Omul care pune bombe

Catastrofa s-a petrecut într-o după-amiază, ei erau protejați în mașină, poate mașina lor era specială, dintr-odată toate ființele organice s-au dezintegrat, s-au dezagregat și s-au evaporat. Au privit cu uimire această nenorocire, Grig a făcut o manevră aproape sinucigașă, s-a lovit de roata mare a unei cisterne care sărise din loc, toate mașinile au continuat un timp să se deplaseze, apoi au încremenit. Ceva de neconceput avusese loc! A fost un șoc emoțional! Teodora s-a precipitat, a vrut să  iasă:

–       Unde mergi? Nu vezi că se întâmplă ceva?

–       Este o tragedie! Să fugim, să ne îndepărtăm.

–       Nu ieși! Poate că mașina ne protejează!

Au ocolit automobilele de pe autostradă, puteau merge pe un sens destul de bine, dar s-au înspăimântat de proporțiile dezastrului, părea să se întindă până la oraș. S-au gândit la cei doi copii:

–       Doamne, Dumnezeule, ce-a fost?

–       Cred că a fost o lovitură nucleară! Taci, te rog, să auzim la radio! Ce are? Nu mai aud nimic!

–       Dar nu e defect că mergea la play-list.

Funcționa tot la bordul mașinii, doar radioul nu scotea decât scrâșnete. Apoi auziră niște miauneli și parcă voci umane. Dar erau cumva departe...

Nu mișca nimic în sus ori în jos pe autostradă, era o stare de împietrire, de înghețare, cumva. Ce ar fi putut face? Era mai sigur să rămână în loc?

–       Cred că ar fi bine să ne întoarcem, Teo. Copiii…

–       Să nu aud. Nimic nu vreau să aud!

Teodora începu să plângă.

–       Nu te speria! Încă nu știm ce este.

A întors mașina, apoi a rulat ușor către oraș. Nu venea nimic spre ei. Șoseaua era destul de plină, doar că nimic nu se mișca, iar mașinile erau goale. Unde plecaseră oamenii? De ce fugiseră? O groază de film horror îi cuprinsese și nu aveau nici o bănuială privind starea lucrurilor.

–       Mai încearcă telefonul…!

–       Nimic. Dar știi? Îmi pare că există semnal. Uite!

–       Teo, tu îmi distragi atenția! Nu vezi ce este în drum?

Nu era deloc ușor să te strecori. Și dacă dintr-odată se relua mișcarea? N-ar fi fost loviți mortal? Au revenit dinspre Șoseaua Nordului. Grig a oprit văzând că orașul pare să se salte în aer. Ce mai este? O parte doar, o felie parcă, se detașa, ori era atrasă în sus, deși casele stăteau acolo…

–       Ești sigură că nu visăm?

Au văzut un om pe marginea străzii. Un tânăr grăsan îmbrăcat în blugi și un tricou maro, râdea spre ei.

–       Spune-mi, îi strigă Grig, tu știi ce s-a-ntâmplat?

–       Mlea!

Tânărul dădu din mână și se apropie de Grig. Nu i se vedeau pantofii, era ceață, un smog la nivelul solului pe care nu îl sesizaseră.

–       Ieși de-acolo, a zis tânărul, dă-te jos! 

Grig nu era prost să facă lucrul acesta însă când a privit înapoi, pe oglinzile retrovizoare, avu senzația că ceva rupsese partea din spate a mașinii. Pur și simplu nu mai era! A deschis portiera, iar tânărul grăsan care nu înceta să rânjească, l-a prins de piept și l-a aruncat în afară. S-a rostogolit în aer dar în loc să cadă pe pământ a continuat o traiectorie nefirească      pierzându-se în zare.

–       Hello Teo, salută grăsanul femeia care se ghemuise temătoare în scaun. Mi se spune Anghel, he-he! Ce zici?

S-a așezat exact pe locul soțului său și a continuat să-i vorbească:

–       Nu fi temător pentru că nu îți pot face rău. Am îndepărtat demonul, ești numai cu mine, ha-ha-ha! Cine sunt eu, îm? Ia uite!

Și-a întors spatele iar Teo a văzut pe dosul tricoului șira spinării de care erau agățate două aripi mici, toate pictate cu vopsea albă.

–       Te-ai prins?

–       Adu-mi soțul înapoi, abia dacă reuși să spună printre sughițuri Teodora înspăimântată!

–       Tare prost mai ești! Care soț? Un drac care te subjugase și te sodomiza…

–       Ce zici? Deloc. Nu-nu! Avem doi copii împreună.

–       Te-a închis în lumea lui și nu ai ieșit de tot. El a făcut copiile sau ce pot fi!

–       Cum să nască? E bărbat!

–       Dar tu ce crezi că ești?

–       Piază rea! Pleacă din locul acesta! Dispari!

Grasul Anghel a râs batjocoritor. A tras un resort din mașină căruia apoi i-a dat drumul și asta a propulsat toată cabina cu viteza luminii sau gândului… Brusc au ajuns în alt loc. Din care parte a orașului? Din ce oraș? Orașul abia se vedea jos, și se găsea pe marginea unei râpe, Teo atârna, abia se putea ține de un boschet prins chiar în buza prăpastiei.

–       Hei, fraiere, cum ai ajuns acolo?

–       Nu știu, am alunecat, gândesc…

Atunci auzi dedesubt o explozie și văzu urcând spre el fumul înecăcios…

–       Ai căzut cu mașina, așa e? Cine crezi că te-a scos din ea?

–       Tu cine ești?

–       Sunt îngerul tău…

Îngerul lui, și nu îi întindea mâna! Nenorocitul! Teo s-a ridicat greu, era voinic, dacă nu cumva puțin prea voinic, a făcut un efort prelungit și epuizant. A rămas aproape să poată respira și să privească vrăjit Soarele violet care răsărea. Ori nu era Soarele? Și dacă ar fi fost altă stea? Ca să vezi! Da’ ce-i păsa? A căutat la memorie însă nu își amintea cu cine fusese în mașină. Dacă fusese într-o mașină… Ce e aceea „mașină”? A plecat din loc și a mers pe urme. În jos nu a vrut să privească, avea vertijuri, putea să cadă și a văzut ce distanță e… Oho! A ajuns pe strada „Grig”. Exact așa. Erau și case, strada urca, era în pantă, a obosit ridicându-și osânza până sus. De-ar fi putut micșora forța de atracție a Terrei!

–       Pe cuvânt dacă nu mă comport ca un țicnit, a zis cu glas tare sperând totuși că nu era cineva pe-aproape cu pâlniile urechilor întoarse spre el! Pe-aici și pisicile ascultă și te toarnă, mormăi.

–       Domnul Anghel, auzi pe cineva strigând! Domnule Anghel!

O femeie. Îl luase drept altcineva. Își amintea vag numele acesta...

–       Domnule!

Era un panou luminat pe stradă, chiar în partea de sus, iar doamna i se adresa dinăuntru. O femeie în vârstă…

–       Sunt doamna Moustache…

–       Bună ziua, cu mine vorbiți, da?

–       Vi s-a întâmplat ceva?

–       Chiar nimic. De ce să mi se întâmple ceva?

–       Bine atunci. M-am gândit că nu veți putea ajunge la etaj, e blocată scara cu un pian. Va trebui să urcați pe scara de serviciu. Ocoliți casa și bateți în ușa din spate. Vă deschide Eloisa. Ați reținut?

–       Doamnă, am o problemă cu asta… cu memoria. Nu știu nici să ajung la casa dumneavoastră.

–       Ei, dar sunteți prea de tot! Am zis eu că vi s-a întâmplat ceva! Domnul B. râde… Ha-ha! Va trebui să coborâți spre salonul de cosmetizare, apoi treceți prin apropierea bistroului, înainte, la dreapta, a doua casă, ocoliți, Eloisa, scara din dos. Este îndeajuns de clar?

–       Cred că da.

Panoul s-a întunecat. Când nu era luminat ai fi zis că nu are întrebuințare. Cum de fusese descoperit acolo, în vârful străzii Grig? „Să vezi că nu strada se numește Grig ci este un indicator spre casa lui Grig! Este pentru mine? Care Grig?” A privit în jos, pe cealaltă parte a străzii. „Ia te uită! Birtul…” Înăuntru, mulți clienți, între care destule femei. Nu putea vedea decât patru, însă erau peste zece, poate chiar douăzeci. Auzea o muzică întreruptă și reluată obsedant, non stop. S-a uitat prin geamuri. Niciunul nu se mișca, nici nu mânca ori altceva, deși indivizii păreau întrerupți în timpul acțiunii…

–       Ce să fie? E doar o poză, o poză bună! Hologramă…

A deschis ușa. Nu trebuia să apeși vreo clanță, era de-ajuns să o împingi. A fost văzut de chelner.

–       O-o, mai e nevoie doar de unul și se face suma!

Serios? Despre sume, diferențe și resturi, în fine, i s-a arătat o bună revelație pentru care, oricum, nu avea nevoie de explicație, deci a simțit că sunt legate prin reguli simple.        Și-atunci a zis:

–       Eu fac diferența numai!

–       Da-da, întotdeauna, domnule! Diferența, ha-ha-ha-ha, ce mai neghiobie…, a continuat în timp ce se îndepărta!

A revenit cu un șervet pus pe antebraț și un pahar în care putea să fie un lichid aproape negru, așezat pe tăvița sclipitoare, metalică.

–       Este personalizat. Poftiți! „Monseniorul”… Sunteți pregătit?

–       „Monseniorul”? Care? Cine, adică?

–       „Monseniorul”, adică dumneavoastră. Domnule, parcă ați fi intrat pentru întâia oară aici!

–       A! Și cum achit?

–       Cum ați făcut și până acum. Mă ocup eu.

N-avea pentru ce să mai fie uimit de coincidențe. Și de uitare. Amnezie, ori…

–       Hai, de ce ezitați? Sunt atâtea credințe care trebuie salvate!

