Incognito

–       Priviți-mă bine, a zis domnul M’Djilla, voi face un simplu semn din degete și voi dispărea din câmpul vostru vizual! Priviți!

A pocnit din degetele mâinii drepte, clic!, și s-a dus. Nu brusc. Parcă s-ar fi șters neglijent cu o lavetă peste tot, și-apoi definitiv. Stupoarea ne-a cuprins. Era necesar oare să aplaudăm? M-am uitat înapoi, prin sală, am încercat să văd până în culise. Și alții priveau la fel. Dispariția domnului M’Djilla nu ne convenea desigur. Puțin înainte făcuse demonstrație de hipnotism, iar mai devreme de subtilizare a unor obiecte valoroase pe care… ar fi trebuit să le înapoieze la final.

Pentru moment performanța în sine a trecut pe planul doi. Importante erau pierderile noastre, ale publicului. Ale tatălui meu. Îi spusese mamei care l-a îndemnat să iasă în față: „Poate rămân fără ceasul tatei!” Și a râs. Acum era grozav de mânios. Pe mine și pe mama. Pe mine deoarece insistasem să mergem la acest spectacol de magie. Îmi plăcuse mult afișul: „Incognito”. „Sunt intim apropiat de tine”, era comentariul făcut de un misterios domn îmbrăcat de epocă, ascuns la ochi de o mască, adresat unui grup de persoane vaporoase. Magicianul M’Dgilla, nu era deloc negru deși numele pare african. Deși… Oamenii au așteptat cât să înțeleagă apoi au pornit furios spre scenă, în culise. Nu mai era nimeni. S-au sfătuit și au considerat mai sănătos să anunțe poliția, nu să devasteze sala de spectacole. După ce au luat declarații de la oamenii mari, polițiștii au crezut că nu mai e cazul să întrebe copiii. Erau destui. Douăzeci, poate mai mulți. Eu am rămas cu sentimentul ciudat că domnul M’Dgilla era cumva prezent, ținând seama de mesaj, trebuia să fie la locul unde se purtau discuțiile, incognito. Dacă dispăruse astfel, avea abilitatea să și apară.

Când am revenit acasă trecuse mult de miezul nopții așa încât am renunțat la alte comentarii și ne-am culcat însă părinții mei s-au mai certat o vreme. Cred că l-am visat pe magician chiar în acea noapte deși am uitat visul. Eu atâta știu că dimineață am găsit ceasul bunicului în curte, lângă o tufă, acoperit de pământ. M-am dus acolo întins și nu mă trezisem definitiv din somn. Luasem briceagul… De unde știam ce trebuie făcut? Magie… probabil. Ori sunt dotată cu simțuri mai ascuțite?

Tata era deja plecat la muncă, mama nici nu se trezise bine…

–       Mama, uite ce am găsit!

–       Unde l-ai găsit?

–       În grădină, lângă tufa cu flori galbene.

–       Să îl sun pe tata!

Era tristă și îngrijorată, deodată s-a luminat la față și s-a înveselit. Tata nu s-a potolit. „Să te joci cu emoțiile oamenilor, să-i faci să sufere, este intolerabil!” Am gândit să mă interesez de M’Djilla, sau spectacolele „Incognito”. M’Djilla fusese într-adevăr un magician din secolul al XIX-lea, trăise în Franța și avea origini arabe, algeriene, mai bine. Algeria este o țară arabă? Africană, nu? Dar magicianul nostru nu putea fi acela. Secolul al XIX-lea s-a consumat de mult… Să fie o confuzie? Enciclopedia a fost grav deteriorată de hackeri și aproape orice trebuie verificat. Despre „M’Djilla” nu am mai găsit referințe, iar un spectacol de magie numit „Incognito” nu se postase pe paginile de anunțuri publicitare ale rețelei de date. Oricum nu mai cuprindea ceva întâmplat în Europa înainte de anii 1900.

Dintre colegii și prietenii mei, doar Ellen fusese la spectacol. Cu părul înnodat pe creștet și buze mov, Ellen era cu doi ani mai mare și a râs auzind cum am fost dusă de nas de iluzionistul acela. De parcă doar mie mi se întâmplase!

–       Ție ce ți-a luat?

–       Uite, vezi?, mi-a arătat bareta de păr, și mi-a desfăcut, nu știu cum, părul.

–       Și nu îți pare imposibil?

–       A, nicidecum! E doar o înșelăciune. Am mai văzut. Chiar unchiul meu Claes face din când în când asemenea scamatorii și îi ies de minune. Totul ține de distragerea atenției cu un joc de oglinzi și lumini. Este artă dar tot înșelătorie, nu?

