe zi ce trece mai abil în afaceri. Printre subalterni circula zvonul, considerat insidios, că vrea să cumpere institutul, în asociație cu fostul director, pe‑atunci proprietar al unei antreprize.

Într‑o nebună zi, clădirea pe care o păzeam a fost cedată firmei RATIMPEX Ltd. Patronul, cunoștință veche, se numește Ratan.

„Tio” Ratan, așa‑i ziceam în vremurile bune, este, dacă‑l mai ține în viață bunul Dumnezeu, militar de carieră.

Urmase în capitală cursurile, atotbiruitoare, ale academiei militare, revenind în provincie cu toiagul de general în geanta diplomat și o zglobie rusoaică prinsă la braț.

S‑ar zice că nu s‑a bucurat de drepturile castei sale decât până la gradul de locotenent‑colonel, datorită viciului său major. Îi plăcea, și probabil îi place încă băutura, mai mult ca orice. Bea până uita. De nevastă, că se urâțise și era cicălitoare, de prieteni, că îl înșelau, de lume, de tot. Uita și unde se afla. Astfel că într‑o seară confundă autobusul cu latrina și cariera lui, oricât ar părea de ciudat, s‑a întrerupt.

A ajuns în institutul nostru (al nostru, al tuturora), avea și diplomă de inginer deci se putea ocupa, spre exemplu, de sindicat.

L‑am cunoscut mai bine după ce a fost numit șef al serviciului de aprovizionare. Făcând abstracție de accesele colerice teatrale, am descoperit că „tío-unchiul” Ratan e, în fond, un băiat... bun.

După „Eveniment” – cum se înlocuise jenant în presă „La Revolución de una día” –, a fost înscăunat director, cum cerea o circulară ministerială – controversată în culise, pentru că era semnată de cumnatul său (dinspre soră), fost și restant ministru secretar de stat. Era tare bătrânul, avea mușchi la spate!

Nu i‑am purtat pică – patronase, să zic așa, ghinionul meu profesional – deoarece a fost nevoit să renunțe la fotoliu și la mândrețea de secretară capabilă să‑l regenereze mai bine ca o bulină de Vital, în urma unui scandal ce conținea un denunț și două… sprezece laptopuri.

Eliberarea din funcție i‑a permis să‑și vadă pe îndelete de afacerile sale, pe care le antamase, nu‑i așa? între timp.

Nevastă‑sa cea zurlie, vorbitoare, în exces, a unui dialect Esperanto, un soi de ruso‑spaniolă, a mai lucrat, dacă astfel se cheamă a face act de prezență, în clădirea pe care o păzeam cu cerbicie. Neavând copii, simțea o milostenie acută pentru haita de câini pripășită în curte. Ba, îl dresase și pe tío Ratan să aducă sandvișuri potăilor, dimineața, în fiecare week‑end.

Într‑o asemenea dimineață, s‑a prezentat cam agitat, pus la costum și cravată, grăbit ca iepurașul din „Alice în țara lui Wonderland”...

–        Cât e ceasul, cât e ceasul,...? – avea și ceas de buzunar –  Să nu întârzii la ședință!

Mi‑a făcut rapid instructajul, când și cum să‑i hrănesc pe credincioșii prieteni ai omenirii, dintr‑o sacoșă cu mâncare.

–        Știi ce am aici? m‑a întrebat, arătând geanta diplomat cu cifru și cu mândrie patriotică.

–        Păi de unde să știu?

–        Documentația pentru reînființarea Cartelului. Nu vezi că se duce totul de râpă? Trebuie să‑l punem iar în funcție! Musai!

Curând, señora Ratan s‑a pensionat, lăsând orfane cotarlele ce și‑au luat valea spre locuri mai primitoare.

De‑atunci s‑a scurs ceva nisip...

După ce a preluat clădirea, se pare că tío Ratan i‑ar fi adresat lui Baldo maxima: „Dacă mă ajută Dumnezeu, om prinde vremuri mai bune”. Și l‑a ajutat. Pentru noi, era însă prea târziu.

Păzeam deja o clădire goală. Ceilalți angajați fuseseră mutați ori concediați. Institutul n‑a plătit factura, frigul insinuându‑se perfid și parasiempre. Gerul iernilor a crăpat instalațiile de încălzire. Au fost trimiși specialiști să le repare însă n‑au reușit decât să demonteze caloriferele. Demontate au rămas. Într‑o zi de primăvară, câțiva tipi vânjoși le‑au suit într-o autodubă și le‑au condus într‑o direcție necunoscută mie. Aveam un radiator pentru a ne încălzi mâncarea în cameră.

Nopțile în clădirea de beton...!

O viermuială continuă de șobolani, afară și înăuntru.

Rozătoarele de hrubă dădeau petreceri în „grupurile sanitare”, printre mormanele de registre și prospecte, documentație tehnică învechită, acte fără importanță, vorbe șoptite despre colegi și colege, agende ale șefilor, primele ziare după revoluție și toate resturile abandonate uitării. Micuții chițcani ajunși în cameră din neatenție, urcau fără teamă în pat, când simțeau că ațipim...

... Iar hoții, vidau combinatul de mobilă.

Nu bănuiam că Teobaldo Hernandez se implicase în această efracție harnică... (Un consumator feroce Baldo ăsta – de whisky în special – și nu avea nimic vesel. Era mai degrabă o figură deopotrivă sălbatică și tragică. Își câștigase experiența de viață într-un cartier periferic (la barriada marginal). Vorbea uneori despre lumea lui, o lume paralelă, ca o navă de contrabandă... Dar eu, pe ce navă mă aflam?  Pe pluta Meduzei...)

Repeta, de parcă aș fi fost amnezic, de ce trebuie să‑i fiu recunoscător. Fiindcă: „Eu sunt îngerul păzitor al somnului tău liniștit, fraiere!”, ceea ce voia să însemne că datorită lui clădirea fusese ocolită de spărgători.

Să ia ce? Și‑apoi, pe unde dracului să intre, că erau puse grilaje până la etajul doi, inclusiv!

–         Ce știi tu!

Desigur, eu eram un dobitoc.

Își găsise, în nopțile de serviciu, câțiva tovarăși insomniaci. Părăsea clădirea și participa, chibiț, la partidele de zaruri susținute undeva într‑o construcție de garsoniere jegoase, în care duhnea un miros cu cea mai autentică prospețime de mucegai. Prospețime transferată și în minunatul nostru loc de muncă.

Inevitabil, într‑o zi l‑am cunoscut pe unul dintre acei temuți indivizi cu pielea măslinie. Pătrunsese în curte și lovea geamul ușii cu un obiect metalic. (Domnule ce seamănă toate corciturile astea între ele!)

–        Ola! Unde‑i Baldo?

M‑am temut că voia să recupereze de la mine ceea ce pierduse la colegul meu.

De fapt omul voia să telefoneze. Nu‑și găsea cuvintele potrivite, mi s‑a părut chiar timid. Locuia într‑o peșteră de beton, avea un copilaș bucălat, lucra la INTRUC...  Și eu mă temusem că îmi va croi una cu bâta, pe la spate!

Îl mai văzusem într‑o noapte la lumina proiectorului, înainte să fie spart, grăbindu‑se, împreună cu alți doi tovarăși, să strecoare o întreagă bucătărie printre barele de fier din gardul combinatului.

Îi urmărisem atent de după o perdea și în mine se aduna o combinație de frică și mânie. De ce mânie? Îmi părea mult prea nerușinată hoția. Probabil era invidia că eu n‑aș fi putut. Nu aveam tupeul ăsta nebun.

M‑am liniștit puțin după ce l‑am cunoscut pe Gonzalo Montilla zis El Capitán, gândeam că s‑a legat o înțelegere tacită între mine  și gangul de borfași.

O descoperire întâmplătoare mi‑a readus angoasa. Printr‑o crăpătură, ulterior astupată, a unei cămăruțe cu ușa încuiată, zărisem lucind furnirul proaspăt lăcuit de mobilier nou.

Mi‑am zis: „Clădirea e depozitul, poate și locul de desfacere a mărfii. Prin urmare am devenit complicele hoților!”

M‑a consolat Baldo. Acolo se afla ceea ce i se cuvenea, partea lui; deja găsise un cumpărător, îi lipsea o mașină, și‑apoi:

–        Nu se amestecă La Politia în afacerea asta, mi‑a spus convingător.    

–        Totuși, m‑am prostit în continuare, cum dracu’ poți scoate atâta mobilă de‑acolo?

Auzisem, tot de la el, că au fost angajați detectivi pentru a opri flagelul, dar furturile continuau cu și mai mult succes.

–        Cu oameni, Morti, cu oameni! Eu îți dau asta, tu‑mi dai asta...  Ce‑i așa de greu...?

Depășisem limita, zău așa!

În timpul serviciului meu, venea însoțit mai mereu de tovarășul său Plazoleto-Pătrățică. Un tip firav, cu capul mare, bâlbâit, peltic, în fine, alt consumator bazat de alcool.

Agita cu inconștiență o sabie cu două tăișuri, producție artizanală, cu mâner din staniu în formă de nimfă, cel puțin ca intenție.

–        Fii atent cum îi iau gâtul! Harșa! Harșa!

–        Stai dracu’ la un loc că‑mi tai pantalonii!

Își ocupau vremea golind sticla rămasă în dulap.

–        Ia și tu! m‑a îmbiat altruist Pătrățică în prima seară când ne‑am văzut.

Nu l‑am refuzat, din politețe, însă de atunci i‑am lăsat singuri.

–        Ce‑are? Nu‑i place de mine?

–        Morti? Nu bea și nu fumează.

–        Ce bărbat mai e și ăsta?

Arma lui Baldo, mai modestă, era o șurubelniță subtilizată din trusa unui automobil.

Câteodată făcea drumuri lungi de noapte, apoi îmi povestea, cu ifos, ca unui aerian, ce primejdii îți dau întâlnire pe străzile promiscue, ornate cu spelunci botezate: „El Paraíso”.

Într‑o dimineață îmi deschise poarta un Baldo desfigurat.

–        Ce‑ai pățit băiete? mi‑am exprimat mila și curiozitatea.

Ce‑a pățit e‑he‑he‑el? Intrase pe scara unui bloc și chemase liftul. Doi tipi așteptau în holul neluminat, deodată, unul l‑a lovit răsturnându-l peste calorifer, apoi celălalt cu piciorul...

Am înțeles că era beat și indivizii, observând că se clătina, au încercat să‑l jefuiască. Dar greșiseră omul, dăduseră peste un dur. Mi s‑a lăudat cum îi înfipsese unuia șurubelnița în picior, cum îl stâlcise pe celălalt...

–        L‑am călcat cu bocancul pe moacă până i‑a trosnit maxilarul ca o surcea, după care am ieșit în stradă să‑l prind pe celălalt că fugise și poate îi mai aducea pe alții...

Străzile întunecate ale orașului, cu omniprezentul fundal sonor al sirenei mașinii de poliție...

Pentru mine, evidente erau numai semnele de pe fața lui, nasul umflat și ochiul vânăt.

N‑a fost singura faptă de arme a lui Baldo Grozavul. Eram un ascultător plin de răbdare și el avea nevoie să refuleze mizeriile de peste zi.

Altădată, fiind bine dispus, mi‑a povestit într‑un stil colorat faptul divers pe care un ziarist neștiutor îl relatase laconic. Tovarășul său Pătrățică dobândise la zaruri un șperaclu minune pentru deschis broaștele ușilor.

Îl jefuise cu impertinență pe marele Gerson, fotbalistul, când sărbătorea cu echipa revenirea dintr‑un turneu victorios. Luase un videofon, un ceas de aur dosit într‑o casetă la fund de sertar, dolarii dintr‑un portafolio, cupa de golgeter și o sacoșă în care le‑a îndesat pe toate.

„Ce dracu’ vrei să faci cu asta?” l‑ar fi întrebat referindu-se la trofeul metalic adus din Costa Rica. „Vreau s‑o vând, e aurită”, i s‑ar fi răspuns.                      

–        Tâmpitul nu înțelege că nu sunt mai mult de trei pontoarce în oraș! Are s‑o ia în mână! Îl dibuie poliția imediat.

Camera de odihnă se umpluse de sticle goale și chiștoace de țigară, semne ale unor adunări vesele. Mizeria nu mi se datora pentru că eram abstinent. Circulase chiar o vorbă adresată de Zorro, într‑un schimb de replici tăioase, lui Carl Logan: „Oamenii fără vicii sunt niște aberații jignitoare!”. Eu însă nu îndrăzneam să ating virtutea maestrului. Consumam cafea, ceea ce îmi crea insomnii.

Cam pe‑acolo se învârtea situația când ne‑a moștenit firma RATIMPEX.

Curând s‑a arătat bătrânul să ne bată amical pe umeri. Avea planuri, domnule! Cu partenerul străin din Olanda, va instala o linie de asamblat calculatoare. Olanda, nu Honduras ori Haiti, se deșirase al dracului Cartelul!

Contractul fiind ca și semnat, era cazul să se pornească renovarea clădirii. S‑a început cu acoperișul.

Trei săptămâni, o echipa de lucrători ai unei firme specializate ne‑a cufundat în iad.        

Funinginea emanată dintr‑un cazan de lichefiat smoală invadase cele mai intime cotloane iar „los demonios” – dracii, care zâmbeau cât le permiteau gurile cu dinți de aur, formau o bandă de hoți cu nimic mai prejos decât cealaltă, reușind să adune ce se mai putea: faianța, un lavoar, sifoanele chiuvetelor, broasca unei uși, mari fâșii de linoleum, două furtunuri pentru incendiu... și alte asemenea amintiri.