„Pentru ce am intrat aici? Aveam altceva de făcut.” A privit fețele împietrite ale celorlalți meseni. Parcă nu erau chiar împietrite. Îi părea că tresar… Femeia… Dar nu… Și-a amintit!

–       Ce se va întâmpla când va intra cel care completează suma?

–       Dumneavoastră sunteți cel care a completat suma. Dar asta numai după ce înghițiți nectarul…

A făcut o mișcare instinctivă, pentru care nu se cerea exercițiu. S-a temut să nu verse conținutul pe tricou. Și-ar fi văzut organele interne, dacă avea…

 

–       „Asalaamu alaikum”, iubite imam! În fiecare dimineață, și dacă afară nu e soare, luminezi ca soarele…

O femeie cu fața acoperită și ochii bine desenați, ca o pictură egipteană, îl privea cu bunăvoință. Și-a întors capul dar stătea cumva culcat, cu o pernă mare în spatele capului. Nu mai era nimeni, doar el și… și i se păru că era „împodobit” cu barbă, cu o barbă lungă și sură.

–       M-m! De ce stau aici?

–       Nu ai dormit confortabil?

–       Nu-nu-nu, nu știu… Nici nu știu când am dormit… Unde-am dormit…

–       Iartă-mă, revin într-o clipă!...

Femeia a ieșit să vorbească unui bărbat ce aștepta în spatele ușii.

–       S-a petrecut ceva cu bătrânul imam. Probabil a făcut un atac cerebral, să ne apere Allah! Nu mai știe de el…

–       Vai! Nu se poate să se întâmple o așa mare nenorocire în casa noastră! Se va spune că suntem vinovați, că nu i-am oferit tot ce trebuie…!

Bărbatul a ciocănit în ușă apoi a intrat împreună cu femeia.

–       Mărite imam, sunt eu Hassan, gazda domniei tale. Spune-mi ce ți se întâmplă! Mă recunoști, așa este?

–       Ha-ha!

Imamul simți că trebuie să se amuze de situația ambiguă! Prea repede se modifica totul. O mențiune reziduală îi șoptea într-o limbă comună: Monseniorul… monseniorul… Nu avea de ce să se teamă. Până la urmă ce este „teama”? Îți spui că nu poți controla starea. Dar înțelepciunea spune că…

–       Dragul meu, am avut un vis… L-am visat pe profetul Muhammad, fie-i binecuvântată … m-m-m…

„Nu-mi mai amintesc expresiile tip!”

–       Amintirea, influența,… tot!

–       „Allahu akbar!”  

–       Exact. „Allahu akbar!” Încă nu mi-am revenit din visul acesta, iubite Hassan.

–       Îmi permiți să te ajut să schimbi hainele? Vine degrabă Aaliah cu hainele de zi! Haide Aaliah! Împiedicata! Iart-o, mărite! Va trebui să sosim devreme la colegiu. Așteaptă studenții și domnii profesori… Nu înainte de a servi o gustare…

Nu își amintea nimic din viața unui prelat musulman. Nu știa de „el însuși”, dar avea o ciudată familiaritate privitor la experiențe despre dedublări ale personalității. S-a urnit greoi din pat. Era om gras, cu pântec voluminos și o anumită nesiguranță a echilibrului pe care i l-a potrivit Hassan atingându-l cu grijă:

–       Iartă-mă, iubite imam! Vrei să mergi la toaletă?

–       Da. Unde e?

Fusese de zece ori cu o zi înainte și spunea că nu știe unde e! „Allah”! Era atins la cap! Hassan a dat să intre alături de el în camera toaletei…

–       Ce faci? Lasă-mă că mă descurc aici!

Imamul s-a privit în oglindă. Nu se știa deloc. Bătrânul acela cu barba căruntă, atât de lungă încât îi ajungea la burtă, care îl privea, ori se privea pe sine, plin de curiozitate, îi părea un străin greu de manipulat. Simți că îl ia amețeala. S-a așezat pe capacul wc-ului. Avea fața largă, ochi mari, întunecați, și nasul puternic ca un cioc de vultur. Era un arab bătrân, deși nu foarte… S-a ridicat să se mai privească… Nu, nu împlinise șapte decenii. Trebuia să fie în putere, încă. Avea dinții fermi.

–       Mărite, ai nevoie de ajutor?

–       Pleacă de-aici! Lasă hainele în fața ușii să mă pot schimba!

Avea de făcut ceva important însă nu știa ce anume. Hassan îi vorbise de studenți, nu? Studenți? Ce fel de studenți? Îl prinsese cum nu se poate mai rău „amnezia”. Nu își amintea chiar nimic. Cui să spună și cum să motiveze? Spital?... Vai-vai! Măcar pentru această vorbă simțea o puternică încăpățânare și repulsie.

Gazdele îi cunoșteau obiceiurile. A fost poftit să servească un mic dejun cu ouă, brânză și legume, însoțit de cafeaua Mocca, pregătit ca acasă. Din camera cealaltă se auzea, discret totuși ambarasant pentru urechea mare și păroasă a imamului, o voce de bărbat care părea să recite, ori vorbea cântat, într-un limbaj necunoscut.

–       Cine este, a întrebat deranjat?

–       Este ultimul discurs al monseniorului Sheridan, arhiepiscopul de…

–       Nu vorbește ca noi?

Ce întrebare? Cum să vorbească? Era englez și se adresa unui public anglican!

–       Este un discurs filmat, înalte imam!

–       Ah! Filmat? Ah! Unealta lui Şaitan! Propaganda în masă… Știi ce spune?

–       Da. Spune că trebuie pregătită o purgație a sistemului pentru a curăța credința de viruși…

–       Comerț. Mozaismul este o religie comercială…

–       Iartă-mă, înalte imam, arhiepiscopul este creștin…

–       Totuna.

Imamul era la fel de surprins să rostească acea afirmație. Impersonal! Fusese o vorbărie pe care nu o gândise. Și-a șters meticulos mustața și barba, apoi s-a pregătit de excursie.

–       Unde mergem și ce facem acolo?

Hassan nu a fost amăgit de plural. Întrebarea se referea în principal la persoana imamului.

–       Mergem la colegiul Worcester din Oxford, mărite, unde, cum știi, vei susține o cuvântare despre… despre ce consideri necesar de spus tinerilor. Suntem aici la o conferință a religiilor, știu bine că… Iartă-mă! Ai pregătită o cuvântare? Nu te-am văzut deloc preocupat… Desigur ai gândit o temă…

–       Despre ce?

Hassan al-Goswami, om respectat în comunitate, s-a văzut deodată expus, arătat, alungat cu pietre asemenea lui Şaitan la Mecca. „O-oh, Atotputernic și Îndurător Allah!” Nici măcar nu îl văzuse dimineața pe imam rugându-se, cum a făcut înainte să se retragă la culcare! Ce anume îl tulburase mintal înaintea acelui eveniment? Imamul Omar din Fez era cunoscut drept om echilibrat care făcea cinste Islamului, renumit pentru erudiția sa. Nimeni nu știa mai bine decât el să interpreteze Cartea Cărților. Era citat, profesor la Universitatea Al Quaraouiyine, scrisese manuale pentru tineri și maturi, era înțeleptul perfect! Cum să se deterioreze tocmai acum când își luase el, Hassan, responsabilitatea să îl găzduiască la Londra și să îl ghideze prin împrejurimi?

–       Despre ceea ce trebuie spus cu asemenea ocazie.     Iartă-mi îndrăzneala, mărite imam, ai participat la numeroase conferințe…

–       Ideea este că pare încețoșat, ai văzut vremea azi? Aici se fumează… m-m-m? Simt așa un… mmm, dor de ierburi… Nu suntem la Fez, nu? Acolo cunosc o regină a dansului din șolduri… Pot vorbi despre viață, ce zici? Pentru ce ne-a predestinat Allah…

–       Excelent, iubite imam. Este un subiect măreț! M-am temut, o clipă m-am temut că te-a lăsat memoria!

–       Ha-ha-ha! Cunoști gluma asta: „Nu mi-ai văzut memoria că ne-am certat și nu știu încotro a luat-o!”?

–       Nu-nu…

„Ce glume proaste face bătrânul!” Au ieșit pentru a urca în limuzină. Aaliah a rămas acasă, oricum nu se afișa la întruniri, au mers cu șoferul, Ahmet. Tot Ahmet îl adusese pe imam de la aeroport cu o zi înainte.

–       Să ai o zi luminoasă iubite imam! Acum un sfert de oră am aflat că de mâine ajunge un ciclon peste insule și are să ne omoare ploaia…

–       Care insule?

–       Insulele britanice, mărite!

Imamului nu îi făcea plăcere să converseze cu șoferii. Fiecare să-și vadă de profesia lui. Dacă l-ar fi întrebat ceva din Coran, l-ar fi lămurit cu plăcere, altfel… Vremea este cel mai banal subiect. Ori să vorbești despre automobile! Oamenii aceștia au uitat cum arată cămilele și la ce folosesc…

 

–       Fac parte dintr-o familie de imami, bunicul a fost imam și tata, să-l țină Allah în cinste în Paradis, a fost la fel. Cu toții oameni de caracter, cu școală și studii pe care le-am continuat. Dar eu nu am urmași datorită unei defecțiuni pe care Allah nu a vrut să o repare și înțeleg această fatalitate ca pe uscarea ramurii care îmi aparține în arborele neamului meu. Nu îmi permit să vreau altceva.