–       Și atunci cum îți explici că dimineața eu am mers direct la locul unde îngropase ceasul?

–       Nu știu. Te-a sugestionat cumva. Probabil tot tu l-ai pus acolo. Asta ține de știința fiecărui magician. Toți au trucuri personale pe care nu le spun vreodată cuiva. Nici Claes nu-mi dezvăluie trucurile deși îi sunt nepoată.

–       Dar mesajul „Sunt intim legat de tine”?

–       Unde ai văzut așa ceva?

–       „Apropiat”…

–       Nu știu…

–       Ellen, cum îl pot cunoaște pe unchiul tău?

–       Bine, am să-i vorbesc de tine. Poate are chef de o discipolă…

Ellen nu locuia departe, însă tot aveam de traversat o parte din oraș, pe lângă unul dintre parcurile acelea de spaimă care ascund un cimitir, iar acolo ne-am dus într-o magazie șubredă de lemn, unde unchiul Claes intenționa să își dezvăluie talentele înaintea câtorva doamne curioase, unele însoțite de mai puțin credulii lor soți…

–       Unchiul meu, Claes!

–       Cum te cheamă?, m-a întrebat omul.

–       Hildegard Bobbe.

–       Hille? Exact așa, micuţo?

Nu suport să fiu numită „micuţo”! Mi-a părut un ţărănoi.

–       Nu agreezi numele meu?

Mi-a displăcut Claes și l-am visat noaptea cum și-a apropiat mutra la câțiva centimetri de mine să mă cerceteze cu ochii lui gri… M-am trezit și cred că am strigat: „A-a-a!” Dar nu era... Și ce trucuri făcuse? Ascunsese câteva lucruri, apoi le dezvăluise. Ah! Și un descântec. Se jura că știe limba unor sclavi africani! Aprinsese un foc, a pus în el câteva esențe mirositoare, ieșea fum, un fum cumva… nu știu cum, dar fumul avea forme de ființe, de oameni sau de vârcolaci… Spunea încet și tare, striga și se liniștea, iar ființele de fum se ridicau și zburau împrejur. Nu avusesem timp să mă uimesc și probabil ratasem ceva deoarece am ajuns puțin cam târziu datorită surorii mele, Lien. Mereu îi iese înainte câte un băiat și trebuie să stea la discuții! Am fost cu Lien, altfel părinții nu mă lăsau deși niciunul nu era acasă. Tata ieșise cu „prietenii”, era seara de vineri când bea bere, juca biliard și vorbea politică la barul „Femeia singură” (unde mergeau doar bărbații), iar mama își făcea manichiura și dădea în cărți cu vecinele sale, doamna Rika și doamna Jacoba Caas, amândouă văduve. Deci era o fereastră când toată lumea se relaxa. 

–       Lien, dormi? Lien!

Încă dormeam împreună deși ea împlinise 16 ani, iar eu mă apropiam de 14. Ziceam că am 14, încă nu împlinisem 13 și jumătate! Elevă la gimnaziu, ultimul an... Lien stătea cu spatele, parcă de-afară intra lumină de la iluminatul public deși era trasă draperia, Lien era mai mare decât în realitate și toată încăperea se micșorase, iar lucrurile pe care le vedeam nu erau deloc ale noastre…

–       Visez, am zis! Sunt încă în coșmar…

Pentru ce mi-am dorit să îl cunosc pe Claes? Am zis că este misteriosul domn M’Djilla pentru care păstrasem un simțământ străin, o atracție ciudată... Cum spuneam, Claes nu-mi plăcuse instinctiv. Adică îmi părea nesuferit. Era îmbrăcat neglijent, cu o tunică veche și peticită, purta blugi lăsați în vine, murdari, umbla neras, era blond, cu gene și sprâncene galbene și avea pungi sub ochii. Bonus, consumase cel puțin o bere. Se simțea damful în aer… Oare de ce îmi părea că lumina care venea   de-afară era lumina lunii?

 

Dimineața m-am trezit în „Cealaltă lume” sau „Lumea de dincolo”, cum i se spune. Eram într-o cămăruță, pe un pat îngust şi murdar, alături de o femeie pe care nu o cunoșteam. Împrejur totul avea o vechime cum nu văzusem, obiectele păreau din alte timpuri, îmbrăcămintea mea era cât se poate de încrețită și nu zăream lucruri să-mi aparțină, iar femeia de lângă mine mirosea cumplit! Ah! Și vorbea grețos, cu accent de femeie needucată.