După ce s‑a afumat clădirea mulțumitor, s‑au întors instalatorii, electricienii, în sfârșit, femeile de serviciu. A pornit astfel o perioadă de recondiționare, cu elanul plictisit, nervos, care însoțea orice treabă zadarnică.

Brusc, valul de năvălitori a fost oprit și s‑a instaurat liniștea. Trebuiau aduse caloriferele. Nu s‑au mai adus. De fapt nu s‑a mai adus nimic.

Baldo mi‑a zis într‑o seară că îl tutuiește pe Ratan.

Îi picase dimineața în control și îl dusese la cârciumă.

–        Auzi bă, ditamai patronul și n‑avea bani la el! „Joder” – Futu-i...! L‑am întrebat: „Ascultă bătrâne, tu de ce nu mă scoți de la poartă? Ții o grămadă de rahaţi degeaba, și pe mine... adică pe noi, ne lași să prindem mucegai acolo!”

–        Și... ce‑a spus?

–        Gargară... „Ai răbdare Baldo-fiule, stai cuminte acolo până în martie. Din martie o să avem mult de lucru și te fac șef.”

Eu nu l‑am revăzut pe Ratan. Baldo atoateștiutorul îmi vorbea uneori despre el.

Martie... a trecut. S‑a zvonit că institutul a dat faliment, că se desființează. Eram încă angajații lui.

–        Nu‑ți face probleme că pe noi ne ia bătrânul.

Aș fi vrut să fiu la fel de liniștit.

Desigur, colapsul micului institut era o bagatelă pe lângă prăbușirea combinatului de prelucrare a lemnului. Găliganul ăsta industrial s‑a oprit într‑o dimineață însorită de ianuarie pentru că devenise insolvabil.

Zi și noapte, cohortele de metiși venite dinspre munte, erau tolerate să adune resturi lemnoase care au alimentat focul vremii reci ce urma să vină – se derulează implacabil caruselul sezoanelor, echinox după solstițiu ne răsucim caraghios expuși toanelor planetei.

Activitatea hoților nu cunoștea odihnă, deși nu se mai trafica mobilă. Îmi păreau halucinante afirmațiile că se fură utilaje. Pentru a le scoate, erau necesare macarale, nu‑i așa?

Totuși, îndrăzneala hoților nu are margini, altfel zis (și citat) e hotărâtă să nu se oprească niciodată.

Câteva zile a putut fi admirat un mare camion zdrobit care pătrunsese în zidul unui depozit, iar prin gaura astfel realizată, s‑a mistuit într‑o noapte stocul.

Noaptea, când faptele se desfășoară monstruos în capul nostru, descărcări electrice într‑o masă bezmetică de neuroni, energiile vieții se dezlănțuie...

Brusc, întreaga tensiune internă s‑a personificat. Două brute cu fizionomii nedefinite au pătruns umăr lângă umăr prin ușă, după care s‑au năpustit asupra mea... provocându‑mi un scurtcircuit cerebral...

    „Scoală‑te Morti și nu te mai holba! Hai, hopa-sus!”  

Baldo și Căpitanul...

    „Dormi cu ușa deschisă?”

    „Cum... deschisă? Da’ voi pe unde‑ați intrat?”

    „Pe ușă.”

    „Care ușă?”

    „Care ușă! Hai că avem treabă! Ia‑ți lucrurile și pleacă!”

Cine vorbea, Căpitanul sau Baldo?

    „Ce, ce,... cine?... Ia stați, nu mă luați așa repede! Ce spuneți?”

–        Ei, năucule, mi‑a zis Baldo cordial, trezește‑te! Rămân eu noaptea asta. Hai, ești liber!”

Liber? Ce‑o fi? De o bună perioadă de timp se întâmplau lucruri pe care nu le cunoșteam. Trecerea spre etajul doi fusese blocată, iar eu habar n‑aveam de când pentru că mă aventuram arareori pe coridoare sau pe‑afară. Îmi pierdeam vremea citind și recitind câteva cărți, ziare – aveam o colecție de ziare de la începuturile noii epoci –, agendele de serviciu ale foștilor șefi..., pe care le luasem de la gura flămândelor animale de canal.

Am plecat nelămurit cu privire la intrarea celor doi, constatând că ușa de la intrare avea cheia blocată în broască.

Afară... noaptea, culoarul insalubru dintre blocurile de garsoniere, drumul ce traversează lacul, apropierea galaxiei citadine, deslușirea formelor ascunse de întuneric, respirația zgomotoasă a Babilonului adormit...

Dar totul s‑a reluat. Clădirea, gardul metalic, orizontul ascuns de un bloc asemănător și Netalia, cățeaua bătrână, urmărind atentă mișcările altor canide prin ochiurile de sârmă ale gardului.

Priveam prostește peisajul acesta grotesc și îmi imaginam ruinele peste o sută de ani.

Baldo, se arăta împreună cu unul sau altul dintre camarazii săi, de obicei inopinat, niciodată la ora convenită pentru schimbarea turei. În sfârșit, mi‑a oferit bani pentru a nu mai face mutre. L‑am întrebat ce dracului se mai pune la cale și mi‑a servit un basm.

Se făcea că abandonase vechile găinării, ba chiar descoperise drumul spre succes.                      

–        Nu mai beau. Nici măcar un strop!

Oau! Nu observasem...

–        De când? De ieri?

Nu fusese o idee prea bună să glumesc pe o temă așa serioasă. O clipă, masca lui bonomă a devenit ostilă. (Poate mi s‑a părut!)

–        Ce pui de năpârcă ești și tu Morti, și mi‑a bătut obrazul!

Desigur, altceva intenționa să‑mi spună: cum și‑a găsit un serviciu bine plătit. (Ei, asta mi‑a dat palpitații! Doar n‑avea de gând să plece?)

–        De cât timp căutam o schimbare! Răsfoind un ziar, am văzut că la pavilionul de mostre se caută salahori. Patronul, un tinerel tuns cu bordură, a întrebat mulțimea de solicitanți: „Care dintre voi are studii medii?”...       

S‑au evidențiat trei inși. Baldo, fiind mai prezentabil, a fost ales pentru alt job, oficiant la un birou de turism în incinta Gării Centrale. Salariul care i s‑a propus era însă derizoriu. Nehotărât, a pornit‑o prin gară meditativ. Deodată, vocea destinului i‑a vibrat în timpan:

„Ayuda-a-a!  Puneți mâna pe el! Pe tine firr‑ai al dracului! Nenorocitule, să‑mi dai banii! E, las’ că te prind eu!”

–        M‑am uitat ca tot omul la circul făcut de‑o muiere blondă și grasă care se lansase în urmărirea unui indian, spurcându-l mai rău decât una de rasa lui. Indianul s‑a fofilat pe lângă mine iar cucoana a intrat ca tancul, gata să mă dea jos. „Baldo mamă, face, da’ ce‑i cu tine p‑aici?” Era Monika!

Am râs.

–        Monika?

Fosta noastră colegă, nebună cu certificat! Parcă o revăd: îmbrăcată fără gust, dotată cu mamele impresionante – cea mare, s‑a lăudat, cântărea cinci kilograme –, leneșă, plictisită, o parașută de proastă calitate pusă mereu pe harță.

–        Dacă o vezi n‑o recunoști. S‑a schimbat în bine, a prosperat, e pavoazată cu aur din urechi până în vârful degetelor.

Neverosimil ca în orice poveste! Baldo mi-a dezvăluit chiar și secretul neașteptatului succes.

–        Are o tonetă, vinde pateuri și sandvișuri în gară dar, mai ales, aduce marfă din Brazilia pentru potentați. Îi merge bine. „Hai cu mine să te prezint cuiva și‑o să te fac om”, zice. Bun. A închis taraba și m‑a tras după ea prin gară în căutarea unui tip căruia îi spunea „Profesorul”. Eu am o vorbă: Când se întâmplă două coincidențe într‑o zi, ori e mâna Providenței ori e un aranjament.

Voia să spună că îl cunoștea, ba, din câte pricepusem nici mie nu‑mi era necunoscut însă nu i‑a dezvăluit identitatea. „Profesorul” era omnipotent în acel spațiu. Prin el, Baldo și‑a găsit o slujbă la firma Im, una din cele opt aflate în apropierea gării, care duc călătorii spre Porto Lobo sau dincolo de vamă. Își spune agent turistic și se înființează la peron zilnic să ademenească oamenii migratori descărcați din vechile trenuri, încă de la ora patru și cincizeci și șapte de minute. Viitura umană se stinge înainte de douăsprezece.         

–        E profesor adevărat?

–        Da‑ha‑ha! Profesor de șmen (trapicheos)!

Mi‑a trebuit curaj să‑mi recunosc ignoranța în limbajul argotic.

–        Nu știi cum se face „trapicheos” în gară? „Șmenarul” este ăla care oferă sau cumpără dolari la colț de stradă. Fii atent, fii atent! mi‑a oprit replica. Scoate banii din portmoneu, îi numără și‑i dă clientului care, la rândul său numără banii și descoperă că îi lipsește o sumă, să zicem doisprezece dolari. „Șmenarul” îi ia înapoi mirat, se face că‑i numără, se scuză, scoate dolarii pe care‑i numără cu glas tare, „sunt doisprezece?”, așa! E momentul în care-și face intervenția complicele, chiar așa se numește în limbajul lor: intervenție, îi busculează distrăgând atenția victimei iar șmenarul întoarce portmoneul și așază cei doisprezece dolari peste alții în care sutele au fost înlocuite cu „birlici”, bancnotele de un dolar. Omul nu‑și mai numără banul, abia îl numărase, de altfel nici n‑are timp că traficantul se grăbește.

„Profesorul” se ocupă de turiștii străini. Influența lui fiind mare, nimeni nu se încumetă să pătrundă în domeniul său. Circulau niște povești oribile despre misterioase corijări aplicate cu briciul... „adică...” puse el degetul la gură și clipi din ochi...

–        Mafia!... Dar Poliția...?

–        Polițistul trece pe lângă el și zice: „Să trăiți don Profesor!”. Are curaj vreunul să spună ceva? Acum câteva zile un „șmenar” mi se plângea de un madero-caraliu: „Dacă se mai ia ăsta de mine, plătesc un milion la un puști de cincisprezece ani să‑l omoare. E minor, îl bagă trei ani la corecție dar rămâne cu banii.” Așa merge treaba doar că... polițiștii iau mită. Chiar azi dimineață, unul mi‑a cerut să‑i schimb o sută de dolari. De unde‑i are, că nu sunt plătiți cu dolari!

Altă lume! Baldo se pregătea să devină milionar. Însă, ciudat, nu intenționa să-și părăsească  slujba de la poarta clădirii.

–        „Morti!”

„Gata sunt Doamne!”

„Pentru ce ești gata?”

„Păi, să... să vin la domnia ta.”

„Nu-nu, încă nu e timpul. Vreau să  te dărui cu harul de a face minuni.”

Așa a...! „Să te dărui...”

„Sunt prea bătrân pentru asta, Dios.”

„Vârsta te face înțelept.”

 A zis înțelept, auzi?

–        Și...?

–        Și ce?

–        După aia?

–        După aia s‑a stins, așa cum apeși pe buton.

–        Cine mă, Dumnezeu?

–        Era o lumină din care se auzea vocea. Și s‑a stins deodată.

–        Aha! Cum faci minunile?

–        Ai?

–        Cum faci minunile? Spui vorbe magice? Abra Kadabra!

–        Habar n‑am! Până acum...

–        Ia zi, ce‑ai vrea să se întâmple,... uite, cu mine?

–        Să mai taci dracului din gură!

–        Îmmm... îmm!

–        Ce faci Goyo?

–        Îmmm!

–        Vorbește omule!

–        Aoleu, mă speriasem că am să rămân mut! Morti, tu ești un sfânt! Poți face minuni și nu trebuie să spui nici o vorbă magică!

–        Poate „Doamne‑ajută!”

–        De ce?

–        Așa mi‑am zis în gând adineauri.

–        Aha, va să zică-ă..! Mă prefăcutele! Nu mi‑ai zis tot.

–        Vezi că te trăsnesc!

–        Doamne ferește!

–        Ba am să te trăsnesc, fir‑ai al dracului! Mereu m‑ai luat pe mine de picior.

–        Peste, Morticio, peste picior.

–        De picior, c‑așa vreau eu! Păi ce crezi tu? Crezi că o să mor fără să ți‑o plătesc?  

–        Morti, tu ești om de bine...

–        Ba nu. Să te trăsnească! Doamne ajută-mă! Să te trăsnească!

–        Crrraaoaaah! Aah-ha-ha-ha!

–        Cine a făcut așa?

–        Cum cine? Dumnezeu.

–        Ba nu...

Scrâșnitura lugubră, urmată de o deflagrație zguduitoare, mi‑a zăpăcit pulsul. Mi s‑a părut că patul trepidează în ritmul agitat al inimii mele. Scheunatul cățelușei schiloade, protejată de Baldo în holul mare de la intrare – pe care‑l umpluse de excremente – era puntea de legătură între lumea onirică și cea reală. Subconștient se transformase în râsul sardonic al „Profesorului”.

„Ce râzi, ce râzi mafiotule, ce... zici că m‑ai dus?”

„Care mafiot, prostule? Vezi că te‑ntreci cu gluma!”

„Tu Goyo! Tu l‑ai ras pe arabul ăla!”

„Ți‑a luat Dumnezeu mințile de tot în noaptea asta! Ce arab?”

Un conflict cerebral era pe cale să se producă, în capul meu fierbea un amestec explozibil.

„Trebuie să mă trezesc, s‑a întâmplat ceva!”

Am deschis ochii.

–        E cineva aici?

Îmi stăruia  senzația că eram lucid în timp ce visam.