Am cunoscut un băiat poreclit Ritz. Lustruia pantofii oamenilor care vin la moschee, chiar dacă aceștia îi lasă afară. Dacă unuia dintre clienți nu-i plăcea luciul și reproșa el spunea: „Clientul are întotdeauna dreptate, așa zicea Ritz”, de-aici porecla. Băiatul strângea bani pentru a-și cumpăra o femeie. O mulțime neașteptat de numeroasă de oameni nu pot atinge o femeie în timpul vieții lor deoarece nu câștigă îndeajuns pentru a întreține altă viață…

Pe o străduță din Fez Jdid, am vorbit cu o florăreasă, Layla. Layla era la fel de frumoasă ca florile pe care le îngrijea, deși nu lăsa hijab-ul să i se vadă toată înfățișarea. Și poate că acesta e farmecul îmbrăcămintei tradiționale… Era fericită și urma să se căsătorească. Iubirea sinceră luminează un chip așa cum soarele luminează luna. Și poate privi cineva Soarele? Nimeni, în vreme ce Luna este mereu privită cu aceeași plăcere și bucurie. Am ascultat-o vorbind despre flori, despre drăgălășenia lor, despre parfumuri și grație, am văzut-o mângâindu-le cu afecțiune și poate aș fi zăbovit o zi să o privesc încântat, însă a durat abia un moment… 

Am fost pe drumul meu într-un sălaș de beduini, oameni simpli cu o viață pe care nimeni nu o invidiază. Dar, frații mei, nici nu puteți înțelege spiritul acestor oameni. Nici eu nu am cunoscut până ce am stat alături de ei. Și mi-au spus care este prețul libertății…

L-am întâlnit pe șeicul acestei grupări de oameni liberi la Cairo, pe strada Corturarului. Este un loc de unde beduinii își procură pânza groasă sub care își păstrează lucrurile când se stabilesc o vreme în locuri sigure unde își pot paște turmele. Șeicul mi-a cerut să particip la o ceremonie obișnuită în comunitate și anume circumcizia unui copilaș. Gândise să îl numească Sa'd adh-dhabih (Steaua norocoasă a măcelarului) deoarece numise toți copiii după numele stelelor din cer. El însuși se chema Suhail, după numele stelei strălucitoare care orientează beduinii în nopțile feerice din deșert. Am întrebat șeicul pentru ce nu întrebuințează frumoasele nume arabe și mi-a replicat: „Noi suntem beduini rătăcitori și vedem în cer o reflexie a lumii de pe Pământ. Ambele lumi, lumea de jos și lumea de sus, se închină lui Allah.”

Există o stea norocoasă a omului cu principii morale puternice, Sa'd al-humam, și pe aceea încerc din toate puterile mele să nu o pierd din vedere. Ei bine, veți spune că nu este moral ca un imam să se bucure văzând dansatoare în spectacole pe care le adoră toți bărbații. Dar atunci când nu cunoști nu poți judeca, iar dansul a fost lăsat de Allah pentru a înfrumuseța viața.

Rahel era o tânără veselă, care purta la gât un șirag de perle, mai mari sau mai mici, pe care spunea că îl are de la un om pentru care dansase înainte să moară, până în ultima lui clipă a vieții. Nu puteai să nu tresalți văzând-o pe Rahel dansând, parcă Allah crease dansul pentru ea, dar… nu există om care să intuiască planurile lui Allah cu el, așa cum nici Rahel nu le bănuia atunci… 

„Să vezi tot fără să privești, să auzi fără să asculți, să fii atent fără a fi servil, să anticipezi fără a fi arogant.” Ai spune că este preceptul unei dogme, dar nu, ține de conduita unui simplu ospătar dintr-un local decent. Ideea de perfecțiune apare mereu în mintea unui om însă perfect este numai Allah, noi suntem supuși greșelii, de aceea vom avea parte de judecata lui Allah Cel Atotputernic și Îndurător înainte de a se împărți oamenii. Da'ud, al cărui tată se numea Jamal din Takrib, avea o bună oportunitate să se impună prin muncă și dârzenie într-un local de mare ținută din Abu Dhabi. Am fost acolo într-un sejur de cinci zile cu ocazia prezentării cercetărilor noastre asupra textelor hadith-ice pentru care toți avem prețuire și o venerație fără limită… 

 

Imamul vorbea, păstrând timbrul vocii, în fața asistenței din Worcester College, Oxford. Când ajunsese la clădirea veche și ruginită a avut un sentiment de respingere. Interior totul arăta civilizat, iar Centrul Nazrin Shah părea dintr-o eră viitoare. Sala de Conferințe însă, nu era prea mare și nici plină. Oamenii veneau și ieșeau ceea ce îi crea neliniște. Dacă ar fi fost la cursurile universității din Fez le-ar fi cerut să plece și să nu revină dar aici ar fi avut nevoie de un om de ordine. „Privește-o pe tânăra aceea”, îl îndemna ceva din cap, „și tânărul din dreapta…” A făcut pauză. Și-a turnat puțină apă în pahar privind auditoriul. Cei doi păreau niște păpuși cum erau cele din „Muzeul figurilor de ceară” (din Paris, acolo fusese în vizită). Atât cât putea percepe prin ochelarii săi cu lentilă progresivă, a gândit că sunt personaje cunoscute. „Cine-or fi și ce vor să facă?”…

 

Ghada (Grațioasa) cunoștea patru dintre cei implicați, însă nu se știau toți între ei. Lucrase planul cu Dabih şi Fuad, iar Hamza şi Rahel, care nu auziseră de ceilalți, fuseseră la rândul lor alertați. Când au mers să scoată încărcătura au fost secondați, apoi păziți de ei. Era imposibil să se ferească de camerele video dar se puteau masca. Ghada însă, cea mare și urâtă, nu avea de ce să se ascundă. Dimpotrivă. Asta trebuia să fie constituția și camuflajul său până ce lucrurile aveau să se consume. Au ieșit pe rând din „Sala de conferințe” când imamul cita dintr-un hadith celebru: „El, Mesagerul lui Allah… a spus: Mai există o faptă care ridică poziția unui om în Paradis spre un grad de o sută de ori mai sus, iar distanța dintre un grad şi altul este egală cu înălțimea dintre cer și pământ. Abu Sa’id a zis: Care este această faptă? El a replicat: Jihad e calea lui Allah! Jihad e calea lui Allah!”

Nu erau programați pentru a spune: „Mereu sunt scoase din context tot felul de parabole!” Deloc. Și n-au văzut semnul imamului cu mâna când rostește o nouă frază, întâi în dreptul inimii, apoi către auditoriu: „Jihad este lupta pentru credință, aici și aici, înăuntru și exterior…”. În mintea lor tânără și înflăcărată se păstrase un singur precept: „Măcelărește-i, oriunde dai de ei!” Au ajuns în toaleta mare și au scos dintr-un canal de aerisire tot ce depozitaseră în ultimele zile. Timpul și neprevăzutul sunt cei mai murdari demoni împotriva cărora nu există protecție. Au montat vesta și apoi au prins-o în jurul taliei femeii. Aleseseră toaleta doamnelor, iar bărbații și-au întors jachetele să pară instalatori, pentru a nu produce controverse. Doi bărbați erau deja prea mulți înăuntru. Au comunicat cu smartphone-urile. Mai repede, mai repede!... Situația urma să se precipite. Intrarea în capelă era cumva liberă, deși exista o anumită temere că ar fi fost supravegheată. Monseniorul trebuia să sosească și se pierdea momentul. Există un principiu al oricărei surprize: Evită timpii morți! Altfel zis, de cum ai încheiat pregătirea, spectacolul trebuie să înceapă. Murad a zis: „Shakil (Frumosul) este aici. Două minute.” Două minute însemnau o cavalcadă pentru Ghada. Cu greutatea aceea în plus peste povara ultimelor sale gânduri…

Era comediană, făcuse școala de arte în Marseille și… Ce putea să prezinte cu fizicul său? Râdea de sine, toți râdeau văzând-o și auzindu-i aluziile: Priviți-mi trupul grațios, de subretă…! Avea origine siriană, era albă la ten și nicidecum  nu-și spunea Ghada, ci Grace, ceea ce, pronunțat în franceză, însemna Grasa ori Graţia. S-a urât continuu, era disprețuită de bărbați și femei laolaltă, astfel încât să ajungă la rândul ei mizantropă a fost un drum scurt terminat într-o… groapă. De acolo a fost culeasă pentru a deveni soldat în „Semiluna roșie”. A știut bine ce va face și a aflat când va veni momentul ei. E bine să abandonezi mândria uscată pentru a urca în paradis înainte să-ți ardă în această gheenă și sufletul… Ghada mergea repede spre intrarea în capelă, locul unde monseniorul Sheridan urma să oficieze o liturghie, eveniment așteptat desigur, însă, cât s-a putut, foarte discret. Nu avea cum să urmeze planul elaborat, nu era chip să intre după ce ar fi intrat preotul, a fugit cât a putut și l-a prins cu putere în brațe. Abia apoi a acționat declanșatorul. A urmat o clipă de confuzie. Doar Hamza, cel numit cândva Ritz, a observat cu stupefacție:

–       Ce se întâmplă? Cum a ajuns imamul aici?

Și „bum”! Și-apoi „bum” din nou! Au fost două explozii între care prima nu a contat…

 

Ezita, în mod clar, să pătrundă în birtul acela. În fața intrării erau doi, un om și o femeie, înlănțuiți. Urmează întrebarea: Ce e o femeie, adică, nu e om? Se zice că, inițial, n-ar fi fost, dar e numai una dintre certitudini… Deci întrebă:

–       Ce mi-ai făcut ființă ipocrită, unde m-ai dus?

–       Am vrut să vezi cu ce se ocupă îngerii…

–       Ai vrut să văd cu ce se ocupă îngerii? Amestecă veștile, bune sau rele…

–       Nu toți… E voie? Stimate… Domnia ta cine ești?

–       Sunt cruciat, seniorul acestei cetăți.

–       Iar doamna?

–       E mama mea. De tine nu știu. Fii bun și pleacă degrabă! Am oaspeți aleși, doar aleși…

Dincolo era „Salonul de masaj”. Chiar avea un mare panou frontal luminos, colorat bleu-vert, „Salon de machiaj”… De machiaj, nu de masaj. Dinăuntru ajungea până în stradă culoarea aurie. Acolo ar fi putut să întrebe.

–       Eram în trecere, mă iertați! Care este…? Care este...?

Uitase ce voia...

–       Ți se întâmplă des lucrul acesta, frumosule?

Un negru cu turban făcut dintr-un prosop şi restul... Hm! Înăuntru nu era deloc lumina aurie văzută din exteriorul salonului. Dar nici nu era propriu-zis un „salon”! O saună poate, sau… O baie turcească?