–       Ce-he te uiți așa la mine proasta naibii, ai? Nu mai lua fața asta că te las pe drumuri, ai? Ți-am zis să-mi dai un sfert de florin, mi-ai spus că nu câștigi tu atâta. Nu câștigi, ai? Uite ce-am aflat sub rufele-alea îngălate de toți nespălații, proasta naibii! Uite-l! Din argint curat, ai? Ce te uiți? I-al meu, ai?

Avea părul zburlit în toate părțile, gura strâmbată de răutate, ochii mici, cu sprâncene groase, nepensate, și câțiva peri deasupra gurii. Am zis:

–       Ne-e-e, nu-mi lua ultimii mei ba-a-ni! Îi strâng           de-aproape o sută de ani! 

Chiar astfel vorbisem, scosesem din propria-mi gură sunetele acelea și n-am recunoscut vocea! Mă aflam în altă lume, eram altă persoană…!

Nu cred să fi avut dessous-uri, decât cele care se aflau pe mine. Oricum arătau destul de rău. Nu știam cu ce mă pot schimba și am căutat după ce groaznica femeie a ieșit din cameră. Tot ceea ce exista acolo fusese aruncat în dezordine, parcă cineva își dorise o harababură desăvârșită. Era un film de groază!

–       He! He, am strigat!

Însă nimic nu ieșea cum doream. Nu îmi puteam dori ceva. Ba da. Aș fi vrut să mă spăl pe față. Când am deschis ușa am văzut numeroase persoane și am tras-o înapoi. Unde mă aflam? Eram îmbrăcată cu niște pantaloni caraghioși de pânză, puțin cam bufanți și o cămașă de in sau altceva, foarte decoltată, aproape de tot. M-am simțit goală deși păream acoperită! Unde mă puteam spăla şi de unde puteam bea apă? În cameră era un țucal deloc bine mirositor și diverse lucruri aruncate sau răsturnate. Acelea trebuiau să fie lucrurile mele! Le-am așezat de-o parte. Găsisem un corset şi o rochie mult prea largă… Doar nu mă îngrășasem atât!

Femeia a revenit rânjind ca după o întâmplare cu haz. Aducea înăuntru o plasă cu ceva de mâncare.

–       Să vezi că toate proastele s-au mirat când le-am arătat banii! „De unde i-ai furat, Meike, ai? De unde, ai?”, iar Koos băcanul mi-a arătat pe semn atâtea linii care adunate în capul lui prețuiau chiar mai mult de un sfert de florin. Ai? Ce spui că eu îs proasta lui? Ne-e! „Trece-mă pe semn și merg să aduc toți banii!” El spune: „Lasă-mi moneda asta, că altfel nu iei nimic!” „Mă duc la Johan, ai?”, îi zic. „Bine. Hai să-ţi opresc numai jumătate!” Dar tu, proasta naibii, ai rămas la fel de rătăcită cum erai când te-ai sculat! Ce-ai azi? Mai ți-e greață?

Am privit-o  pe femeia aceea să văd dacă mă pot încrede în ea şi am zis:

–       Cum mă cheamă pe mine?

Hohotele i-au provocat un acces de tuse care nu se mai termina. Când și-a revenit, în fine, m-a ameninţat:

–       Să nu mai faci așa, că rămâi fără păr!

–       Hille mă cheamă, da?

–       Păi Hille te strigă toată lumea, proasta naibii! Când nu ți se spune curvo, paparudo, păduchioaso, neruşinato,… da-da, și proasto, cum îți spun eu… Ai?

–       Nimeni nu mă iubește?

–       Cine să te…? Ba da, te iubește ce poartă bețivii în izmene, ha-ha… Ah! Să nu cumva…

Aveam nevoie de ea pentru a ieși din coșmarul acela. Și   m-am prefăcut a fi docilă. Am tolerat-o şi ea mi-a oferit un mic dejun cu șuncă și lapte din banii mei, dar nu, nu simțeam foame.

–       Mulțumesc… Maaike-e…

–       Mieke! Mieke-e-e, a repetat! Nu-mi poci numele pe care mi l-a dat tata!

Maaike, Mieke, oricum s-ar fi numit, îmi părea bătrână. Avea poate treizeci de ani. Era o hoașcă, nu? Am întrebat-o unde mă spăl pe față și mi-a arătat o cană cu apă și țucalul, „Uite-aici!”, a spus, dar țucalul mirosea a urină…

–       Stai așa proasto, că nu torni apa curată înăuntru!

Și mi-a turnat ea apa în pumni… După aceea m-a ajutat să prind corsetul şi mi-a strâns un pic părul. Unde mă puteam vedea şi eu?