Dificil, am reușit să izolez în confuzia de sunete, scheunatul stins al câinelui, estompat de un fâșâit care ștergea pereții holului.

Am aprins lumina.

–         E cineva?   

Sesizam un pericol iminent însă eram prea buimac. Am deschis ușa pentru a înțelege și ceea ce părea concret s‑a transformat în halucinație.

În penumbră s‑a introdus un minotaur imens...

    

M‑am trezit așezat pe linoleum, sprijinit de pat. Mă durea  capul, mai ales în zona occipitală. Dihania mi‑a revenit în minte: o față mare, bovină, ochii mari, exorbitați, statura impresionantă și, credeam eu, coarnele... Ce mai, diavolul în persoană! Nu pătimisem încă vreun miracol, nici nu cunoșteam nemijlocit pe cineva stresat de vreo minune cerească sau infernală.

M‑am ridicat anevoie, m‑am înarmat cu piciorul de scaun din dotare, cu destinație violentă, și m‑am aventurat pe holul neluminat, orbecăind o vreme cu gândul că putea fi o glumă bună a lui Baldo. Dacă nu era așa, m‑a luat cu fiori, dacă mă izbeam în întuneric de ființa aceea mitică și canibală? Am trecut fără incidente până în holul de la intrare, unde am alunecat pe scârna javrei care gemea ca un copil în cutia de carton ce‑i servea de culcuș. Becurile montate cândva depășiseră timpul de funcționare însă lumina slabă de‑afară dezvăluia geamul spart și grilajul smuls, alături de ușă. Era vorba, deci, de un... monstru!

În noaptea aceea n‑am mai dormit. Am rămas în gheretă înfrigurat, așteptând. Mai întâi a venit dimineața. Baldo a întârziat, ca de obicei.

–        Ce‑a trecut Morti pe‑aici?

Nu știu, nu știu ce i‑am răspuns, eram speriat încă, obosit, incoerent...

–        A! A fost Gruñido[1]. Ce‑o fi căutat cretinu-ăla? I‑am spus doar să te lase‑n pace! Era beat...!

Prietenul meu Baldo i‑a transmis o invectivă boului.

–        Are coarne?

–        Nu, mi‑a răspuns deștept, ăsta nu‑i însurat. Lasă că ți‑l arăt într‑o zi!

Brr! m‑a furnicat oroarea.

–        Nu țin să‑l revăd.

Trecuse deja o lună de la avarierea centralei termice care uruia în apropiere provocând rezonanța geamurilor, când Baldo a venit într‑un suflet să mă anunțe:

–         Azi trece Profesorul pe‑aici! Vreau să te avertizez, n‑am să fiu, nu‑l tutui, fii politicos... S‑să știi că nu‑i omul pe care crezi că‑l vezi.

S‑a înfățișat un tip înalt, cu chelie, părul roșu prins coadă la spate, mustață și ochelari de soare, păzit de Mârâitul.

–        Ce face Tito Moreno… Morti, m‑a întrebat agale?

–        Bine, Zorro.

–        Señor Gregorio Fox!

–        Îm? Păi da, natural, cum îi zici, domnule...

–        Domnule Fox! Vreau să‑ți pătrundă bine în bibilică! Cred că ai aflat, eu sunt noul patron, ha‑ha! Dar ce, te‑ai supărat? Ha‑ha‑ha! Ce faci moaca asta, dobitocule? Nu te dau afară. Stai liniștit printre căcaţii ăștia că puți la fel!

Iar Mârâitul emise și el, ca să  zic așa, o eructație.

Îl vedeam a doua oară, după noaptea pe care am reprodus‑o cu vise cu tot. Între timp aflasem de la Baldo, e drept, în proză, „Balada Mârâitului”.

Epileptic și hidos – căzuse în copilărie cu fața pe jeratic –, ar fi rămas poate ascuns în casa părintească din pampas dacă nu trecea, meteoric, pe‑acolo, verișoara sa. Pocitania asta, care abia știa să vorbească și prefera să se exprime onomatopeic, s‑a îndrăgostit! Ghinionista jună își însoțise tatăl în vizită la        frate-său, probabil dintr‑un capriciu, să vadă o așezare umană în varianta nepoluată. Aceeași zi a fost nevoită să se întoarcă, disperată că bestia o urmărea insistent să o pupe – i se spusese că rudele trebuie sărutate. Era de înțeles privindu-i fața enormă, roșu‑violet‑vânătă, ochii injectați, buzele imense, băloase...

După câteva zile, Mârâitul a dispărut de‑acasă. L‑au căutat cu ajutorul organelor însă l‑au descoperit prea târziu, când se contaminase de noua lui existență. Nu a vrut să se întoarcă. Muncea pe un șantier de construcții – natura îl înzestrase cu un fizic deosebit –, învățase chiar să‑și îngrijească boala, să vorbească, deși nu prea bine, părea mai puțin repulsiv. Devenise sociabil. Nu și‑a găsit verișoara în devălmășia citadină, chiar uitase de ce a plecat, însă avusese oarecum șansa de a întâlni câțiva Oameni.     

Dar, cum se știe, în mod inevitabil urma să se nască o perioadă tranzitorie de alienare numită, de unii, Restructurare.

Când l‑a cunoscut Baldo, locuia într‑o construcție, așa‑zis pentru nefamiliști, singur, își amenajase un adăpost mizerabil în spațiul de sub scară. Bietul handicapat mintal devenise paiața locuitorilor getto‑ului. Executa cele mai sinistre porunci, era bătut, mereu temător, adesea n‑avea ce mânca zile întregi, crizele îl măcinau. Situația lui s‑a îmbunătățit după ce gașca a hotărât să‑i pună mobila în spinare, apoi l‑a învățat să‑i intimideze pe alții...

                                       

„Zorro! Ia te uita cine‑mi era Profesorul, nașul mafiei din Gara Centrală!”

A urcat pe scări. L‑am auzit descuind lacătul ușii metalice dintre etaje, pe care în acel moment am asociat‑o prezenței sale.

„Ce naiba pot ascunde zăbrelele ferecate?”

Am rămas la parter cu Mârâitul. Animalul rânjea privindu‑mă, dădea o reprezentație macabră în timp ce lovea ritmic în palmă o fâșie îndoită de piele.

–        Ce vrei, l‑am întrebat?

–        Ha-a-a!

Am încercat să mă retrag în camera de odihnă.

–        Rămâi aici!

–        Mnuaa, ha‑ha!

„Să te ia dracul”, l‑am afurisit în gând și m‑am întors!

–        Ce s‑a degradat hardughia asta! Îți vine a crede, am dat pe ea aproape o jumătate de miliard, mi‑a zis Zorro după ce a revenit?

Am dat din umeri. Ce‑mi păsa!

–        N‑am auzit ce‑ai comentat.

–        Chiar nu mă interesează! Fiecare cu potența sau impotența lui.

Fulgerător, a luat fâșia de piele din mâna Mârâitului și mi‑a cravașat fața.

 „Dumnezeule ce usturime!”

–         Cine ești tu să dai ...?

M‑am aruncat orbește într‑o acțiune sinucigașă. Am auzit mârâitul unei fiare întărâtate (așa-i, de-acolo venea porecla animalului. Cum l-o fi chemat cu adevărat? Poate Eugenio, Virgilio, Mateo,...), m‑am simțit ridicat de gât și apoi scuturat ca o rufă.

–         Lasă‑l, lasă‑l dracului! Lasă‑l, n‑auzi?

Am căzut semiconștient lângă un dulap, tușind pe îndelete și încercând să‑mi reașez vertebrele. Am înțeles că tot cravașa îl convinsese pe Mârâitu să mă cruțe. Stătea plângăreț, supus, într‑un colț.

Atunci mi‑a trecut prin minte să scap. E drept că tocmai murise moșul unde stăteam în gazdă și fusesem dat afară nu tocmai elegant de nepotul moștenitor; n-aveam unde locui, totuși...

–         Astea sunt cheile clădirii, acolo sunt cheile camerelor... Tu n‑ai nevoie de mine! Balaurul ăsta e un paznic mai bun.

–        Stai dracului aici! Unde să te duci? Poate lipsește ceva, poate m‑ai jefuit! Trebuie făcut inventarul, ia timp... Hai, Frankenstein, du‑l în... camera aia...! se adresă lui Mârâitu.

–        Ce inventar? N‑am avut nici un inventar! Ce vrei de la mine, ce ți‑am făcut, mă tânguiam în timp ce nerodul mă trăgea cu ușurință de braț?

Zorro ne‑a urmat îndeaproape, el deținea cheia. După ce a încuiat ușă mi‑a zis‑o, în felul său caracteristic:

–        Tu ești un animal de colecție, Morti. Îți stă mai bine în cușcă.

M‑am întrebat ce voia, m‑am tot întrebat o vreme ce avea Zorro cu mine, și de ce. Jucăușa noastră iubită mi‑a revenit, așa, în minte, ca o posibilă justificare. „Nu se poate”, mi‑am aplicat o părere sedativă, „nu pot fi rival unui favorit al Fortunei!”

Spre seară a deschis ușa Baldo.

–         În fine! M‑am temut că nebunu‑ăla mă va uita încuiat aici.

–        Ce ți‑am zis eu Morti? Să fii politicos. Cum îți place să stai încuiat?

–        E!  Dar ce vrea ăsta?

Baldo a privit, semnificativ, tavanul. Totuși a catadicsit să-mi răspundă, e drept cu aplicație, cum ai citi un discurs pe o temă dubioasă. 

„Profesorul?” Domnul este un umanist. În clădirea mizerabilă, degradată, intenționa să pună „bazele unei fundații”, să construiască o clinică de sănătate mintală unde, adică, să se cerceteze diverse boli psihice.

Mi‑am amintit una dintre glumele lui Zorro, care mă viza: „Eu studiez creierul uman. La tine însă nu e cazul, fraiere!”

Tare spiritual, ce să zic. Mereu a cercetat omul ăsta.

–        ...Și vrea să‑și formeze un serviciu de protocol. Insistă, mi‑a cerut să-ți repet, insistă... să rămâi. Unde vrei să pleci?

–        Nu înțeleg, ce mă freci cu...

–        Cred că ar fi bine să reflectezi, a spus ca încheiere și a ieșit încuind ușă.

Tâmpit am fost să nu înțeleg atunci că Baldo devenise temnicerul meu.    

A revenit a doua zi cu ceva de mâncare și s‑a scuzat că este nevoit să mă țină o vreme blocat în cameră. Hotărât lucru nu mai era Baldo pe care-l știam, se petrecuse o schimbare în el, își modificase personalitatea. Pe mine mă ținea acolo să poată depăși Profesorul frustrarea pe care o suportase cu o zi înainte. Jignisem floarea cinstei și demnității!

Iată însă că domnul Fox, alias Zorro, alias Profesorul, a plecat subit în străinătate. Pentru că nu lăsase dispoziții care să mă privească eram nevoit să‑l aștept până se‑ntoarce. Baldo m‑a încredințat că nu‑mi va lipsi nimic, el este prietenul meu, poate singurul.

Treceam printr‑o situație neobișnuită. Am stat destul timp acolo, în clădire, însă nu fusesem privat de libertate.  Constrângerea mi-a simplificat gândurile.                                               

Așteptam impacient într‑un spațiu găunos – între pereții căruia fuseseră înghesuite câteva piese de mobilier: un pat de campanie cu saltea și pături, un birou, un dulap cu oblon, și un lavabou mizerabil înroșit de apa feruginoasă – așteptam zic, întoarcerea stăpânului.

„Am să ies de‑aici și‑am să‑i las dracului cu clădirea lor și camera grețoasă care mi‑au mâncat viața!”

Printr‑un mic hol aveam acces la closet. Cealaltă ușă din antreu, corespondența spre culoarul pe care stăteau înșirate aproape toate camerele parterului, era încuiată.

Îmi trecuse ceva prin cap să o forțez dar se deschidea către interior și fără levier nu puteam face mare lucru. De altfel, Baldo, anticipându‑mi intențiile, mă amenințase cu detenția în beci dacă nu stau liniștit. Era responsabil pentru mine.

Blocul se animase, o mulțime de oameni îl zguduiau din temelii cu baroase și picamere. Peste zgomotul activității îndrăcite se suprapuneau decibelii unui radio ce răsuna tare și distorsionat la etaj, acoperind glasurile celor care lucrau.

Puneam urechea la ușă pentru a-i asculta, să pot surprinde mișcările oamenilor liberi care umblau pe culoare, voiam să le dezvălui existenta mea, să-i rog, dar nimeni nu auzea când izbeam în ușă,... Nu voiau să audă...   

Într-o noapte am deslușit foarte clar vocea lui Zorro adresându‑se unor indivizi care transportau ceva pe scara de serviciu din apropiere:

–        Dacă‑l scăpați, vă tai urechile!

Am așteptat să‑mi transmită Baldo noutatea revenirii „Profesorului” dar nu a făcut-o. L‑am întrebat dacă are vreo veste de la el. După cum bănuiam a negat. Însă mult mai ciudat a devenit ulterior când pentru a-mi spune după câte zile așteaptă să revină, a început să facă niște calcule:

–        Ia să vedem, astăzi e marți...

–        Cum să fie marți, am sărit, azi e duminică!

Ne‑am contrazis puțin, apoi, pentru a întări mi‑a turnat o dată calendaristică eronată, exagerată chiar, cu câteva săptămâni în plus.

–        Ce dracului ești așa zăpăcit? Doar n‑ai pierdut noțiunea timpului, m‑a dojenit?                                        

Am afișat o mină perplexă care l‑a amuzat.

M‑am speriat. Cum să treacă atâta timp fără să‑mi dau seama?