–       În mod sigur am altceva de făcut, numai că am venit doar pentru că era în drum. Salonul de cosmetică… De cosmetică, nu de masaj…

–       De machiaj, l-a încurajat omul?

–       Uuf! Şi de-aici, unde pot merge?

–       Asta poți afla doar în salon.

A observat holul, în afară de toate lucrurile așezate și de personaje. Părea o nișă doar, într-atât era obturat de aburi. Sau ce? Înainte, într-o parte, invers, sus, jos, dincolo… Unde sunt? Aici! Stai! Simți că pe figură i-a fost aplicată o mască.          De-acum nu vei mai fi la fel. Serios? Și altfel cum fusese? I-a fost adusă o apă să se privească. Circulase o istorioară cu apele. Privitor la despărțirea apelor, prin urmare ceva este despărțit de ape sau invers. Greu de spus, oricum, în apă se zărea…

 

Ce putea fi? A plonjat în apă. De pe mal striga o femeie tânără:

–       Muriel, Muriel! Prinde creanga!

Era o apă curgătoare și creanga aceea mare lăsată dinspre mal i-a răvășit părul. Dar știa să înoate, da. Cum ajunsese acolo, nu prea știa... Doar că se privise în apă! Se speriase de… de ea însăși? De ea?

Cealaltă femeie a ajuns aproape:

–       Dă-mi mâna, întinde mâna te rog, să nu te îneci din cauza unui ticălos!

De-ar fi trăit o mie de vieți nu ar dorit să aibă o asemenea experiență de moarte. Și nu reușea să se desprindă din ramurile crengii mari rupte dintr-un copac, căzută în râu… A ajuns pe mal și s-a lăsat trasă de mână. Era epuizată.

–       Muriel, Muriel, privește-mă!

Avea o manie să repete! S-a uitat la ea. Nu o cunoștea, măcar să îi poată rosti numele… A stat cât i-a șters fața cu un șervețel, apoi cu un tampon, scoase din poșetă. A dat să plece din loc…

–       Unde te duci așa?

Tânăra care o salvase a scos și trusa de machiaj din geantă pentru a-i reface imaginea.

–       Tu m-ai fi lăsat să umblu astfel? Ți-ai pierdut și geanta și… și un pantof… Cum ai să intri în casă? Oh, Dios mío! Ești udă ca o pisică plouată! Ha-ha-ha!

Prietena ei râdea frumos, avea o dantură impecabilă și trăsături… doar nasul cam mare, o aluniță pe față care o făcea ușor vulgară și pistrui… Un metru șaizeci, poate! Pe tocuri!

–       Mă privești de parcă nu m-ai cunoaște! Sunt eu, Beatriz, prostuţo! Beatriz! Cine să fie alături de tine? Sora ta!

–       Mi-am pierdut mintea. Am o amnezie totală…

–       Ce spui? Ai amețeli? Ți s-a făcut rău? Să mergem la un doctor! La spital dacă tu crezi că este grav! Dar nu ai actele…

S-au apropiat alte persoane.

–       Ce s-a întâmplat? Ați vrut să vă…? Sau ați căzut…? Cum să nu mă intereseze dragul meu? Este o problemă de viață și…

Bine că e vară! Simți o răcoare plăcută, nu te înfrigurezi…

–       Beatriz, spune-mi unde locuiesc și cum pot intra!

–       Desigur, de intrat poți intra cu ajutorul doamnei Felipa, proprietăreasa. Stă toată ziua acasă și are chei de rezervă. Mai trist ar fi dacă i-ai datora bani. Să mergi singură, știi că pe mine nu mă înghite! Ah, dar nu mai știi, nu-i așa?

Totuși! Cum să pici în Manzanares, Madre mia! și să ai pe traseu o creangă de copac? Este canalizat, iar pomi, pe marginea lui aproape nu sunt. Nici prea adânc nu este… Doar dacă te ia amețeala…

Muriel a mers desculță până în stradă. Nici nu credea că poate merge drept purtând pantofi cu tocuri înalte. Ce bluză decoltată avea pe ea! Se vedea până la baza sânilor. Nu reușea să o tragă mai sus! Și Beatriz era îmbrăcată sumar. Unde se duceau?

–       Plătesc eu taxiul, îl plătești tu deseară, si?

N-avea ce spune. Doar…

–       Ce căutam aici?

–       Unde aici? Privește drept în față! Uite, vezi? Acolo e clubul nostru. Înțelegi?

–       Ce să înțeleg? Sunt cumva o târfă?

–       Ha-ha-ha! Proastă mai ești! Animatoare, sora mea! Așa se cheamă meseria noastră!

Ce să arimeze într-o clădire dărâmată? A ajuns pe o stradă în pantă, deasupra bastionului. Beatriz a lăsat-o în apropierea unei clădiri cu două niveluri și i-a arătat fereastra, „Acolo stai!”, apoi a plecat cu același taxi. Muriel a intrat în casă și a căutat-o pe doamna Felipa, proprietăreasa. Señora Felipa era în apartamentul de jos alături de un bărbat între două vârste, avea o rochie înflorată, lila, părul foarte negru ridicat într-un coc important, era o femeie cu gușă mare și o figură severă, conturată astfel de machiaj.

–       Privește această pioasă soră de caritate, a venit să ne plătească restanța! Dacă nu a consumat ceva prafuri și s-a rătăcit pe coridoare…

–       Doamnă am să vă aduc banii cum iau salariul, acum vă rog să-mi dați dublura cheii deoarece… am… am fost jefuită și am rămas fără poșetă…

–       Care dublură drăguţo? Poftim! Pablo du-te și deschide-i ușa!

–       Draga mea, i-a zis Pablo pe scări, am aflat unde lucrezi. Dacă ar ști Felipa, fii sigură că pe loc ai ajunge în stradă!     Nu-mi oferi și mie ceea ce posezi din abundență pentru a-mi ține gura?

–       Domnule Pablo sunt prea obosită azi pentru a reuși să vă ascult. Fiți amabil și deschideți-mi ușa numai!

Pablo semăna cu poza ultimului matador pe care señora Felipa o păstra pe holul de intrare. Avea favoriți lungi pe față prinși de o meșă neagră și ondulată cu rol de scalp. Râsetul lui avea ceva din sadismul ucigașului. La fel pornirea de a o strivi pe Muriel între el și perete… Deodată ușa s-a deschis și un om a vrut să iasă de-acolo dar văzându-i s-a întors și a strigat-o dinăuntru:

–       Muriel?

–       Ah, a zis Pablo, nu erai singură, ha-ha! Eu am răbdare, pot aștepta…

Pentru Muriel intrarea în… locuința ei… a devenit nesigură. Nu îl cunoștea pe omul acela.

–       Cine ești?

–       Hei! Sunt eu, Miguel! Ce-ce…? Trăiești? Am crezut că ai murit. Ți-am văzut doar poșeta pe stradă…

–       Nu te cunosc și nu știu ce faci aici.

–       Te rog nu fi supărată, te rog să nu faci scandal pentru că… Nu este vina mea! Înțelegi? Totul a fost calculat de… altcineva. A explodat mai devreme. Știu că nu ai avut timp să te îndepărtezi… Dar nu este vina… Este posibil să se încerce eliminarea ta… Eu n-am s-o fac. Oricum voi pleca departe.    S-ar putea să nu ne mai vedem… un timp…

Miguel a ieșit din nou, ținea pe umăr o geantă grea, era îmbrăcat cu pantaloni negri și o jachetă la fel, din material de blugi, un bărbos de treizeci de ani cu păr mare și statură deloc impresionantă. Nu a mai privit înapoi.  

„Oare cine sunt? Ce-am făcut?”… Camera mare avea un pat. Și-a regăsit geanta. Fusese deja răsturnată. Lucrurile dinăuntru se aflau pe pat și pe jos. S-a uitat în cardul de identitate… Ar fi trebuit să o întrebe pe Beatriz în ce oraș… Era într-un oraș mare, desigur, știa denumirea apei, poate chiar… Totuși nu era de loc din Madrid. A auzit o bătaie ușoară în ușă. Avea și vizor… A văzut că era doamna Felipa dar a întrebat politicos cine este.

–       Draga mea, a zis femeia cu voce mieroasă, dragă te rog să deschizi… dacă ești îmbrăcată decent…

Alături de doamna Felipa erau încă două persoane, o femeie și un bărbat:

–       Domnii sunt de la Poliție, vor să te întrebe ceva, nu știu… Era și un om aici, nu? Mi-a zis Pablo…

–       Sunt locotenent Leon Campos, cu mine este…

–       Agentul special Pineda…

–       Da. Domnișoară, în numele legii ești arestată! Spune-i de ce este arestată și drepturile Miranda, eventual!

–       Ai dreptul să nu spui nimic, ai dreptul la un avocat, tot ce spui poate… Ha-ha-ha! Dar ce suntem în filme? Ha-ha-ha! Ești arestată pentru încălcarea ordinii publice… 

Doamna Pineda i-a prins mâinile la spate și i-a pus cătușe.

–       Hai fetiță, nu te uita după lucruri, tot ce îți aparține va fi ridicat de specialiști, adus la secția de poliție și returnat când se termină ancheta.

Muriel nu a mai privit-o pe doamna Felipa, să-i vadă fațada satisfăcută. Nu se plăceau reciproc. A înțeles că plătea camera săptămânal și nu-i datora bani decât pentru o săptămână. Știa că nu poate reveni deoarece nu ar fi primit-o. A fost dusă cu mașina Poliției până la un comisariat, pe o stradă îngustă nu departe de Plaza de España, ascunsă de privirile trecătorilor și închisă singură într-o cameră cu o masă și trei scaune. Pe unul dintre pereți era o oglindă largă și a avut puțin timp să se cunoască. Putea fi la anii studenției, Muriel, frumușică, nu mai mult, bust apreciabil și talie diafană, avea picioare adecvate, un pic plouată, îi lăsaseră timp la plecare să își încalțe sandalele… Ce mai poate fi spus? Nu se obișnuise cu ea însăși când a intrat anchetatorul, om cu fața bonomă, îmbrăcat într-un costum gri boțit, cu servietă din care a extras dosarul:

–       Ia loc!

Părea nedormit, barba nerasă, un om de cincizeci de ani, gitano după ten, cu pungi negre sub ochi și mustață subțire.   Și-a pus ochelarii, a luat câteva foi și le-a răsfoit:

–       Te-ai născut în Cuenca?

–       Nu știu, domnule!

–       Mm! Si… Actele tale de identitate sunt false. Lola Navarro nu a locuit vreodată în Toledo, nici în Cuenca. Cum te numești de-adevăratelea?

Muriel i-a zis toată povestea din momentul în care s-a trezit în lumea aceea. Tot. Despre Beatriz, Miguel, Felipa și Pablo. Acestea erau singurele sale cunoștințe excluzând domnii polițiști.

–       Mm, mormăi comisarul! Foarte convenabil să te trezești curat după ce ai comis o serie de crime. Muriel, zici? Am să-ți zic astfel. Iată! Completează acest „Cuestionario”! Nu accept spații goale, nici liniuțe. Scrii ce îți trece prin minte, dacă știi ori nu știi. Și încă ceva. Te rog să ai decență, fără înjurături sau alte vorbe vulgare.

–       Dar am dreptul să nu spun nimic, să-mi caut un avocat…

–       Tu? Mi-ai zis că nu știi de tine! Cine poate ști? Nu ai identitate, iar… dacă nu scrii ce trebuie… nu vei mai fi o femeie frumoasă…

Omul cu aparență amabilă se opărise, transpira. Și-a luat servieta cu dosarul cazului lăsând tinerei cele câteva hârtii și un pix. Întrebările, imprimate cu mult timp înainte, o așteptaseră. Cum se numește, date civile, părinți și locații, întrebări despre anumite persoane, cu nume și pseudonime, descrierea cunoștințelor, unde se găsea la anumite ore și date calendaristice, ce știe despre câteva atacuri cu bombe, în fine, dacă a auzit despre organizația „Sfera” și care sunt conducătorii ei. Au lăsat-o acolo, era cald și nu avea măcar un pahar cu apă. Nu își pierduse de tot memoria. Știa să scrie și să citească, înțelesese că se află în Madrid și vorbește cursiv limba spaniolă, că... Totuși ceva dintr-o existență turmentată, o teamă nestinsă, urca din copilărie spre actualitate. „Muriel, Muriel!…” Își amintea vocea mamei? Imposibil să știe care e numele de familie… Avea nevoie să vorbească, să întrebe. Pentru ce ar fi participat la atentate? Probabil fusese implicată doar și nu cunoștea nimic. „Sunt nevinovată”, gândi, „nu am în mine dorința să fac rău!”

 

Miguel Quezada s-a dus cu scuterul la aeroportul Barajas. Avea deja programat zborul spre Santander. Ajunsese chiar la poarta de îmbarcare când a primit mesaj să renunțe la călătorie și să revină în Madrid la o adresă sigură. Se mai întâmplase, doar atunci, întâia dată, s-a panicat. De data aceasta și-a spus că operațiunea a fost destul de bine mascată astfel încât el să nu apară între suspecți. Nu fuseseră deloc filtre pe stradă ceea ce, după o mare explozie în oraș, putea să pară neobișnuit. Era deja ora trei după amiaza, a avut timp să își ia pizzeta din drum     și-apoi să se lase ghidat prin telefon după GPS. A urcat la etajul 4 și a bătut în ușă. Acolo se afla Joaquin, un tip pe care îl știa, era tovarășul lui alături de Muriel. A aflat că Muriel fusese arestată. Puteau fi în pericol atât ei cât și ceilalți de care se legau „familiile” lor, „cei ascunși”, cum erau numiți.

Miguel se atașase de Muriel. Era o femeie frumoasă… dar nu avea permisiunea să o iubească. Nu atunci, doar după victoria finală. Această marotă îi exalta pe toți. Erau setați pentru „victoria finală”, doar aceasta conta. După ea putea exista și viață sentimentală.

Avusese o zi proastă. O începuse rău și continuase la fel, dar nu credea că în viață poate exista o piedică insurmontabilă. Avea încredere în abilitatea sa de a simți și evita pericolele. Dimineața îi sărise în ochi o picătură de pastă de dinți din periuța electrică și nu-i trecuse încă iritația. Asta îi sporea precipitarea. Apoi accidentul de la sala Riviera… Explozia urma să se producă noaptea, în timpul concertului. A, nu se dorea un carnagiu. S-ar fi anunțat existența bombei și perioada în care putea exploda astfel încât să se evacueze sala. Dar ceva s-a produs după ce fetele angajate acolo au așezat și conectat ultima dintre încărcături. De fapt erau mai multe bombe care se declanșau de la distanță… Să o fi făcut Joaquin fără știința lui? Pe Miguel l-a urmărit această bănuială după ce a văzut știrea. Muriel era încă acolo. Și-a zis că a fost una dintre victime deoarece se anunțaseră câteva. Dar nu… Acum primise vestea că a fost arestată. Îi promisese că nu va fi călăul ei. Spera să nu primească acest ordin. Cine dădea ordinele? Cine comanda? Nu avea încuviințare să întrebe. Oricum nu știa mai mult de patru persoane care făceau parte din organizație. Niciuna dintre ele nu cunoștea mai mult. Se înrolaseră în „Sferă” din convingeri sociale pe care aproape toți membrii le acumulaseră în universitate ori în urma studiilor particulare, dar și dintr-o sete juvenilă de acțiune. Și nu erau doar tineri fizic angajați în această luptă. Joaquin avea peste patruzeci, poate patruzeci și cinci de ani. Era tânăr aici, la cap! Merită să te bați pentru principii. Este o viață trăită la maximum de intensitate, o tornadă existențială…

Oamenii cred că anarhia înseamnă haos. Nici vorbă! „Anarhia înseamnă ordine!” „Războiul este crimă și haos!” Iar războaiele sunt programate de guvernele statelor. Pentru a fi cu adevărat liber trebuie să trăiești fără guvernare. În lipsa responsabilității personale nu poate exista libertate. Această lipsă ne face incompetenți, ușor de controlat și subjugat de guvernanții care minimizează cinic vocația naturală a omului de a fi propriul stăpân, de a prelua întreaga responsabilitate a vieții și viitorului său, în armonie cu legile Naturii… Pare ușor utopic? Sunteți deja mâncat de virus. Către ce înaintați acum? Către „Niciunde”, adică…? Exact, „Utopie”!  Nu există nici un scop și nicio ieșire. Doar promisiunea unei bunăstări relative plus pilde de fericire și satisfacție mondială. Imagini care îmbată mai mult pe cei turmentați deja…

Miguel și-a permis să se relaxeze puțin. Deși nu se vorbea pe tema aceasta, toți intuiau că organizația se bazează pe „familii” de câte 3 persoane și fiecare face parte din două „familii”. Pentru o acțiune, familia de 3 poate fi sprijinită din exterior de alta sau altele formate din oameni necunoscuți, pe care nu ar fi avut cum să-i trădeze, prin urmare nu de membrii familiei atașate, numiți „cei ascunși”, pentru a ocoli o discuție despre ei. Totuși, nimeni nu e sigur de identitatea celuilalt. Joaquin venise în apartament cu o jumătate de oră înainte, avusese timp să-și facă duș. Această plăcere i-a fost oferită imediat și lui Miguel. Încă nu știa niciunul ce are de făcut astfel încât au rămas puțin în așteptare. Joaquin fuma și a ieșit pe terasă în vreme ce Miguel, venit din baie, își usca părul cu foehnul. S-a întors pentru a privit dinăuntru o clădire de unde sclipea în ochii lui un geam reflectorizant. De-acolo i-a părut că vede crescând un rotocol de fum. S-a lăsat jos, apoi, imediat, un obiect metalic a lovit puternic dintr-o parte terasa și a ricoșat în geam, după care a fost apelat la telefon:

–       Ia-ți lucrurile și coboară rapid!

A văzut capul bietului Joaquin căzut pe mozaicul terasei, a gândit să șteargă amprentele, apoi și-a spus că sunt alții care o vor face, a tras în grabă hainele pe el, a luat geanta în care își ținea laptopul și câteva pachete cu explozibil plastic C4, apoi  s-a grăbit spre ieșire. Dacă…? A scos precaut capul, după aceea a coborât pe scări, afară, înainte să poată ajunge la scuter, a fost claxonat și îndemnat să vină spre o mașină Seat. Înăuntru erau un bărbat și o femeie, colegii ascunși ai lui Joaquin. Nu îl lichidaseră ei, veniseră pentru a-l lua de-acolo însă planul superior fusese altul. Miguel a înțeles cât de aproape s-a aflat de eliminare. Spusese oare Muriel tot...?

 

Comisarul Juan Ramon Delgado a revenit după ce se certase zdravăn cu fata lui, Amanda. Totul a plecat de la interdicția de a participa la manifestația antiregalistă. Tinerii nu înțeleg nimic despre manipulare, în vinele lor adrenalina își face de cap. De-aceea ajung carne de tun, sărmanii! Spun că au idealuri. Amăgeli!… La fel și prostuța din sala de anchetă. Idealuri… Nu au răbdare să aștepte! Dezamăgirea s-ar reduce…

–       Gata! Timpul de reflexie a luat sfârșit! Muriel, nu vei avea nici un aliat aproape, nici bunăvoință și nici milă pentru tinerețea ta!

Delgado a luat hârtiile, să le consulte  în grabă, apoi a făcut semn să vină cineva să le ridice. Li s-a adus un laptop.