„Indivizii ăștia vor să mă tâmpească, deși...”, nu‑l credeam cinic pe Baldo.

Încăperea WC‑ului avea (și probabil are încă) o fereastră mică nezăbrelită. Am socotit că pe‑acolo aș putea ieși, cu puțin noroc. Dimineața, după ce s‑a luminat, am tras dulapul sub fereastră. Am urcat pe el, n-avea decât un metru jumătate, și am încercat să scot fereastra. De‑acolo însă, problema s‑a complicat.

Balamalele erau ruginite ori lipite cu vopsea. M‑am opintit zdravăn, jupuindu‑mi pielea mâinilor și am izbit fereastra de perete, un geam s‑a spart și a căzut zgomotos. M‑am grăbit să ies și m‑am înțepenit la nivelul șoldului. Am rămas în această poziție tragi‑comică destul ca să mă apuce disperarea. Chestiunea devenise, cum să mă întorc, a ieși era imposibil. De prisos povestea efortului, a chinului, despre cum arăta pielea de pe abdomen și piept...

Am lăsat dulapul în closet, aveam de pus în balamale fereastra. Obosit, decepționat, m‑am întins în pat și am zăcut o vreme, pătruns de frig. Dar ziua nefastă nu trecuse. M‑am dezmeticit când am auzi cheia în broască.

–        Ce‑i cu dulapu‑aici?

I‑am zis că voiam să repar WC‑ul. De când se defectase, putoarea devenise insuportabilă.

–        Morti, nu cumva..., și‑a expus bănuiala, privind fereastra și geamul ei spart?

–        Cumva ce...?

–        Ce‑are să zică domnul Profesor când va afla că ai vrut să‑l părăsești?

–        Eu te‑am considerat prieten. Văd că ești o..., și am ezitat să‑i spun jigodie.

În ziua aceea am fost privat de rația zilnică.

Baldo s‑a întors dimineața surâzător, conciliant, și mi‑a zis cam așa:

–        Hei Rico, nu mai ai simțul umorului. Te‑ai prostit de tot!

–        Eu?

M‑am uitat înapoi deși, normal, nu era nimeni acolo.

–        Cu mine vorbești? Ah, simțul umorului...? Dacă ai fi fost în situația mea, nu cred să‑ți fi păstrat...

–        Situația ta...! Ai o situație privilegiată. Două mese pe zi, consistente, un pat, WC, apă curentă,... Pentru mulți ăsta‑i scopul vieții. Ce‑ți lipsește?

–        O baie.

–        Ce?

Aștepta, probabil, să‑i spun că‑mi lipsește libertatea sau, mai original, cu simțul ăla de-mi spusese mai devreme, o femeie...

–        Se poate aranja.

–        Ce‑a zis Zorro? m‑am interesat.

–        Domnul Profesor? Nu s‑a întors încă din State. Este la un curs... Parcă ți‑am spus!

–        A! Bine, lasă...

–        Rico, de ce‑i zici „Zorro”? Rămâne între noi.

–        Pentru că e Zorro. Ce, vrei să insinuezi că fabulez, că sunt psihopat?

–        Nu te ambala. De unde să știu ce‑i în mintea aia încâlcită a ta? Presupui că seamănă cu fostul nostru coleg Zorro? Mie nu‑mi pare deloc...

–        Ascultă hombre...!

–        Ușurel Rico, ușurel...! Nu te mai poți reține?

–        Ia mai du‑te dracului cu Rico al tău!

A pornit să râdă ca o muiere, subțire și fals. Auzisem cândva hohotitul ăsta isteric, parcă  într-un film... da, astfel își închipuia actorul că se manifesta un faimos ucigaș când își tortura victima.

Fără să fie interesat de dispoziția mea, s‑a întors pentru a‑și striga un complice:

–        Ciego-Chiorule!

Individul care a pătruns pe ușă, bărbos, cu fața mongoloidă, ochișorii modelați printr‑o intervenție chirurgicală, era impozant ca un jucător de rugby.

–         Tu ești Rico?

A râs și el.

–        Ce‑i mizeria de pe‑aici, porcule? Ce pute‑n halul ăsta?

–        Closetul, i‑am zis cu prudență. Nu curge apa.

–        Deschide geamul! N‑auzi? Mai repede... Hai, geamul camerei...

–        E frig.

–        Frig în mijlocul lunii noiembrie?

–        Care noiembrie domnule? Eu aș spune iulie.

–        Ce face? A zis ceva? Ești căpos? Aoleu! Să nu mă mai contrazici că risc să‑mi murdăresc sacoul pocindu-ți moaca! De când nu te‑ai uitat în oglindă, animalule? Animalule, ha‑ha, păi da, am zis bine!

Ignoram existența respectivului accesoriu deasupra chiuvetei. Orice ocheadă provoca deprimarea unei întregi zile. Chelisem, pielea feței arăta ca o foaie de ceapă, îmi crescuse barba, avusesem probleme cu dantura, sprincenele se răsfiraseră uimitor pe frunte...

–        De când nu te‑ai uitat, animalule? a repetat mongoloidul în timp ce mă împingea, ținându‑mă de ceafă, cu nasul în ciobul înnegrit.

Pretinsul meu prieten i‑a strigat din hol: „Fă‑i o baie! Zicea că vrea să facă o baie.”

–        Vrei să te bălăcești, porcule? Porcule Rico... Ha‑ha‑ha! Hai, dezbrăcarea!

Nu vreau să insist asupra acestei înfrângeri. M‑am udat, era imposibil să mă curăț cu apa rece de la robinet, mi‑am ras barba cu o lamă tocită, m‑am primenit cu niște salopete roase, apoi am scos ceva din murdăria încăperii. Din ușă, gunoiul era preluat de un individ îmbrăcat în același tip de salopetă. Mi s-a părut că zdreliturile care‑mi brăzdau pieptul au trecut neobservate…

Și-atunci a izbucnit febra. M-a cuprins cu înflăcărare, m­-a cotropit teritoriu după teritoriu, cucerindu-mi toată ființa, trup și minte, hotărâtă să-i vină de hac sufletului care nu îndrăznea să iasă încă, stătea ca un vierme ascuns de văgăuna săpată-n carnea mărului. Iar febra mușca din hoit, eram hrana ei, o zgripțuroaică inflamată care-mi sugea vlaga. Stare de moleșeală, toropeală, nu mai voiam să mă concentrez, gândurile dădeau năvală, mă copleșiseră cu tot cortegiul neplăcut de simțăminte negre, însă această flacără nu reușea să împrăștie frigul atotstăpânitor. Pentru că era frig, transpiram și cutremuram tot patul, nu găseam atâtea boarfe să mă încălzească și mă ghemuisem ca un fetus căutând liniștea și siguranța dinaintea facerii. N-am contabilizat de câte ori m-am adresat lui Dumnezeu să-mi cruțe viața, nu știu de ce mă cramponam de mizeria asta, cred că de inconștient ce eram, și-atunci am realizat cât de mare minune este, așa, la modul general, viața, adică dezvoltarea în timp a seminței, nu mai reușeam să accept nici o explicație materialistă a misterului și mă hlizeam privindu-mă într-o oglindă care mă arăta ca un norișor scăpat din închisoare, cum rătăceam într-un ocean de libertate... și parcă cerul, sau ce era, s-a împânzit prea curând de norișori foarte prietenoși care se uneau cu multă plăcere, se tot uneau, se buluceau unii într-alții și-am fost sorbit de turmă, era frig, un ger cumplit, mă treceau sudori reci și tremuram cu toții scuturați de electricitate, învăluiți de flăcări...             

Mă avântasem într-o cădere liberă, pornisem o implozie, mă dărâmasem înăuntru și Dumnezeu mai știe în ce străfunduri ajunsesem, ce turnător devenisem vorbindu-mi de rău strămoșii care robeau la curțile unor señor-i neomenoși a căror singură plăcere se dovedea a fi flagelarea bieților sărmani, resimțită de mine cu toată intensitatea. Și grăsanii aceia acoperiți de haine scumpe mă plezneau sadici peste față, îmi tumefiaseră obrazul, fiecare, generație după generație de umflați se distra, și-apoi, culmea coincidenței, șirul de asupritori nu reprezenta decât arborele genealogic al lui Zorro...

–        Lăsați-mă, lăsați-mă, nu mai vreau,...!

Numai că ei voiau, ba le permiseseră argaților să se strâmbe la mine din când în când și să mă chinuie – spurcate lighioane argații aceia, dotați cu ace precum scorpionii, se prăvăleau asupra-mi asfixiindu-mă, în zadar mă opuneam pentru că aveau trei perechi de brațe și nu exista viclenie să le poată învinge, după care mă injectau cu otravă, ah cum simțeam veninul arzând prin vene, și-atât de neputincios deveneam, și-atât de neputincios... 

Nu știu ce s-a întâmplat până-ntr-o zi când mi s-a părut că văd clar pereții dimprejur. Stăteam întins în pat, imobilizat de trei curele groase, dintr-un material sintetic, textil, și acel interior de poliedru, ca o schiță în creion, domina constelațiile de steluțe galbene. Descoperisem forma Universului, casa lui Dumnezeu și așteptam să-l văd deschizându-i ușa.

O-o-o, ce revelație, îl cunoșteam pe Dumnezeu, avea o figură familiară și o voce al cărui timbru încă stăruia prin celulele afurisite din care se pierde memoria!

–        Stați, stați dracului! Lăsați-l! Cred că-și revine. Rico! Rico, m-auzi?

Dumnezeu mă confundase, atâta pagubă, ce dacă mă striga altfel, ce-i pretenția asta să răspundem la cifru, doar nu suntem niște mașinării proaste, nu? avem acolo, o câtime de IQ... Ce ziceam?  Va să zică se benocla spre mine ca un chirurg.

–         Aud, am făcut, aud, dar de ce mă ții legat?

S-a produs rumoare și-atunci am realizat cam cine se aplecase deasupra mea.

–        Să nu cazi din pat. Ești o zvârlugă, ne muncești în draci. Trei inși abia te pot ține când e ora să-ți facem tratamentul. Ori să mănânci.

Alături de Baldo stăteau ceilalți doi, toți în halate gri cu bonete și botnițe, unul dintre ei se ținea de o seringă al cărei ac mare mă amuțise de spaimă. Dar înainte să mă supună la cazne     m-au hrănit dintr-un castron cu supă. Așa de-ai dracului au fost că nu m-au slăbit din chingi. După masă criminalul ăla de infirmier mi-a găurit vena mâinii stingi și am leșinat instantaneu.

Am tot ținut-o într-o amețeală și durere de cap până m-am întremat de-ajuns pentru a patrula prin cameră. Când am coborât prima oară din pat am luat o bușitură cum nu se poate mai rea pentru că nu știam să-mi folosesc picioarele. Uitasem. Asta s-a întâmplat noaptea, nu erau în preajmă brutele și am beneficiat de slăbirea curelelor. Cum am deschis geamul am simțit mirosul de urină și rahat în care zăcusem. Drept este că cineva se ocupase de curățenie, nici eu nu păream mai ud decât înainte. Aveam pe mine o cămașă de noapte. Vremea se încălzise considerabil și curând un val de țânțari a năpădit încăperea. Am închis geamul dar n-am reușit să intru la loc printre curele.

M-au lăsat liber prin cameră. M-am echipat la loc în salopetă. Din când în când același tip venea să-mi mai facă o injecție. Mă întreba cum mă simt, dacă am nevoie de ceva... Eu mă simțeam mai bine deși mă pricopsisem cu niște ticuri nenorocite, mă loveau deodată, ba mi se ridica spasmodic umărul drept, mă împingeam în perete pentru a mă liniști, ori mi se puneau niște crampe la mușchiul zigomatic, așa-i zicea infirmierul, eu doar mă schimonoseam groaznic și asta mult prea des. Apoi mă lovea migrena. Le cam pătimeam dar încet-încet mă întorceam spre lumea asta.         

Programul zilnic s‑a schimbat. „Los muchachos” au hotărât să‑mi facă apelul, fie zi, fie noapte, când aveau chef. Loveau cu piciorul în ușă, după care mă strigau, îmi cereau să le răspund.

Am învățat să anticipez, apoi a început să mă intereseze starea mea fizică. Astfel că am reluat obiceiul mai vechi de a face flotări și genuflexiuni. Îmi întrețineam speranța, dar timpul vieții...

Treaba timpului e să se consume.

În camera de la extremitatea holului, pe colțul clădirii, la parter, așteptam să se întâmple ceva.

Baldo nu mai intra singur. Avea însoțitor, nu știu de ce se temea, până atunci fusesem docil. 

Vechea mea cunoștință își continua jocul:

–        Rico, îmi șopti într‑o zi, nu ești singur.

–        Poftim?

–        Nu ești singur. Mai este unul închis.

–        Unde?

–        Nu pot să‑ți spun. Pe‑ăla nu‑l hrănesc eu.

„Ce să fie?” Desigur, nu‑l mai puteam crede pe acel tip care nici nu‑mi zicea pe nume. Însă,... aveam un plan.

Găsisem într‑un sertar al biroului o sârmă oțelită și meșteream, cu chin, un șperaclu. Îmi era destul de neclar modul de funcționare a unei broaște Yale, pe lângă faptul că aveam o idee foarte vagă despre forma respectivei scule.

Încercam, cu ajutorul unei scrumiere de aluminiu, să adaptez pe cadrul patului cumplita sârmuliță care‑mi umpluse mâna de răni. Se vede treaba că pe colțul de iad unde mă aflam speranțele  erau îngăduite. Totuși, nu îndrăzneam  să o lovesc zdravăn pentru a nu fi auzit.