–       În majoritate răspunsurile tale sunt negații, „nu știu,     n-am văzut, n-am trecut pe-acolo”, dar noi știm că ai văzut și ai trecut pe-acolo deoarece te filăm de ceva vreme. Privește! Aici ești în Barcelona la „Târgul International”, aici la Braga, în Portugalia, aici la Burgos, din nou la Barcelona… și iată-te la Madrid! Ai o existență rătăcitoare. Mereu stai o lună-două, câteodată te angajezi și e ușor când ai un fizic avantajos. Câștigi atât de mulți bani încât să faci des călătorii?

Muriel nu se simțea deloc bine. A cerut un pahar de apă însă lipsa apei făcea parte din supliciu…

–       Nu știu. De ce nu mă credeți că nu știu?

–       Fiindcă știi. Cum se finanțează organizația „Sfera”? De unde vin banii draga mea? Am înțeles, nu ai auzit de această firmă. Doamna Garbi!

A intrat o femeie cu fața împietrită, îmbrăcată în uniformă, care ținea un box de plastic în mână. A prins-o de păr pe Muriel, i-a întors corpul și i-a aplicat un pumn în plex.

Delgado nu a luat în considerare suferința tinerei și a continuat:

–       Este posibil ca după această ședință să nu mai fii cea care ai fost. Dacă te-a iubit cineva pentru frumusețea ta, să te deteste… Colaborează, Muriel! Nimeni și nimic nu merită să fii mutilată pentru el. Cum se finanțează…?

Firmele organizației… ONG-urile, agențiile, asociațiile, Liga, fundațiile… Consiliul, Centrul de excelență… Sindicatele… Cu unul dintre numele ei, Muriel însăși, înființase o fundație a Sferei. Semnase acte, lăsase finanțele să intre și să iasă. Nu știa unde se duc banii aceia, nu trebuia să știe… Probabil toți membrii făceau la fel.

–       Nume, denumiri, spune tot…!

–       Nu știu!

Călăul Garbi i-a tras un pumn în nas. Sângele i-a ajuns în gură. A încercat să îl șteargă însă polițista i-a răsucit mâna.

–       Îmi amintesc. Am fost angajată la Riviera și am dus materialul exploziv împreună cu micuța Beatriz. Dar nu am voie să spun asta…!

–       Micuța Beatriz nu mai trăiește. A fost găsită pe o străduță, asfixiată, strânsă de gât.

–       O știți?

–       Știm și că numele ei adevărat nu era Beatriz.

–       Și pe Miguel?

–       Care este Miguel? Acesta?... Acesta?...

Miguel… Pentru Miguel avea sentimente… Dacă se numea Miguel...

–       Nu știu…

Polițista i-a tras o palmă peste gură cu atâta forță încât a simțit că îi cedează dantura… S-a ridicat mânioasă dar a primit iar o lovitură… Era o luptă inegală.

–       Muriel! Gândește că tovarășul tău plănuiește să te ucidă. Noi suntem singura ta protecție…

–       Organizația vrea binele tuturor. Luptă pentru binele oamenilor…

–       Și eu lupt pentru binele oamenilor, a zis Delgado. Dar nu servesc interesele unor persoane oculte. Îmi cunosc șefii, subalternii, știu cum funcționează tot. Ce faci? Te uiți în oglindă? Imaginea ta este deja schimbată dar se poate să nu o recunoști peste un timp! Mai bine privește laptopul! Cine este Miguel?...

 

Miguel primise instrucțiuni să descindă sub clădire. Au ajuns pe o stradă îngustă, iar celălalt bărbat a rămas în automobil. Femeia l-a însoțit cât și-a transportat încărcătura pe scări, după aceea a rămas să supravegheze. Pe lângă ei a trecut, fără să-i privească, un om în vârstă. Venea de jos. Posibil să fi fost cel care a deschis ușile. I se spusese tot ce trebuie făcut încă de când era în mașină pentru a nu vorbi dedesubt. Operațiunile au factori de risc diferiți. Aceasta, deși nu părea, fusese cotată la maximum de risc. A pătruns pe un culoar obturat la capăt, cu o ușiță spre stânga. Abia a putut să intre acolo, iar geanta lui a devenit mai dificil de manipulat. Trebuia să înainteze printr-un tub metalic și abia la capătul lui s-ar fi putut mișca în voie. Declanșatorul cu semnal radio devenea nesigur. Era necesar un cablu. Avea numai douăzeci de metri de cablu. Cât de bine se putea adăposti după distrugerea zidului? Cât de gros era zidul? I se spusese că există o nișă… Miguel se auzea înaintând prin tubul metalic. Pentru ce fusese construit? Nu servea niciunui scop. Îi părea precar, nesigur, făcut în pripă sau abandonat după lucrări de recondiționare a clădirii.          Și-atunci el, pentru ce urca pe-acolo? Era în pantă și se sprijinea anevoie în pereți. Tubul făcea un cot și după aceea îi păru că vede o lumină roșie. Ar fi trebuit să-și tragă geanta, nu să o așeze înainte! Nu își putea folosi lanterna. Lumina roșie se întețea cu cât mergea mai departe. Arăta ca și cum se apropia de capătul tubului. A tras de geantă să poată vedea în față. Privind dintr-o parte i se păru că vede o încărcătură mare de explozibil cu ceas...

Cum de a putut să fie atât de credul? Jertfa pentru cauză nu se potrivește cu eliminarea de propriii camarazi din rațiuni de conservare a organizației. Nu avea contract cu organizația. Jurase doar pentru cauză… 

–       Muriel…

–       Miguel…

 

Peretele a scrâșnit de parcă se stârnise un vulcan în dosul lui. Apoi a crăpat și o furtună de fum, praf, bucăți de beton, au răvășit sediul Poliției. Era ca și cum se răzvrătise clădirea împotriva oamenilor. Îi alunga, îi scotea afară cu murdăria pe care o făcuseră înăuntru, mugea ca un animal sălbatic dezlănțuit!

–       Ce s-a întâmplat...?

–       Mirosul de gaze… Ieri au fost lucrări, fiindcă s-a fisurat conducta…

Muriel s-a simțit liberă să plece. Delgado nu mai era acolo, nici femeia călău și nici… nici… Oh, Doamne, cum se modifică tot! Cum iese viața din apă, apoi își alege un înveliș formal…! Cine suntem noi să ne uimim? Ce sunt eu?...

Plutea cu mâinile întinse înainte, se răsucea și ondula ca fumul adiat de un foarte ușor vânt de vară… pe înserat… Avea chipul unei madone de porțelan, ușor bucălat și imobil, neatins de păcatul unui rid. Ridurile sunt săpate de păcate. Cu cât aduni mai multe, cu atât ești mai păcătos. Le poți ascunde să-ți lași doar ochii puțin să vadă. Aceasta este, vai, imaginea Răului…

–       Scoate masca să te cunoaștem! Trage mai tare!

–       Nu pot! Cineva m-a vopsit să arăt ca o paiață!

–       Spală-l în apă…

–       Apă? Nu mai vreau apă…

 

Și-a revenit când a ajuns în stradă. Era o stradă, avea câteva clădiri, felinare, un salon de cosmetizare, simțea că trebuie să meargă mai jos și nici nu zărise o persoană, doar vocea subțire de damă care l-a tras într-o parte:

–       Ei, ei, unde vă îndepărtați, maestre?

E un cuvânt magic acesta: „Maestre!” Nu-i așa? Îți satură pe viață vanitatea, simți că ai atins nirvana. Nu întrebați ce este, fiindcă nimeni nu vă poate mulțumi integral curiozitatea. Adică pe el…

–       Pe mine mă chemați?

–       Da. Vă așteaptă doamna Olga Moustache. Ce faceți?

–       Ah!...

„Femeia cu mustață!” Orice se poate, doar că este…

–       Este neobișnuit, a zis.

–       Deloc. S-a adunat întreaga societate.

„Este și societatea?” Deocamdată luase urma unui zvon, urca pe o scară elicoidală atât de îngustă că îi părea clădită    ad-hoc, doar pentru el. A ajuns sus dar nu știa unde să pună pasul. Să pună pasul… nu era nevoie. A fost dus către ușa din dos. Despre „intrarea (orificiul) din dos” se vorbește la reprezentația de magie. Și nu doar acolo…

Era un fel de vizuină luminată sordid, în care găseai greu o persoană, mai bine zis, apăreau de undeva, dintr-o parte, o firidă, un ascunziș, din fum… Indivizi. Unii păreau să stea la o masă, consumau licori din pahar, ori nu, doar priveau cum înaintează el prin spațiul mare, înalt… Un tigruţ s-a apropiat să îl miroasă:

–       Ricky, Ricky, lasă-l pe domnul Anghel, ha-ha-ha! Nu fi obraznic pentru că o iei!

Ricky şi-ar fi lăsat urmele ghearelor în pielea personajului dar l-a recunoscut. Mai venise. Doamna invalidă, care stătea și se deplasa într-un fotoliu pe roți l-a primit protocolar.

–       Bine ați venit, domnule Anghel! Am trăit mari emoții că nu veți ajunge la timp! Știți cât de ocupați sunt doamnele, domnii! Au datoria să vegheze apariția narațiunilor criminaliste… Da. A ieșit, în fine, lucrarea dumneavoastră… Iat-o!

Doamna Moustache a aplaudat și anemic au sunat alte bătăi din palme și o clămpăneală la un pian dezacordat.

„Clap-clap-clap-clap!” O carte din carton și hârtie, pictată în tonuri verzi, mai închise ori mai deschise, peste care apărea numele și titlul într-o nuanță galben pai…

–       „Omul care pune bombe” de Teodor Anghel, a tradus doamna Moustache semnele lingvistice. Este aici, la judecata „Societății detectivilor dispăruți”…

–       Aș dori să întreb autorul… Dumneavoastră sunteți autorul? Da? Dacă este un roman sau altfel de carte…

–       De poezii, ha-ha-ha-ha!

–       Sigur, sigur,… Cine râde? Domnul B…? Ha… Dumneavoastră râdeți mereu! De ce credeți că întreb, mai zise doamna cu mânuși diferite pe mâini?

–       Vă grăbiți ori vă plictisiți.