–        Rico, e adevărat că ai recrutat în armata regulată la transmisiuni?

–        Da. Parcă‑ți spusesem!

–        Și ai învățat limbajul Morse?

–        A, nu! Am fost la centrala telefonică.

–        Atunci, ce dracului băteai înăuntru?

–        S‑a auzit? Încercam să iau legătura cu... Am adaptat alfabetul... Te rog să nu mă spui.

–        Și ce să spun, că au auzit toți?

–        Nu știu. Că am îndoit un cui în talpă...

–        De la papuci?

–        ... Mi‑am amintit melodia unui film și băteam tam‑tam‑ul. M‑am tâmpit, ce vrei!

Mi‑a înșelat așteptările. Credeam că îmi va aduce semnele alfabetului Morse.

Am bătut în continuare sârma, pentru a‑i crea lungimea ideală. Îmi încercam talentul de spărgător noaptea, după strigare. Pentru că nu izbuteam, adesea mă prăbușea fatalismul și mă lăsam pradă unei obositoare depresii psihice. Am încercat să folosesc două sârme îndoite, așezate una sub alta, însă alunecau.

Experiențele astea mi‑au luat ceva timp și mi‑au mâncat mulți nervi. Lucrările din clădire cuprinseseră și parterul. Ba, într‑o dimineață, un individ s‑a apucat de lovit cu nădejde în tocul ușii de la holul mare.

„Ce vor să facă?” m‑am îngrijorat. „Schimbă ușa?”

Chioru mi‑a cerut să nu ies din cameră. 

–        Nici până la closet?

WC‑ul fusese reparat în ziua când îl cunoscusem.

–        Ține‑te!

N‑au schimbat ușa, nici broasca, dar, aveam să constat noaptea în care mă copleșise emoția reușitei, când am simțit cum cedează clicheții aceia, sau ce‑or fi, montaseră o ușă de bare sudate pe un cadru de fier, încuiată cu un lacăt. Bănuiam că‑i așa, auzeam zgomotul specific de câte ori intra cineva, însă nu voiam să cred. De aceea am resimțit o amară deziluzie.

Pe hol, aerul avea un miros de proaspăt vopsit, lăcuit și tencuit. În față, geamul ușii dinspre scara de serviciu refracta lumina proiectată de un bec în afara clădirii printre zăbrele și peste mine, în micul antreu al camerei.

„Cum de‑au știut canaliile ce plănuiesc?”

Disperarea... Răbdasem atâta vreme...

„Ce să fac? Să implor? Ce să fac? Să-i lovesc? Să-i fac să dispară?”

Trăiam un sentiment de neputință și senzația că sunt cobaiul, o ființă chinuită într‑o existență lipsită de șansă.

De altfel am avut un vis cu șoareci rătăciți în labirintul unei urechi gigantice.

Alții sunt adevărații șefi. Șobolanii. Iar existența lor subterană se scufundă într-un tunel fără cap spre lumea ocultă a puterii, către organizațiile secrete, versate în manevrarea aparențelor, o cădere în minciuna unui trecut imposibil de simțit, stimulent pentru căutarea mântuirii de viață... de viața sub soare condusă din tenebre...

Din clipa în care am apărut pe această lume m-am simțit agresat. Tot ceea ce se învârtea împrejur era pornit împotriva mea și trebuia să reacționez. Am învățat să exist reacționând la stimuli. Fantoma din mașină! Acesta sunt eu? Dar cei din jurul meu? Ce reprezintă ei? Și de ce trebuie să intru în jocul lor? De ce este necesară experiența asta? Mi se prezintă recordurile. Acolo trebuie ajuns. Toți se îndreaptă într-acolo. Însă ele nu-mi sunt la îndemână. Nu sunt „o ființă” prea dotată, nu corespund nici pentru a atinge mulțime de idealuri cât de cât modeste. Ce   s-o mai lungesc, mă încadrez la calificativul mediocru, de mijloc, obișnuit. Sunt stresat. Numeroși inamici îmi sabotează bunele intenții, dinăuntru și dinafară. Și ei par să aibă bune intenții în ceea ce-i privește. Nu pot domina nimic, nu am certitudini, sunt prins într-un „spectacol” unde s-ar zice că toți își cunosc rolurile… Nu. E mai complicat. Este odios de complicat. O urzeală de probabilități și relativități, un decor plin de stafii efemere, un zbucium neînțeles și implacabil. D.C.?

Totuși câteodată m-am simțit puternic în inutilitatea mea, cel mai puternic, fiindcă Universul, nu-i așa, se învârte în jurul meu. Ce dacă pentru moment ceva îmi bloca deplasarea în spațiu, spiritual depășisem zidurile de beton, mă aflam la granița lumii adimensionale a ființelor de lumină.   

Dimineața, am căutat microfoane, dar n‑am găsit.

„Este probabil o coincidență”, mi‑am zis cu glas tare, și atunci m‑a trecut un fior: „Dumnezeule, de cât timp vorbesc așa, de unul singur?”

Fiindcă era doar o întrebare retorică aruncată acolo, să mă dezmeticesc, am refuzat să‑mi mai bat capul. Voiau să înnebunesc, trebuia să le fac pe plac. Astfel că am înscenat o idee care m-a curentat, și la propriu și la figurat (cred că exista cumva în subconștient):

–        Să-mi aduci un creion și hârtie.

–        Ce să faci cu ele? m‑a întrebat privind cu mirare fața mea transfigurată.

–        Să scriu poezii, am rostit declamatoriu, reușind să nu râd.

–        Ce crezi că‑i aici, casă de creație?

–        Căminul cultural de la Auschwitz, herr Kapo, i‑am răspuns prostește.

–        Ce era ăla, seseist?

–        Animatorul barăcii.

Am vrut să fiu mai convingător și am inventat o poveste naivă:

–        De câteva zile recepționez niște mesaje din cosmos, transmise în versuri. Înțelegi? Cred că sunt de pe Lună. Știi că Luna este locul unde fac popas sufletele morților înainte de a trece primul cerc de lumină. Probabil că am reușit să captez un semnal foarte slab printr-un soi de telepatie. Poate este o rudă decedată recent, încă nu știu.

L‑am privit în ochi simulând entuziasmul.

–        Dar nu, tu nu poți înțelege, n‑ai cum pentru că sunt codificate. Doar eu le înțeleg.

–        Cum zici că… le‑e‑e recepționezi, a încercat un timid interogatoriu?

–    Prin meditație, i‑am zis. Uite, stau turcește, așa, după care încerc să prind mental undele alfa…

–    Rico, mi‑a spus afectat, tu mă iei în bâză (me tomas el pelo)?

–        Eu? Cum adică? Ce-i aia?

Și m‑a părăsit. Era o schimbare, îl surprinsesem. A revenit să‑mi aducă o coală de hârtie și un pix cu pastă.

–        Uite, ia de scrie!

–        Numai seara, m‑am fandosit.

–        Bine, atunci le aduc diseară. Fii atent Rico, nu te juca pentru că se așteaptă altceva de la tine. Chiar sub camera asta se afla o încăpere mult mai întunecoasă și mai umedă. 

Știa ceea ce știam și eu. Că sunt cabotin.

„Se așteaptă altceva de la tine..., se așteaptă altceva de la tine...”

„Cred că înțeleg ce se întâmplă!”

–        Cum dracului să înțelegi când nici eu nu înțeleg?

–        Au! am tresărit, constatând cu spaimă că‑mi deslușea gândurile.

   

Nu pot decât să admir uitarea de sine a actorului, eu însă m‑am născut invalid. N‑am reușit niciodată să mint convingător. De‑asta n‑a ieșit nimic din mine. Desigur, în lumea oamenilor, unde Adevărul e Dumnezeu, Minciuna este la îndemâna muritorilor. Eu, de ce nu pot?

Pe aleile cortexului meu, se plimbau într‑un du‑te vino destabilizator tot felul de gânduri contradictorii pe care nu le puteam controla.

După ce s‑a retras Baldo au năvălit asupra mea amintirile nefericite ale experienței mele de viață. 

Am așteptat seara într‑o postură de amorțeală a trupului, care‑mi odihnea mintea.

Baldo a întârziat. De obicei devansa puțin căderea întunericului, îmi arunca un pachet cu sandviciuri și vorbe.

Ațipisem și m‑am trezit foarte neliniștit și confuz. Credeam că trecuse miezul nopții. Prin ferestrele mari și murdare se împrăștia o lumină palidă reflectată de clădirea identică dar nelocuită din față.

Am privit spațiul vizibil dintre clădiri aflat într‑o ușoară ceață irizată de lumina proiectorului: copaci aproape desfrunziți, magazii, coșurile imense ale centralei termice, iar în vârful unuia, discul de aur al lunii sub care treceau grăbiți nori cenușii.

Baldo a intrat însoțit de alt individ înarmat cu o lanternă.

–        Ce faci Rico, m‑a întrebat, ai nostalgii?

–        Tu auzi cum urlă câinii la lună?

Tocmai urcase pe scaun să monteze un bec, iar celălalt îi lumina fasungul ce atârna prins de două fire lungi.

–        Și ce‑i cu asta?

–        Îmi pare chemarea spiritelor străbunilor. Simt o pornire interioară să le invoc și eu...

–        Ia apasă! a zis însoțitorului, care a aprins becul, apoi mi s‑a adresat:

–        Și ce te reține?

–        Lumina.

–        Poftim, o sting. Dă‑i drumul!

Am început destul de ușor: „Uuuu, uuuuu!”. Am deschis geamul și m‑a apucat isteria: „A-o-o-o-o!”

–        Caramba – La dracu’! Pune mâna pe dementu-ăsta, i‑a strigat Baldo tipului, trage‑l dracului înăuntru! Pune‑i mâna la gură! Oprește‑te bă dobitocule că nu ești câine!

L‑am mușcat pe celălalt fiindcă mă strângea de gură și am primit un pumn în falcă. Au aprins din nou becul.

–        Ia uite ce mi‑a făcut, ia uite ce mi‑a făcut, dumnezeii mă‑sii de animal, ia uite ce mi‑a făcut...! Îl omor! Te omor mă arătare...!

–        Lasă‑l că te răfuiești altă dată cu el! Mergi să te dezinfectezi pentru că ai să turbezi și tu!

–        Bravo Rico, faci pe țicnitul?

–        Dă‑mi o țigară, i‑am zis!

–        De ce, să o strici? Nu‑i păcat de o țigară bună? Stai dracului acolo, nu face pe răul cu mine! Norocul tău e că domnul Profesor vrea să‑ți vadă producțiile literare.

–        S‑a întors Zorro?

–        Și dacă s‑ar fi întors, ce speri de la el?

–        Aș vrea să‑l privesc în ochi, să‑i spun...

–        O‑ho‑ho‑ho! Uite, fac eu serviciul  de curier!  Spune‑mi și‑i transmit...

Camera a început să trepideze ușor.

–        Cutremur, a zis încet și a fugit spre ieșire.

M‑am repezit după el dar m‑a împins cu putere și m‑am răsturnat pe spate prin ușa camerei. Amețit, m‑am ridicat să trag de clanță cu ambele mâini în timp ce clădirea pornise un vals dement la brațul seismului, scrâșnind ca o băbătie, pe fondul sonor al unei muzici sinistre, compusă în măruntaiele pământului.

S‑a stins lumina, muzichia a încetat, momentul coregrafic s‑a întrerupt. Liniște, s‑a așternut o liniște nefirească. Auzeam picăturile de apă care se scurgeau în chiuvetă: pic..., pic..., pic...

Și deodată... m‑am dezmeticit! Baldo nu închisese ușa de fier!

M‑am precipitat asupra manșetei pantalonului, unde era înfiptă sârma, și‑apoi, cu mâinile tremurând, am reușit să... Am reușit!

Mă aflam în hol, dezorientat ca și cum aș fi fost pe alt târâm. Nu vedeam nimic spre ieșire doar prin geamul ușii din față pătrundea un fir de lumină.

Clădirea s‑a animat într‑un mod neașteptat. Parcă, întunericul transporta vorbe care treceau pe lângă mine ca un raliu răgușit de carturi.

–        Să știți că poate avea o replică la fel de tare.

–        Cam ce intensitate să fi avut?

–        Dar cât timp a ținut?

–        Crezi că s‑au prăbușit clădirile din centru?

Am intrat pe ușa grupului sanitar. Anticipasem bine. Oamenii au reluat circulația pe hol.

–        Care ai lăsat ușa deschisă? Baldo, Baldo! A scăpat nebunul!

Era individul pe care‑l mușcasem de mână. L‑am auzit alergând către ieșire, urlând ca un disperat:

–        A scăpat nebunul, a scăpat nebunul!

Am ieșit pe holul ce colporta în continuare vorbe.

–        Care nebun?

–        Bestia de salonul șase?

–        Cine dragă, Ramos? Ha‑ha‑ha!

Uitasem cum râde o femeie...

Dinspre ieșire se apropia un grup zgomotos de bărbați. M‑am grăbit pe scara de serviciu dar, încercând salturi prea importante, m‑am împiedicat de trepte și am căzut ca un copac izbindu‑mi coșul pieptului, icnind ca tăietorul ce dăduse ultima lovitură: „Ha-a-ac!” Am rămas năucit, până ce un glas de la parter m‑a dinamizat:

–        Înseamnă că a urcat pe‑aici.

Ușa a fost împinsă violent, s‑a izbit de perete și geamul s‑a spart.

–        De ce‑o împingi așa, tâmpitule?

–        Dacă stătea aici, după ușă, să-mi dea la cap?

–        Cine l‑a angajat pe dobitocul acesta, Chiorule?

Dialogul anterior mi‑a rămas inexplicabil în memorie deși, foarte ocupat să mă salvez, urcasem în patru labe înainte să se deschidă ușa. Am îndrăznit chiar, să urc până la etajul doi. Ușa metalică dintre etaje fusese desființată ceea ce mi‑a întărit speranța că am sorți de izbândă. Îmi spuneam că pot coborî cumva, pot sări, pentru că în spatele clădirii, spre combinat, fusese cândva amenajat un soi de parcare și s‑a întins o mare cantitate de  pietriș.

Ușa dinspre hol n‑avea clanță și m‑am prăbușit sprijinindu‑mă în ea. „O ușă rabatabilă!” Dar mirarea a fost sporită la vederea holului. Parcă mă aflam într‑un spital nou. Lumina roșie, difuză, împrăștiată de câteva becuri de alarmă, era corelată cu țârâitul enervant al unei sonerii.

M‑a cuprins anemia, o slăbiciune criminală a degeneratei mașinării ce mă propulsează, care mi‑a răsturnat holul în cap. Ușile, precum și geamul din capătul coridorului, aveau tendința să se deplaseze către stânga, iar eu să mă echilibrez mergând pe linia de intersecție a peretelui cu pardoseală.

M‑am rugat iar frumos de Dumnezeu (mă obișnuisem și abuzam de acest reflex): „Te rog nu mă distruge Dios...”, după opinia mea nu alesese bine momentul și locul. Cred c‑a mers pentru că mi‑am revenit. Cum am simțit că starea de neputință s‑a risipit mi‑am reluat deplasarea sprijinindu‑mă încrezător de peretele din dreapta care, datorită înclinării sale îmi crea impresia că rostogolindu‑mă puteam înainta mai iute. Și m‑am rostogolit până m‑am prăbușit, prin altă ușă rabatabilă, într‑o cameră spațioasă.

Când am trecut prin ușă, s‑a aprins lumina și un strigăt de ușurare a bântuit holul.

M‑am ridicat neașteptat de vioi, după amețeala aia, adulmecând primejdia. După momentul de încordare am privit încăperea.

Nu știam să fi existat o cameră așa de mare. Fusese desființat un perete. Mozaicul roșu acoperea planșeul de beton, am văzut cele două jgheaburi lipite de pereți și o masă de ciment a cărei lungime depășea mijlocul camerei. Pereții, albi, erau faianțați, poate, jumătate. Din tavan luminau patru plafoniere mari, cu neoane, iar deasupra mesei, pe care se aflau numeroase sticluțe, eprubete, retorte și alte obiecte neidentificate, atârna o lampă cu abajur și întrerupător. Pe dreapta, privind de la intrare, fuseseră așezate două dulăpioare suprapuse, o masă albă pe care se găsea un notebook, un scaun rotativ, pe rotile, îndepărtat de masă, o brancardă în apropierea ușii, iar pe partea stingă mai era o ușă cu cheia în broască. Încăperea nu avea ferestre.

N‑am avut când să evaluez situația fără scăpare în care mă aflam deoarece m‑am speriat observând că în jgheaburi, într‑un mediu semilichid, de apă și gheață, acoperite cu folii de polietilenă, erau îndesate câteva cadavre înfiorătoare, de culoare alb‑violetă, ca puii de găină vânduți la pungă.

Gândurile macabre m‑au copleșit, iar momentul în care un individ cu bonetă și halat alb a intrat în cameră venind din hol, a fost ca un electroșoc, așa de violent am tresărit.

–        Cine ești, ce faci aici?... Stai ușor, nu te speria! Nu vreau să‑ți fac nici un rău. Stai așa!... mi‑a spus cu precauție, după care a scos capul pe ușă pentru a chema pe altcineva.

Imediat a intrat și celălalt. Îmi erau necunoscuți.

–        Hai vino să stăm de vorbă! Nu‑ți facem nimic.

Și ei mă credeau nebun. Am mers îndărăt, după masă.

Oamenii s‑au sfătuit, s‑au încurajat:

–        Nu știu dacă o scoatem la capăt singuri. Ăsta-i țicnit rău! Să mai chemăm alți...

–        Nu vezi cum arată?...

S‑au despărțit. Unul dintre ei, temerarul, s‑a apropiat încet...

Am urcat pe masă și am sărit repede spre tipul din față care m‑a prins de haină rupându‑mi nasturii. M‑am smucit, l‑am lovit peste mâini și am trecut mai departe, în hol și de‑acolo spre ieșire...

–        Nu‑l scăpa! Prindeți‑l!    

Înainte mi‑a apărut, plantat ca o statuie, pe mijlocul holului, Chioru. L‑am pus pe picior greșit ca într‑un meci de rugby, am trecut prin ușile rabatabile și m‑am prăvălit pe scări până la parter...

–        Ia te uită ce avem aici! Un animal de cavernă! Unde te târăști, vierme?

N‑am îndrăznit să‑l privesc în ochi. Știam că rânjește.

–        Tu n‑ai nevoie de libertate, Morti! Ce‑i aia? Îți lipsește ceva? Nu mănânci de‑ajuns? 

–        Da, dar uite cum sunt îmbrăcat, n‑am găsit altceva să‑i spun!

–        Asta‑i problema? De ce n‑ai zis mă netotule mai demult și ai făcut tămbălăul ăsta? Vrei smoking și papillon? Ți le-aduc   pe-ale mele. Cum ai ieșit de‑acolo? Nu ți s‑a spus că n‑ai voie?    

–        D‑d‑de ce m‑m‑m‑ai închis? am răbufnit în mod stupid. Ce... ce... cu ce drept...?

Nu voiam să mă bâlbâi. De aceea m‑am blocat.

–        Ha‑ha‑ha‑ha! Morti, vrei să te plimbi, pacientule? Și continuând să râdă a scos din buzunarul sacoului un instrument, un brici, i‑a desfăcut încet lama...

–        Vrei să te plimbi? Dar tu nu mai exiști de mult, Morti. Putea să ți se spună Muerto sau oricum, pentru că nu mai ai identitate. Pe tine nu te mai așteaptă nimeni, nicăieri. Și‑apoi, fața ta creponată își va schimba total fizionomia. Am să‑ți bag degetele în acid să te scap de amprente. Voi face din tine o stafie! U‑hu‑hu‑ha‑ha‑ha...!

Mâna lui Zorro descrise un arc de cerc...

Prin geamurile alăturate ieșirii am urmărit mișcarea mutilatoare efectuată cu eleganța unui bărbier de individul cu părul prins coadă. În preajma lui se mai aflau doi tipi. Cel apropiat s‑a prăbușit ca un manechin dezechilibrat. O mână i s‑a desprins din umăr. Celălalt i‑a susținut brațul valid și a încercat să‑l transporte în cârcă. Și‑atunci, mi s‑a părut că toți trei mă privesc din geam...!

Nu, erau alte persoane care se năpusteau spre mine. Liniștea s‑a spart brusc, lăsând vacarmul cavalcadei să stăpâneasca holurile.

–        Prindeți‑l! E la parter! Baldo! La parter...!

Plus înjurăturile care nu pot fi reproduse.

Sub scară se afla intrarea în beci. Am avut poate o intuiție norocoasă. Ușa nouă, ermetică, s‑a deschis când am apăsat clanța și se putea bloca dinăuntru.

Pipăind pereții am descoperit un comutator și am aprins un bec. Era o lumină de camuflaj, conică, pe care inițial n‑am îndrăznit s‑o depășesc.

Numeroase țevi se intersectau, pereții transversali fragmentau spațiul, cutii mari de lemn, suprapuse, câțiva saci cu ciment sau alte pulberi pentru construcții, roți de smoală... Era îngustă calea de trecere.

Curios, de‑afară nimeni nu încerca să forțeze ușa! Poate fiindcă era nouă și prevăzută cu o garnitură impecabilă, menită să păstreze putoarea numai înăuntru, poate fiindcă exista o cheie ce ar fi descuiat ușa dinafară.

Am găsit un cărucior de transportat materiale și am trecut pe sub clanță fierul ce‑i servea de mâner. Cred că pe‑acolo n‑ar mai fi putut intra.

Nu departe, în capătul apropiat al beciului, am văzut o scară prinsă în zid și urcând treptele cu privirea, am distins în semiobscuritate un lacăt ce prindea chepengul care astupa lumea mare.

„Am intrat în cursă!”

Un zgomot suspect m‑a pus în gardă.

„Nu sunt singur aici”, mi‑am zis, probabil cu glas tare, mai mult pentru a alunga teama.

„Șobolani...!” Eram obsedat, așa-i! Ce oroare îmi provoacă rozătoarele astea subpământene! Sunt personificarea ororii. Întunericul devorator și rapace...

Zgomotul s‑a repetat. Venea din tenebrele celeilalte extremități a beciului și avea ceva... Era un zgomot făcut de om!

De ce‑ar fi fost surprinzător? Pentru a respecta simetria, în partea cealaltă a clădirii, trebuia, se impunea, fie și numai pentru a hârțui vreo lighioană prin subsol, o altă gaură de intrare.

Am găsit pe jos un drug de fier și m‑am ascuns după cutiile suprapuse, în așteptare. Îmi făceam probleme că nu pot folosi fierul acela – era prea greu, aș fi omorât omul – decât pentru a-l agita războinic. Dacă erau mai mulți?

Cineva izbea ritmic o tablă de zid. Dar zgomotul nu se amplifica, semn că emitentul sta pe loc. A diminuat în intensitate și curând a încetat. Apoi mi s‑a părut că aud o voce tânguindu‑se. Iar câteva lovituri, de data asta într‑o tablă mai mare... apoi vocea...

Baldo îmi vorbise  despre un deținut, despre o celulă în beci. Nu‑l crezusem atunci!

Am îndrăznit să ies din ascunzătoare și să înaintez într‑acolo deși interior mă domina teama că poate fi o capcană.

Glasul hârâit se auzea tot mai clar, pe măsură ce avansam. Repeta un fel de anatema, stăruitor și monoton:

–        Trăsnește‑l Doamne pe Cain!

Umbra mi se deșira înainte și se topea în beznă. Îl auzeam tot mai aproape. Tânguiala se transformase într‑un șir de sunete ce părea ecoul blestemului obsedant. Recepționam doar niște gemete însoțind respirația grea, întreruptă...

Era în fața mea, la câțiva pași! Îi vedeam ochii strălucind... Am deslușit cu dificultate conturul unei fizionomii umane care încadra bulbii fosforescenți. Am insistat să pătrund obscuritatea și, încet, imaginea alb‑negru s‑a limpezit: o față de martir creștin, cu părul rar, lung, slinos și zbârlit, cu barbă, slab, încercănat și, parcă, lipsit de dinți.

Mi‑am dus mâna la gură, a dus‑o și el. Am continuat să‑mi plimb mâna pe față și să mă scarpin în cap, m‑a imitat perfect. Chiar dubios de prompt!

„San Antonio, să știi că ăla sunt eu!”

Mi‑am pipăit gingiile și m‑am minunat că nu simțisem când mi‑au căzut dinții. Se clătinau de câteva luni dar îi protejasem până au intrat „agresorii” în cameră.

Am mai făcut doi pași cu intenția să risipesc fantasma și mi‑am prins piciorul în ceva, nici n‑am îndrăznit să ghicesc. Respirația gâfâită s‑a preschimbat în timbrul dogit pe care‑l știam:

–        Tre-eşte...som...ne...ancheşain!

O clipă m‑am simțit în junglă, înhățat de picior cu lațul pus de vreo gorilă indigenă, iar din gâtlejul meu a țâșnit urletul unei întregi formații populare de cercopiteci.

Am tras de picior cu furie, l‑am smuls din mediul ostil în care am lovit cu nădejde, provocând un mare zgomot de table și voci subumane. M‑am sustras fără un pantof de la locul incidentului, hotărât să sparg lacătul.

De ce oare nu m‑am gândit înainte să stârnesc animalul acela?

Drugul de fier mi‑a servit de pârghie și am forțat lacătul care a cedat ușor. Mai greu mi‑a fost să salt capacul. M‑a traversat gândul că deasupra stau câțiva indivizi. Totodată, în beci se amplifica freamătul neliniștitor. M‑am opintit emițând ansamblul de zgomote caracteristice unui halterofil, și capacul s‑a desprins.

Imediat am fost invadat de aerul proaspăt și răcoros de‑afară. Am urcat la suprafață. Ajunsesem în exteriorul clădirii, lateral, într‑o grădina cu bascheți, mărginită de un gard înalt. Deși scăpasem dintr‑o recluziune am avut o sincopă! Mă părăsise brusc dorința de a mă îndepărta. Semiobscuritatea, probabil, răcoarea, ori teama de necunoscut...

 

Eram călare pe cadrul metalic al gardului de sârmă în momentul când altcineva încerca să ridice capacul. Am sărit de‑acolo foarte prost, căutând să‑mi protejez piciorul gol și mi‑am lovit genunchiul.

M‑am ridicat în timp ce o ființă mătăhăloasă ieșea din beci.  Am ezitat, privind aleea întunecată, spre care zări să apuc.

Este uimitor ce imbold poate da spaima chiar dacă se interpune un obstacol în cale, de exemplu gardul combinatului construit din lănci de fier! Nu‑mi amintesc cum l‑am trecut!

Ajuns în partea cealaltă, eram stăpânit de senzația că nu l‑am atins. Un gard de aproape trei metri!

M‑am apropiat de o clădire întinsă, a cărei fațadă era luminată de două becuri. Lumina transforma zidul într‑un paravan lăptos, deformator. Am ascultat...

Individul ce părea hotărât să mă urmeze zgâlțâia pilonii gardului de parcă se afla după gratii. Modificase radical refrenul:

–        Don Pro’esor, dooon Pro’esooor...!   