–       Da, adică nu…

Teo se simți vizat inclusiv de ironii, totuși… „Ce legătură am eu cu lansarea unei cărți despre crime?”

–       Stimată doamnă, sunt foarte confuz… De când am devenit autor de ficțiuni criminaliste?

–       Nu sunteți? Pentru ce ați venit aici? Doamna Moustache, ne-ați deranjat degeaba?

–       Nicidecum. Vă spun sigur… Întrebați-l!

–       Eu!

Un domn îmbrăcat în costum de epocă, încălțat cu cizme, cu pantalonii strânși pe gambe, fumător de pipă îndoită tip Dublin, a zis:

–       Domnule, nu ai elucidat nici una dintre crime. De ce?

–       Probabil…

–       Nu-nu, cu siguranță!

–       Probabil nu este nevoie…

–       Ha-ha! Aici greșești. Eu am scris un thriller despre arta fumatului, se cheamă „Ucigașul de la capătul conductei”, înțelegi? Este simplu să intuiești criminalul, deși este altul, cine nu te aștepți, dar la dumneata nu există opțiune.

–       Ați publicat la noi cartea, a întrebat doamna Moustache?

–       Nu. De fapt nu am publicat-o. De ce aș face lucrul acesta?

–       O clipă, dacă sunteți amabili, a apărut în lumină chipul prețios, cu mustăcioara răsucită al unui om mărunt, și-a montat pe nas ochelarii care îi atârnau de gât și a citat: „Cum a ajuns imamul aici? Și bum! Și-apoi bum din nou! Au fost două explozii între care prima nu a contat” Ce ați vrut să spuneți? Că imamul a declanșat explozia? Şi-şi-şi… Nu am înțeles dacă a fost crimă sau nu a fost. Eu nu am înțeles, probabil altcineva mă poate lămuri. Domnule Anghel, vă rog…!

Teo a devenit foarte neliniștit. Ce vor acești indivizi? Pentru ce îi pretind să clarifice mistere pe care ei nu le pot elucida?

–       Imamul nu a participat la atentat, a zis o doamnă în vârstă. Pe ce îmi bazez negația? Din experiența dumneavoastră, puteți spune câți oameni care au propagat o idee religioasă agresivă, ori teorie politică extremistă, s-au jertfit voluntar pentru ea? Am părerea că imamul a vrut să oprească explozia, dubla explozie. Avea un mesaj pacifist. Nu?

–       Credeți…?

–       Cincizeci la sută, domnule…! Vă știu-vă știu!

–       Mulțumesc doamnă, și eu vă apreciez! Dar trebuie să acceptați că modul în care se termină această narațiune este cel puțin ambiguu. Mă tem că la fel de inexplicabilă este amnezia celor două personaje principale… Vă rog?

–       Și debutul. Ieșirea dintr-o primă explozie declanșată de… cine și de ce? Presupun că este altă cauză nobilă… De ce să publici o ficțiune lipsită de răspunsuri?

–       Doamna Olga Moustache mi-a zis povestea revenirii ei dintre morți fiindcă nu își încheiase datoria de a-i ajuta pe cei care nu reușesc… Ea este norocul lor. Cât despre povestiri am gândit cam așa: „Omul este amânat până la accident.” Devenisem inert, fără voința de a funcționa și chiar această doamnă oloagă, neambulatorie, m-a strigat: „Domnule ce vi s-a întâmplat?” M-am ridicat ușor, nu mă mai durea nimic: „Cred că m-am împiedicat, era spart pavajul ori…” „Ce întâmplare fericită, a continuat doamna! Chiar îmi doream să vă întâlnesc, să vă spun că volumul dumneavoastră a ieșit, în fine. Este desăvârșit!” Un eveniment!? Trebuie sărbătorit oare?

Teo a spus ceva, dar a vrut să revină. „Ce-am zis?” De unde să o știe pe doamna? Era chiar prima oară când a cunoscut-o, dacă nu era o simplă iluzie... Sau altă poveste? Ce ar ști să exprime? Despre…

„Lumină, sunete, durere, a simți, a vorbi, a comunica, a interconecta, a schimba mesaje, a percepe, a reproduce imagini, a interpreta, a enunța ceva cu sens, rațional, acceptat într-un mediu extern, expansiunea rațiunii, capcana timpului, semne, semnificații, logica, spațio-timpul, evoluția plus revoluția, termeni, înțelesuri, profunzimi, futilități, elita și paria, involuție, abisul rațiunii, planuri și lumi paralele, puterea, a manipula, ferocitate, avariție, dincolo de definiții, esența, infernul, spațiul spectral, chinul trupesc, otravă mintală, gusturi, rafinament, paranoia și demența, valsul luminii, palpitația, unduiri, linie…” Poți rupe foaia! Ori poți continua dincolo: „Evoluția inversă, pierdere ireparabilă a unui sfert din memoria civilizației, incertitudinea existenței Lumii, vorbirea cu nemuritorii…”

–       Da Vinci a intrat în mijlocul unei aventuri fără să se pregătească, a fost luat brusc și dus. Căzut de la etajul unei clădiri s-a plâns că se simte urmărit. Fusese lovit la cap, își pierduse rațiunea dinainte, iar viața lui s-a modificat. Vedea totul cu alt înțeles.

–       Cine a fost Da Vinci?

–       Ha-ha-ha!

–       Vă rog! Despre „Omul care pune bombe” și doar atât.

–       Îl cunosc pe omul-girafă de o jumătate de an. Îmi era prieten. Nu avea doar fața pătată, avea pete mari, maronii, pe trei sferturi din corp. Zicea că fusese opărit de copil. Mă obișnuisem cu el și nu-mi displăcea. Chiar i se zicea, „girafă”, dar nu se supăra… El a conceput „Sfera”.

–       Eronat. Organizația „Sfera” este veche, este mondială și este reticulară. Dacă e secționată nu moare. Mereu se vorbește despre eradicarea ei dar se reinventează. Scopul este crearea haosului global. Tot ceea ce poate produce o prăbușire a lumii este luat în seamă: încălzirea globală, mărirea exponențială a populației umane, eventualul impact cu un corp ceresc, o agresiune extraterestră, infestarea hranei, conflicte atomice, ideologii, religii expansioniste, migrația populațiilor, crize financiare, colaps economic, mutații genetice,…

–       Există un progres ireversibil spre învălmășeală, spre dezastru.

–       Am început să nu mai iubesc Lumea. Mă despart încet de ea și acest divorț mă face să devin mai puțin indulgent.

–       Anarhia, echitatea și ordinea. De ce să cenzurăm, să ne ascundem, să tăinuim? Chiar aici e templul unde mi-am aflat Karma. Voi naște un fiu care va fi întruparea lui Vishnu.

–       Cum să-l naști? Ești bărbat!...

Doamna Olga Moustache, așezată pe tron, înconjurată de stele sclipitoare, a străpuns vacarmul cu vocea de soprană a Reginei nopții.

–       Încetați! Suntem cu toții aici pentru a-l găsi pe „Omul care pune bombe”!

–       Lăsați-o mai moale, doamnă! Am fost pe punctul să nu vin azi. Am avut accident la intersecția străzii… Parcă semaforul… Dar m-am salvat. Este ceva în neregulă cu ziua aceasta!

–       Lucrarea îți pare încheiată?

–       Nu-nu. Abia am pus punct și virgulă. E dincolo de înțelegerea mea ce s-a petrecut.

Domnul îmbrăcat într-un costum elegant nou, cu părul recent frizat și periat spre spate, fumător de țigaretă, cu ușoară aparență neglijentă (neras de-o zi), și-a mișcat bricheta într-un mod propriu.

–       Insinuezi că ai fost la locul faptei? Asta mă interesează. De ce a venit omul acesta aici, a zis încet? Are legătură cu întâmplarea, nu știți? A lucrat-o el?...

De ce țigareta părea să se stingă prea des? Era șicul său. Ori poate făcea poze.

–       Am bănuiala că „Omul care pune bombe” nu există și nu a existat.

Altă doamnă. Ceva mai tânără decât precedenta, chiar decât doamna Moustache, însă, oricum, destul de experimentată.

–       Femeile au intuiție, să știți!

–       Adevărul, doamnă…

–       Este obiectiv, mie îmi spuneți? Sunt eroul unui profesor de filozofie. Nu poți judeca în lipsa adevărului dar, pentru a avea judecata limpede, îți cauți intuiția… Omul cu bombe nu există! Totul îngheață acolo.

–       Prezum că premisele sunt false, madame, iar acestea ne duc spre concluzii nefondate. Cum se poate construi o sferă din triunghiuri?

–       Care triunghiuri?

–       Triunghiuri. Fiecare celulă este formată din trei persoane. Fiecare persoană face parte din două celule. Înțelegeți? Trei-trei-trei… Și-atunci cum faci o sferă?

–       Dar cine a zis că aceste celule formează o sferă? Probabil denumirea organizației este simbolică.

–       Am găsit! Există posibilitatea teoretică să formezi sfera înlănțuind triunghiurile…

–       Și atunci?

–       Atunci sfera este constituită din douăzeci de celule tip triunghi.

–       Numai douăzeci și destabilizează întreaga societate?

–       Da fiindcă se modifică neîncetat. Are o bază mare de selecție și se alimentează rapid.

–       Am mai auzit… Ah! Este scenariul apocaliptic al unui tip simpatic: Aranguez, Argan… Cum îl cheamă?

–       Ce vrei? Aproape tot este copie… Originalele sunt aici. Însă nu în poveștile acestea.

–       Prin urmare, nu există un bomberman?

–       Cui îi pasă?

–       Dar trebuie găsit, trebuie denunțat. Asta facem toți, pentru asta am fost creați!

–       Eu sunt detectiv de poliție. Ignor cu desăvârșire metafizica. Nu cunosc decât filosofia profesiei, iar în această profesie lipsește rizibilul și superficialitatea. Să gândim că sunt povestiri despre crime, despre moarte…

–       Nu-nu! Despre viață…

–       Cine spune?

–       Eu, Teo… Ieși din sufletul meu, terorist fără inimă!