„Câtă vreme jelește‑acolo, pentru mine nu‑i nici o primejdie”, mi‑am zis.

Dintr-odată m‑a cuprins oboseala, m‑a pătruns frigul, am simțit durerea în piciorul care se răcea.

Sub haină aveam o bluză și un jerseu, amintiri ale vremurilor când aveam bani să cumpăr veșminte, ambele roase, jegoase, decolorate. Nu-mi explic de ce n-au fost aruncate, după cum nu cred să fi fost vreodată spălate de când fusesem ținut la păstrare. După mai multe încercări, folosind pentru aceasta și o sârmă ruginită aruncată pe jos, am reușit ceea ce nu prea se obișnuiește, anume să mă încalț cu o bluză.

Niște câini, atrași de zdrăngănitul gardului, erau agitați de parcă ar fi încolțit pe cineva. M‑am îndepărtat pentru a nu intra în sfera lor de interes. Aveam nevoie de un adăpost. Am rătăcit prin curtea imensă a combinatului, în jurul clădirilor, fără a găsi o intrare descuiată. M‑am sprijinit de un zid și m‑am lăsat încet în jos. Era un loc adăpostit, uscat. M‑am ghemuit așadar cât am putut și m‑am cuprins cu brațele să nu răcesc. În sfârșit, puteam reflecta în liniște! Zgomotul amestecat, de fiare deteriorate cu chelălăieli, dădea o notă de real, de viață, stării de pace care‑mi toropea, uşooor... tru‑pul...

Am derulat înapoi, banda ce conținea escapada. Totul se petrecuse neașteptat de bine, deși...

Din momentul acela am devenit nesigur. Nu prea fusesem răsfățat de soartă. Am încercat să pătrund scopul unui raționament uman care să inventeze traseul pe care-l urmam...

Era totuși prea mult. M‑am pierdut într‑o țară a fericirii, aflată în colecția fiecăruia, din păcate prea puțin uzitată. Însă nici acolo nu era loc pentru mine. Tocmai mă aflam pe nasul căpcăunului și descoperisem că ochiul său e un ceas iar limbile ceasului două picioare ce pășeau în ritm de tic‑tac. S‑a scuturat și m‑am prăbușit deodată într‑o cădere fără sfârșit...

–        Hăă! Te‑am prins!

Am căscat ochii. În fața mea se lăbărța, ocupându-mi spațiul vizual, un uriaș. Nu visam, era Mârâitu!   

„Ei, drăcie!”

A întins mâinile să mă apuce...

–        Stai așa, i‑am zis, căutând o scăpare, stai așa! I‑auzi, te strigă domnul profesor!

–        Aaaa...? Nuu‑uu!

Dar i‑am distras atenția destul să mă pot strecura printre zid și mâna lui. Am fost mai iute!

Bineînțeles, m‑a urmărit, însă l‑am pierdut pe drum. Am ținut bluza în mână și am fugit cu piciorul gol.

„Uite cine s‑a găsit, din toata casa aia de nebuni, să mă persecute! Dacă”, m‑am îngrozit, „dacă mișună toți prin curtea asta enormă, iar eu mă aflu, întâmplător și norocos, în zona de cercetări a Mârâitului?”

Și, pentru a‑mi confirma bănuiala, parcă recepționase cumva gândul Mârâitu a emis un muget în noapte:

–        Don Pro’esoor, do-on Pro’eesor...!

Eram prea extenuat pentru a continua să mă joc de‑a hoții și polițiștii. Am urcat pe scara de incendiu a unei clădiri cu etaj.

Nesfârșit, chinuitor acest urcuș! Vorbite parcă, rudimentele musculare au hotărât să se blocheze unul după altul. Până și gâtul mi‑a fost imobilizat de crampa unuia din mușchii cefei.      

Am vrut chiar să cobor însă efortul ar fi fost identic, astfel că am continuat încet ascensiunea.

Acoperișul pe care mă aflam era plat și m‑am așezat pentru a‑mi reveni. Am ascultat zgomotele ce veneau din lumea mare: claxoane, o sirenă,...

„I‑auzi domnule, chestia asta mai există! Lumea mare...”

M‑am pus în mișcare, am umblat de colo‑colo pe acoperișul întins cât un teren de fotbal fiindcă rebegisem de tot. Am descoperit două intrări în clădire, încadrate de geamuri, sparte pe alocuri. Deși obscur, se  vedeau treptele unei scări metalice.

Am spart un geam, cu grijă să nu cadă înăuntru ‑acoperișul era plin de pietroaie‑, apoi am întins piciorul pentru a pipăi întunericul. Intram asemenea unui speolog într‑un aven. Ajuns la capătul scării am constatat că era prea îndepărtata de sol. Pentru mine, om extenuat, era marginea apoplexiei. Mi‑am dat drumul în beznă. Am căzut peste un dulap de lemn, m‑am încurcat într‑un colac de sârmă, mi‑au venit în cap, nu idei ci scânduri, în fine...

„Delicată‑i pielea ta‑a‑a,

A‑a‑a‑a‑lbă ca Zăpada,

Că‑ă‑ă tu ești fetița mea‑a‑a,

A‑a‑albă ca Zăpada‑a‑a.”

O voce feminină, un fluierat care o fredona după care urma refrenul pe care l-am reprodus...

Deasupra mea erau așezate doar câteva scânduri, însă numeroase catastife, registre, care probabil mă așteptau pline de praf sus, pe dulap. Eram într‑o cămară, peste niște baloţi de sârmă în care îmi prinsesem bluza de pe picior. Împrejur, multe resturi lemnoase, pline de cuie, un birou stricat, scaune vechi, descleiate, un cuier pom fără trunchi, un drapel cu cârpa decolorată, dulapul fără uși...

Lumina zilei pătrundea prin cele două geamuri. Scara pe care descinsesem în depozitul de vechituri era inaccesibilă.

M‑am desprins din colacul de sârmă și, împleticindu-mă ca după beție, am ajuns la ușă. Mă durea tot corpul...

Ușa nu era încuiată, doar înțepenită. Afară am văzut un hol lung cu balustradă. În fața mea, o femeie se oprise din măturat și mă privea, poate, cu aceeași surprindere.

–        Ce‑i cu tine aci, tataie?

M‑am uitat înapoi.

–        Ce... Ce...? Ce vobeici... Ce?

Să nu‑mi recunosc vocea. Atunci am observat că nu puteam să vorbesc corect.

–        Vai, ești și surd!

Apoi răcni s‑o audă pereții:

–        N‑auzi moșule? Când dracului te‑ai băgat aci?

O femeie! Minunea lui Dumnezeu extrasă din coasta lui Adam! Brunetă, grasă, șașie, îmbrăcată cu un halat violet,...

–        Urât mai puți! Ai stat în vreun canal! Au! Uite cu ce umblă‑ncălţat!

Suflet milostiv, m‑a dotat cu o bucată de pâine și m‑a încălțat cu o pereche de ghete mari, scâlciate.

–        Este donație de la Fecioara Preacurata!

I‑am mulțumit femeii, i-am sărutat mâna, am urat sănătate familiei, și... când eram în culmea umilinței, am văzut intrând pe ușa mare a clădirii trei bărbați. „Ușa mare” de la parter, o ușă metalică, rulantă, prin care altădată se transportau corpurile voluminoase de mobilă.

Mă aflam, după cum am constatat, în sala de expoziții a combinatului, plină de panouri mari, în parte prăbușite, ce aminteau fosta compartimentare a spațiului de expunere și depozitare.

Nu reușisem să‑i văd bine, soarele cu dinți al dimineții luminând intens cadrul ușii, însă am auzit: „Căutați cu atenție că aici trebuie să fie!”

–        El jefe – șeful! mi‑a zis femeia.

Am rugat‑o din priviri să mă ajute.

–        Ce? A! Să nu te găsească aci? Auzi? Dar dumneata n‑ai nevoie de bani? Că nu ești prea boşorog! Ăstuia îi trebuie zilieri.

Ageră femeie! Am zis:

–        Nu. Eu vreau să-ă ieț... să ies, dar nu știu pe unde.

În capătul holului, ascunsă de un perete fals era ușa care m‑a scos în stradă.

Am plecat repede, privind neîncrezător înapoi. Cunoșteam locul, nu se schimbase aproape nimic, doar pe unul dintre depozite apăruseră niște inscripții mari. Am scurtat‑o pe potecă și am ieșit în șosea.

Circulația vehiculelor fusese deturnată pe alta stradă. Poate se consolida șoseaua pe care o știam crăpată în lungime datorită alunecării terenului încă de când fusese dată în folosință. Autobusul își reluase vechiul traseu.

Nu aveam decât o dorință. Să fiu cât mai departe de locul acela. Eram conștient că privirea mea de animal hăituit atrăgea atenția în aceeași măsură cu înfățișarea, de aceea îmi tot frecam fața cu mâna, dar ochii se întorceau incontrolabil după fiecare persoană ce părea să mă cunoască. Datorita oboselii, se petrecea chestia aia cu spionajul străin care se amesteca în treburile mele interne.

Autobusul ce huruia, sălta și scârțiia, m‑a adormit de cum s‑a mișcat din stație...

–        Alo...! Hei...! Scoală‑te! Alo, scoală‑te hombre!

Zeci de ochi erau ațintiți spre mine. Ședeam pe un scaun de autobuz și aveam reverul hainei ținut cu două degete de un individ oacheș.

–        Cleto, vin-aici!

„ Gata”, mi‑am zis, „am încheiat aventura!”

–        Ia zi, ha-ha… señor, ai plătit călătoria? Ai, hombre? Stai așa! Ține‑l de mâini Cleto! Nu vezi ce unghii are?

M‑au ridicat de pe scaun și m‑au buzunărit.

–        Deci n‑ai cartela dar stai și pe scaunul handicapaților!    N‑are.., Ăsta n‑are nici un ban! Cine‑a mai văzut cerșetor fără bani? „Hijo de puta” – Nenorocit! Afară! Afară din bus!

Și, n‑am înțeles cum dracului m‑a tras că mi‑au căzut pantalonii!

Îi priveam cu expresia omului care nu știe ce i se întâmplă și toată lumea era strâmbată de un hohot unanim. Desigur, nu mai purtam chiloți de mult timp.

Am ridicat iute pantalonii însă m‑au împins pe trepte astfel încât să mă dezechilibrez pentru a defila de‑a lungul busului.

„E!”, mi‑am spus, „vorba aceea înțeleaptă a Magraonului, din vremuri demult apuse, d’antan, cum zicea poetul: Mi se fâlfâie!”

Mă debarcaseră într‑un loc pe care nu l‑am recunoscut. Strada... Curios, nu‑mi amintesc!

Un depou de vehicule publice își etala într‑o curte pustie colecția de vechituri, peste drum, terenul viran era năpădit de gunoaie și bălării, în depărtare, un paravan de blocuri se profila dezinvolt. Micul Harlem! Linia de tramvai se afunda pe o stradă îngustă printre clădiri vechi și magazine. Pentru a încheia optimist turul  de orizont, celălalt sens al străzii trecea prin fața unui cimitir.

„Adevărată instituție de binefacere”, am gândit, și atras ca de magnet m‑am avântat într‑acolo.

Abia am trecut pe trotuarul opus că o băbuță cumsecade mi‑a strecurat în mână o monedă.

„Nu văd bine? O sută de pesos?”

M‑am luat ca un cățel după femeie.

–        Să vă ocrotească Dumnezeu! Să vă dea sănătate, vă mulțumesc...!

Femeia m‑a privit stânjenită și mi‑a mai întins un ban. Părea necăjită...

–        Nu, că îmi ajung, dar..., am bălmăjit.

–        E, dacă nu vrei, lasă‑mă în pace! Pleacă!

Vocea îi contrasta flagrant cu înfățișarea.

M‑am întors la poarta cimitirului. Pe când mă întrebam dacă e bine să intru, lângă mine s‑a oprit un ofițer și mi‑a dat un pumn de gologani.

–        Ia d‑aici că îmi găuresc buzunarul!

–        Să trăiți necontenit domnule colonel! Să fiți binecuvântat și învingător în bătălie!

„Am dat lovitura! Acum pot să‑mi cumpăr ceva de mâncare și să mă spăl într‑o baie comunală, dacă mai există așa ceva prin oraș.”

Apărut ca din pământ, un moș răpănos, cu barba până la brâu, picior de lemn și cârje, echipat cu o pelerină murdară și ruptă, îmi dădea târcoale.

–        Nu te cunosc, mi‑a spus. Ești din sindicat ori lucrezi pe cont propriu?

–        Ce sindicat?

–        Aha! a făcut moșul, uitându‑se hipnotic în ochii mei. Îi vezi p‑ăia d‑acolo?

I‑am văzut. Doi haidamaci îmi zâmbeau seducător ca niște dobermani.

–        Ești pe domeniul meu. Cine muncește aci și nu‑i din sindicat, împarte câștigul. Dai la mine jumătate!

Și a ridicat din sprâncenele stufoase, așa, hâtru, voind a spune: „N‑ai cum s‑o întorci, găgăuță!”, după care a întins mâna.

„Băieții” s‑au apropiat. Unul ducea o cazma pe umăr și o scobitoare în colțul gurii. Avea o expresie de sictir, proprie omului deranjat când își face siesta. Era burduhănos și îmbrăcat într‑un halat decolorat, prea strâmt. Celălalt, semăna izbitor cu fostul amic din adolescența mea târzie, Krupa. Slab, cu ochii mici, înfundați în orbitele vineții, nasul ca o pană de topor înfiptă în fața prelungă, împodobită cu o mustață derizorie, scăfârlia îndesată într‑o pălărie seculară...