Toată asistenta a pornit să freamăte, se auzeau vorbe dintr-o parte în cealaltă a sălii, aparte-uri, chiar bârfe…

–       Ce este? Ce spune?

–       Povesti ieftine despre dedublări… Nebunie…

–       Nu se potrivește în niciuna dintre părți. Un bun detectiv ar analiza nu doar scamele și imaginile camerelor de luat vederi. Hai să vedem ce au făcut victimele în ultimele lor momente din viață…!

–       Oh-ha-ha! Încetați domnule, doar nu este scenariu de policier plicticos! Are un pic de nerv, de nerăbdare, toată lumea sare în aer! Ha-ha-ha-ha-ha…! Sus-sus, către infernul din stele! A-ah! Vai, ce m-a speriat! Ricky pleacă de-aici! Este un demon motanul acesta!

–       Unul dintre demonii doamnei Moustache.

–       Are mai mulți? Aveți…? Scuzați-mă!

–       Nu îl pot da afară. Mi l-a adus fiul meu. El are o… o colecție de asemenea… Hm! A fost angajat de „Cel care își permite tot”. „Îți alină singurătatea”, mi-a zis. Ei nu îmbătrânesc, eu nu îmbătrânesc, noi nu îmbătrânim… Ah! Ha-ha! Cine este în sufletul dumneavoastră, domnule Anghel?

–       Anghel! Anghel a intrat nu știu cum în mine, există în mine… Îl-îl simt… Înțelegeți?

Pentru o clipă s-a făcut liniște.

–       Și dumneavoastră cine sunteți?

–       Teo. Eu sunt Teo, iar Anghel spune că este… îngerul meu.

–       Înger? Toți suntem îngeri! Suntem toți acolo…

–       În mintea mea?

–       Fictiv, domnule…

–       Ce vreți să spuneți?

–       Nu vă faceți griji. Cu toții vă dorim binele. Fiindcă existăm și pentru dulmuuah…!

–       Vine-vie uasualeauo…

–       Societatea s-a închis, domnule Anghel, a zis doamna Moustache. Este timpul să strângem deoarece am altă vizită. Vine doamna Dania Cile. Este o bătrână nebună, este atât de nebună încât deja nu se mai poate comunica decât cu alter-egoul său, și, puteți să vă imaginați?, este păpușa ei de când era copil! Ne vedem la următoarea strigare!

Teo a privit cu ochi de ucigaș femeia aceea debilă. Ar fi putut să o strângă de gât ori să-i aplice o lovitură letală și apoi… apoi să…

–       N-n-nu!... Și eu ce trebuie să fac?, a zis cu voce suferindă.

–       Mergeți acasă, natural!

Natural? Unde era în mod natural casa lui? Femeia a tras zăvorul ușii din față și el a coborât scările… Scările erau, ca toate scările, de piatră… A deschis ușa de jos, a deschis mare… toată… și a rămas în prag… O lumină frumoasă de ziuă… Oh! Binecuvântată fie această splendoare a culorii pe care o traduce atât de special creierul uman! Te-avânți în lumină ținut strâns de Pământ, pe picioare…

 

–       Teo!

În sfârșit, cineva îl striga pe nume! O striga… Era femeie. Se vedea la îmbrăcăminte, avea gambele goale și o rochie bleu… Individul care strigase cu voce gravă, ușor răgușită, era destul de bine întreținut, la patruzeci de ani, cu mustață mare.  I-a făcut și semn cu mâna să vină la mașina din apropiere.

Teodora s-a întors pentru a ști unde se află. Era în pragul unei căsuțe frumoase, cu etaj, cu flori la geam, cu pomi umbroși alături, băncuțe, un leagăn… Grădina, paradisul…?

–       Astăzi conduc eu mașina, dragă! Angelo are treabă, abia a plecat. Dar se întoarce să-l ia pe Dani de la școală. Ai vorbit cu Gretti despre masă? Fără carne de porc, da?

Fără carne?... Avea familie, servitoare, șofer… Șofer cu nume îngeresc… Angelo… A râs instinctiv.

–       De ce râzi? Ai uitat. Telefonează-i! Nu mai este timp. Am întâlnirea asta importantă care nu poate fi ratată. Mă așteaptă capii sindicatului. Sunt alegeri. Cine știe cine sare din schemă? E groasă rău! Ce duci cu tine? Cartea?

Bărbatul nu a fost galant să-i deschidă ușa. A ocolit pentru a-și ocupa locul. Avea un simț ciudat, se cheamă deja-vu. Parcă cineva îi vorbea despre tot ce este și va fi.

–       Angelo a trecut mai devreme?

–       Da-da-da. Chiar a verificat mașina înainte de plecare. Totul e bine. Te vezi cu editorul? Spune-i că îl salut. Am plătit cât a spus, să facă și el treabă bună, altfel nu-l văd bine.  Spune-i așa, că nu-l văd bine dacă nu e serios. Da. Cine? Cine pune bombe, draga mea?

Întrebări. Câte întrebări adresează un om oricui de-a lungul și de-a latul existenței sale! Și ce dacă? Și ce dacă este sau nu înțelept? Dacă are sau nu memorie? Dacă află cine a pus bomba alături chiar înainte să facă bum?

–       Nimeni, așa-i? Azi noapte, m-am uitat pe furiș prin cartea ta și, ce să văd? Că vorbești despre fobie. Nu este un roman ci o carte științifică. Și-atunci, te întreb, de ce ai pus acest titlu?

„Sunt psiholog”, a gândit cu voce tare Teodora.

–       Ha-ha! Ești obsedată de imaginația nebunilor cum sunt eu de legislație.

Bărbatul a devenit brusc iritat că mașina lor se blocase în trafic. A aprins și a stins luminile, a claxonat îndelung, în fine a tras o preasfântă înjurătură… Niciodată nu este de-ajuns timpul pe care îl rezervi călătoriei. „Nu-mi pot permite să întârzii”, repeta! „Nu-mi pot permite!” Ar fi trebuit să zboare, însă peste tot sunt reguli… Da, și regulile se întocmesc astfel încât să poată fi eludate de cei ce pot…

Teodora încerca să se deslușească. Avea o minte atât de confuză că îi era dificil să-și revină. Unde se ducea? Cum… se trezise, ce făcuse până în momentul în care ieșise pe ușă, cine era omul de lângă ea, ce făcuse o viață…? Oh, avusese cumva un accident vascular, o comoție!? Totuși, în mintea ei, numele Angelo era cunoscut. S-a uitat în oglinda de sus a mașinii…

–       Ce faci? Nu schimba poziția oglinzii retrovizoare!

A scos oglinjoara ei din geantă. Era o femeie nu tocmai tânără, la o vârstă… rezonabilă. Avea cartea aceea pusă pe picioare… Să o răsfoiască? Ceva… cineva… îi spunea că este în pericol, îi spunea „Alertă!”

–       Dragul meu, cred că ar fi bine să ieșim din automobil. Să căutăm alt mijloc de transport sau… nu știu, dar să ieșim de-aici.

–       Rămâi unde ești pentru că se reduce congestia…! Ai răbdare!

Dar și el își pierduse răbdarea. A manevrat player-ul cu discuri muzicale și a lansat un rock condimentat cu răcnete.  

„Nu poți înțelege lumea studiindu-i fenomenele formal, nici omul dintr-o simplă privire a fizicului, temperamentului și realizărilor sociale. Nu există om perfect psihic. Nu există. Asemenea oricărui obiect, sau ființă terestră, apare în lume dotat cu programe personale. Am făcut cercetări pe subiecți. Oricât de asemănători părem somatic, ceva ne trimite pe drumul nostru în labirintul existenței. Cei mai mulți avem o activitate psihică bipolară latentă ori camuflată. Ce stă ascuns în genele noastre, în activitatea hormonală, în rețeaua neuronală și așteaptă să se declanșeze? Psihicul poate bascula abrupt ori lent și ne schimbăm din cine eram în altcineva, cu alte ambiții și alte ținte. Nu există oameni dintr-o bucată, doar persoane care își ascund foarte bine a doua natură… psihică…”

–       Te rog să fii atent la drum!

–       Draga mea, sunt. Dar trebuie, este capital pentru mine, pentru noi, să fiu acolo într-un sfert de oră. Ei nu au răbdare… Un sfert de oră, altfel… Ha-ha-ha-ha!

Râsul jalnic al soțului Teodorei o îngrijora. Altfel ce? A privit înainte, dincolo de tot șirul care înainta leneș pe șoseaua închisă pe unul dintre sensuri. Niciun semn nu anunța această ștrangulare de un kilometru, nici pe net nu era și poate o mie dintre conducătorii automobilelor strânse aici se lăsau ghidați de GPS-uri. Să întoarcă…! Grig a făcut semne disperate că vrea să întoarcă dar nu se putea mișca de-ajuns între mașina de teren din spate și TIR-ul dinainte. „Înainta-a-a… ți… râ-â-â-melor… mă-ga… ga-ru-u-u-u-l-l-o-o…!”

Ei spun: „Faceți încolo o sută de pași și dați peste cea mai explozivă tentație!”, noi spunem: „Săptămâna aceasta sunt reduceri și gratuități pentru mame și bunici care au mai fost  pe-aici”, ei spun: „Prea multe zile până la sfârșitul Pământului”, noi spunem: „Să ne facem o casă și să creștem pui”, ei spun „Sunt închis într-o sferă, care îmi permite doar un periplu prin Madrid, dincolo de Centrul comercial Principe Pio lângă Palacio Real, prin cluburile orașului, Riviera Club, Sala Rivera, El Sol, Club 33, Panorama Five Club, Gabana…”, noi spunem: „Imaginația ne ajută să-i înțelegem pe artiști și să-i bucurăm pe ceilalți”, ei spun: „Suntem prinși într-o buclă de spațiu-timp. Venim vlăguiți de neșansă și plecăm încărcați de speranță pentru a atinge condiția de supraom. Alături, în noi, stau un demon și un înger. Demonul ne înspăimântă, iar… noi spunem: „Îngerul face bum!”