Înainte să‑i adresez un cuvânt emoționant de recunoaștere, m‑a întimpinat cu o tuse plină de oftică, arătându‑mă cu degetul.

M‑am destins, dezvelindu‑mi gingiile pentru a face revederea cât mai călduroasă. Numai că, individul a hârâit ceva într-un dialect amerindian și s‑a repezit la haina mea, încercând să mi‑o scoată.

Oamenii, să le zic așa, normali, continuau să treacă pe trotuare, să aștepte în stație și să privească scena cu nepăsare. Poate nici n‑o vedeau! Bătrânul însuși se detașase de încăierare și, resemnat lângă un stâlp al porții monumentale, declama textul ce înmoaie inima: „Dați cinci pesos să iau o pâine”, sau ceva    pe‑acolo... Doar n‑o fi zis „cinci mii”! N‑am o părere bună despre atenția mea distributivă. N‑ar fi exclusă o asociere obscură la faimosul dicton pomanagiu: „Dați un peso pentru... că!”

În disputa pe care am descris‑o, intervenția lui „Burdihan” m‑a convins să renunț la ceea ce li se cuvenea de drept... al celui mai tare.

–        Nenorociţilor, tâlharilor,...! Săriți, oameni buni! Proștilor, am banii în buzunarul pantalonului! Da-a-ați‑mi haina-a-a!

–        Ia hai să‑i luăm și pantalonii, că e buni, nu e rupți!

Încercarea de a râde l‑a costat pe „amicul Krupa” un acces de tuse convulsivă care l‑a înverșunat. A scuipat, și‑a șters nasul cu mâneca și, în timp ce‑mi adresa intenții sodomiste pentru zeii mamei, a scos un șiș ruginit.

–        Domnule polițist, am început să urlu văzând un tip ce putea să mă ajute, domnule polițist...!

Am alergat până la el.

–        Domnule polițist, mi‑mi‑au fu‑furat haina!

–        Me tomas el pelo? – Faci mișto de mine?

–        Nu, pe cuvânt! M‑au amenințat cu un cuțit și mi‑au...

–        Faci mișto de mine? a repetat foarte sever. Dacă mai scoți o vorbă te duc la secție! Uiți și cum te cheamă acolo!

M‑am holbat cât mi‑au permis mușchii orbiculari. „Pe‑aici și polițiștii sunt corciți!”

–        Lăsați‑l domnule ofițer, mi‑a luat apărarea o femeie, nu vă puneți mintea cu el! E nebunul cartierului.

–        Atunci, trebuie dus la ospiciu!

N‑am înțeles cum dracului s‑au întors toate poveștile astea împotriva mea!

Femeia și policeman‑ul s‑au avântat într‑o discuție privind relația dintre elementele declasate și bugetul național în această epocă a deplinei restructurări.

M‑am sustras fizic, lăsând fantoma de element ce eram să bântuie subiectul emanat de cetățenii responsabili.

Între timp, hoții dispăruseră. Cimitirul își închisese porțile – avea program de înhumare și vizitare.

Am zgâlțâit cu putere obstacolul metalic, strigând:

–        E cineva aici? Deschideți, vă rog!

Intrarea în cimitir este aferentă unei clădiri văruite ce conține capela, clopotnița și alte două‑trei camere. Dintr‑o astfel de cameră a ieșit un bătrânel cumsecade, exact cum era băbuța de mai înainte.

–        Ce ai idiotule cu poarta aia? Ești analfabet, nu știi să citești?

–        Sunt analfabet, i‑am zis, dar nu știu să citesc.

–        A! E închis, de la unu se‑nchide.

I‑am zis omului că adăpostește o ceată de netrebnici care m‑au lăsat fără haină pe vremea aceea rece.

Tâlhari în cimitirul „La Resucitación”? Povestea mea i‑a amintit bancul cu „morții” care i‑au luat unui tip haina de pe umeri, pretextând că le este frig în groapă.

–        Ha‑ha‑ha! Stai puțin, poate‑ți aduc ceva din ofrandele lăsate aici!

S‑a întors cu o pătură de vârsta lui și un bol cu orez fiert rece ca gheața.

Mi‑am legat pătura pe umăr ca o mantie romană. Am trecut apoi de‑a dreptul peste câmp. Gunoaiele descărcate acolo atrăgeau diverși amărâți care le scormoneau cu bețele. Căutau în mod special sticle, însă făceau grămăjoare cu alte mizerii pe care sperau să le vândă firmelor care achiziționează murdărie reciclabilă. Nu m‑am apropiat de ei, totuși deplasarea mea n‑a fost liniștită.

În timp ce mă întrebam cum e mai bine să fac pentru a intra în rândul lumii – ce poate fi mai relaxant decât să te știi un om obișnuit? –, am simțit niște ciupituri de ureche și obraz.

Copiii corciturilor se distrau suflând pietricele cu sarbacanele din țevi de plastic, în direcția unei ținte mișcătoare. I‑am înjurat, m‑am repezit spre ei și... mi‑am amintit că eu însumi mă amuzam cândva urmărind o scenă asemănătoare, cu alte personaje.

„Trăiesc poate aceeași întâmplare”, mi‑am zis, și un soi de orgoliu, de parcă mi s‑ar fi revelat o lege a naturii, m‑a tulburat.

„Dios, ce este adevărat din ceea ce mi se întâmplă?”

Nu lipseau nici câinii, în haite agresive. Încercau să mă îndepărteze de pivnițele caselor demolate într‑o altă epocă, să nu descopăr începuturile civilizației grotești a lui canis civitatis.

Limita maidanului era marcată de un șir de plopi. Depășind această perdea imaginară se plonja în plin comerț stradal, practicat la nivelul chioșc‑dugheană. și, pentru a îmbrăca priveliștea idilică a colibelor metalice într‑o anvelopă sonoră, închipuiți‑vă cum se revărsa, dizgrațios, dar atotstăpânitor, vocea nemuritoarei Natalia de la Cuenca.

Am parcurs de câteva ori careul format din prăvăliile pline cu mărfuri. M‑am oprit în fața unui chioșc de ziare.

„EXOD DE PROPORŢII SPRE ITALIA. NATO AMENINȚĂ CU INTERVENŢIA ARMATĂ!”, „LUCRĂRILE PARLAMENTULUI NAȚIONAL. INSTITUIREA TITLULUI PRINCIPE ALES!”, „IMPORTANT AJUTOR DIN PARTEA FUNDAŢIEI OSTIA”, „OFERTE DE SERVICIU”

„Asociația de prietenie Argentina‑Chile vă asigură: Toți solicitanții de serviciu care vor să lucreze în Patagonia, vor fi programați pentru audiere,...”

„Patagonia, sinonimul depărtării, capătul pământului, beția spațiilor întinse, best‑seller al lui Chatwin...  Cât o mai costa un ziar? Cincisprezece, zero, zero... Cincisprezece pesos? Nu, fiindcă lipsește virgula...”

–        Fiți amabil, cât costă ziarul acesta?

–        Ce nu vezi, ești chior? Scrie în colț.

Amabil puștiul!

–        Văd, însă nu mai știu să citesc.

–        Al dracului zdrențuros, cică nu mai știe! Și‑atunci la ce‑ți trebuie? Ha‑ha‑ha...?

Pe vremuri, când eram de vârsta lui și băteam străzile cu prietenul meu cel mai bun, se întâmpla să trecem pe lângă un grup de fete, iar prietenul meu, cel mai bun, zicea: „Ne‑bunule, se uită la tine!”

Ei bine, în momentul în care am fost atras, perfect justificat, de jurnalul „Curierul serii”, toată lumea s‑a uitat la mine!

Atenția maselor m‑a intimidat întotdeauna, n‑am aptitudini de tribun. Am privit cu jenă adunătura pestriță ce tindea să mă adopte ca obiect de distracție. Și‑atunci... l‑am văzut!

Își acoperise chelia cu o șapcă albastră de blugi care‑i sublinia culoarea blond roșcată a coamei, prinsă ca de obicei la spate. Era așezat pe o bară metalică ce împrejmuia spațiul cu tufe din proximitatea unui bloc cenușiu. Ne‑a legat o punte vizuală și am rămas fascinat să observ cum se transfigurează. Mimica i se schimba fragmentar, ca o înșiruire de poze...

„Probabil nu e singur...”

Am încercat să mă strecor prin mulțimea de gură‑cască însă un glumeț a călcat pe mantia mea improvizată și am trăit un minut de groază simțindu‑mă prins ca un pui de gât. Mișcările haotice, de om care se îneacă pe uscat, au creat o situație comică mult gustată în societatea acelor indivizi. Până atunci nu mă deranjase trena insolitului meu veșmânt. Subit, se transformase în principalul adversar.

Pătura, deși putredă, n‑a cedat. A trebuit să dezleg nodul, totuși a fost zadarnică speranța că pot scăpa interesului pe care‑l stârnisem. O piedică bine pusă m‑a întins pe asfalt, apoi m‑au aruncat de la unul la altul ca pe o păpușă stricată. Vedeam în ochii lor, cum se manifesta plăcerea de a mă cunoaște, pe fețele lor maronii, din expresiile folclorice pe care mi le adresau. Am scăpat, nu știu cum, poate m‑au lăsat deliberat pentru a mă huidui. 

Am pătruns dezorientat într‑un birt. Înăuntru, câțiva oameni în vârstă răcneau laolaltă adevărul pe care‑l găsiseră în vin.

„Ce caut aici?”

Mi se părea cea mai proastă alegere din mulțimea celor pe care mi le puteam permite.

Un tip brunet, cu figura rotundă, umflat, încă tânăr, a intrat pe  ușa din spatele tejghelei.

–        Tu Goyo, ce lași pomanagiu intrat aici? s‑a răstit către mine.

Firește, eu eram pomanagiul. Goyo, alt metis burtos îmbrăcat într‑o geacă de piele – descheiată pentru a putea să se vadă, imprimat pe bluză regele corciturilor, zâmbitor ca Gioconda – s‑a introdus pe aceeași cale de acces.

–        Ce dracului vrea ăsta de la mine, frate? Ce‑i cu tine aici, prăpăditule?

–        Mă urmărește Poliția. Dă‑mi voie să ies prin spate!

–        Dar cine ești tu? L‑ați mai văzut p‑ăsta p‑aici?

Înainte să se exprime consumatorii, ușa de la intrare a fost deschisă violent. Am sărit peste tejghea fără să privesc înapoi...

Când m‑am dezmeticit eram pe un gard de uluci, tocmai ceda o scândură. Mă credeam, parcă, un solist cocoțat pe piedestal să ciripească la vioară o serenadă naturii.

„Vine, vine iarăși vara!”

Eram doar în cinci decembrie, după cum văzusem că este datat jurnalul. Cutremurul... Dar nu era scris nimic despre el. Poate că ziarul nu era actual, fiind de seară...

Și deodată, poc! s‑a rupt scândura care‑mi asigura echilibrul și am aterizat catastrofal printre ciulini, peste mâna stângă. Icnind, pentru a înșela suferința acelui corp dureros, m‑am ridicat puțin să observ un grup de indivizi descinși atunci dintr‑o autodubă albă.

Erau încă departe și nu credeam că m‑au văzut. Pe unul dintre ei, îl știam: Zorro. Ceilalți doi, necunoscuți, purtau bonete și halate bleu.

Pe maidan se așezase, un fum gros provenit de la gunoaiele aprinse, acoperit, parcă, de ceața lăsată ușor pe oraș.

Auzeam autobuzul scârțiind agale...

„Ce să fac?”

Cei trei se apropiau încet. Chiar dacă își disimulau interesul, devenise evident că știau unde mă ascund. Zorro afișa rânjetul său lugubru care‑mi dădea fiori.

„Fariseo, hipócrita!” mi‑am amintit aceste vorbe de ocară.

– Bestia! am strigat al treilea blestem biblic și m‑am ridicat pentru a‑l înfrunta.      

          

Două picioare lungi, interminabile, așezate unul peste celelalte, erau acoperite în partea superioară cu o fustiță de stofă neagră – ce contrasta cu albul diafan al chiloțeilor cu danteluță –, lateral atârnau poalele unui halat alb descheiat, sub care înflorea, de un roz liliachiu, o vestă de postav fin. Lăsat într‑o poziție gânditoare, un cap mândru cu tenul măsliniu purta o claie de păr grizonat ce încadra o figură neașteptat de tânără. Întregul ansamblu era așezat pe un scaun și părea preocupat de o carte.

S‑a deschis ușa, permițând unui bărbat să intre și să înainteze spre centrul camerei. Distins, cu mustață, ochelari cu ramă de baga și costum bleumarin, aproape negru, cravată în dungi colorate (peste costum avea aruncat un halat alb), cu părul rar și lung, prins la spate într‑o clamă cu piatră bleu, asemănătoare celor ce ornau butonii și acul de la cravată...

Ajuns în dreptul femeii, care se destindea leneș, s‑a aplecat ușor pentru a o săruta pe unul din pomeți.

–        Ei?

–        Niște năstrușnicii, niște... aberații!

–        Pacientul? De pacient te‑ntreb scumpo!

–        Ah! M‑a speriat de moarte adineauri! S‑a săltat din chingi și a urlat efectiv... demențial: „Fiară!”

–        Natural. Doar e dement, cum voiai să strige.

–        Domnule profesor, a intervenit altă voce feminină, dinspre ușă, scuzați‑mă, sunteți așteptat!

–        Gata? Am să dau dispoziții să fie pregătit pentru operație. Iubito cred că ne vom vedea abia deseară!

–        Nu întârzia, vulpoiul meu! îi spuse femeia prinzându‑l în glumă de coada roșiatică.

---

[1] Gruñido - Mârâit