–       Unde este toaleta?

–       Cum îi zici? Iar ai pierdut ceva, ai? Ai mâini de incapabilă. De-asta n-ai ajuns să ştii altă meserie că-ţi trece tot printre degete!

I-am zis de oglindă, nici oglinda nu apăruse în societatea ei însă exista un geam mare unde ne puteam vedea chiar pe holul de intrare în hanul lui Piet Spaans, al cărui supranume venea de la presupusul lui tată, un conte spaniol… dar povestea sa am auzit-o când am mers acolo, forțată de împrejurări şi în mod special de Mieke…

Hanul lui Piet Spaniolul nu era pe aceeaşi cale şi nicidecum prea aproape. Imediat cum am ieşit pe uşă am ajuns în drum. Undeva trebuia să existe un w.c.,  o toaletă, ce altceva? Latrina. Era în spatele casei, mai corect a clădirii. Murdar, infect, irespirabil! Clădirea avea etaj, iar deasupra puteai urca pe o scară exterioară şi… clădirile aflate pe aceeaşi parte a străzii arătau aproape identic. Am zis, cred, totul despre acel loc.

–       Ne aflăm în Haarlemul nostru?

–       În Haarle…! Unde altundeva, ai?

Era totuşi atât de mult schimbat!

–       Mieke, dar Grote Kerk a lui sint Baavo este la locul ei?

–       Unde adică?

–       În Grote Markt, dincolo de Spaarne.

–       Ba e pe-aceeași parte, proasta naibii, de când s-a dus Tăcutul Will, sau mai demult. Nici focul cel mare n-a clintit-o din loc. Dar pe noi nu ne lasă înăuntru… Ei spun că suntem fiicele Satanei…

–       Și eu, și tu?

–       Ne-e. Doar tu. Ha-ha-ha…!

M-am temut că se îneacă iarăși însă a amuțit dintr-odată. Un om mă privea ca și cum dorea să-mi vorbească.

–       Ce faci? Ce faci proasto, ai? Îți pleacă clientul!

–       Ce să fac? Bună ziua, domnule. Mă… mă știți de undeva?

Domnul acela, nu prea tânăr, şi-a atins pălăria foarte curtenitor, apoi a spus:

–       Mi s-a părut că ai rostit numele catedralei. Eu sunt muzicant și cânt la marea orgă. Dacă… dacă ai avea voce bună de interpretat cântece, te-aș putea invita în cor pentru a repeta un oratoriu… Am nevoie de voci tinere.

–       Întreabă-l dacă nu are poftă de carne tânără, ce fa-aci, a șuierat Mieke?

–       Nu știu ce să spun… Chiar am cântat într-un oratoriu de Händel…

–       Cum, cum de îl cunoști pe maestrul meu? Ce vârstă ai?

–       Paisprezece ani, domnule!

–       A fost în Haarlem înainte să te naști…! Sau tu ești… tu ești fata vrăjitoarei?

–       Nu.

–       Piei de-aici, blestemato! Dispa-ari din fața mea!...

Dar ce făcusem? Cântasem în corul școlii. Când oare se va încheia și visul acesta, m-am întrebat? Aveam un bizar simțământ că nu se va sfârși deloc bine.

–       N-ai priceput cum trebuie abordați mocofanii și ți-am zis de câte ori? Arată-i proasto ce vrea să vadă! Prinde-l cu mâna de ce-și dorește el!

–       Mieke, suntem pe stradă!

–       Și ce dacă! Toată lumea știe ce meserie avem.

Mi-am acoperit fața cu antebrațul, m-am ascuns pentru a nu fi luată la ochi. Mieke avea mersul fudul. Ținea o broboadă croșetată din fir de borangic negru peste păr și o floare aproape roșie din cârpă apretată pe-o parte a șoldului drept. M-a luat ca un val starea de greață. Mi s-a făcut rău și am vomitat la colțul străzii.  „A-ah!”

–       Trebuie să scăpăm azi de el, mi-a zis. Dacă faci cum ai făcut ieri, umplem de scârbă toți domnii. Pe-ăialalți nu prea, că și ei varsă la fel.

–       De cine vrei să scăpăm?

–       De viermele cu ochi, de plod, proasta naibii!

–       Cum, ce zici?, am întrebat, dar auzisem foarte bine.

Am simțit că îmi pierd cunoștința. Nimeni nu a venit spre mine deși căzusem în drum. Nici Mieke nu s-a grăbit să mă ajute. Mi-a zis de la înălțimea la care se afla că nu poate să se aplece din cauza florii. Și apoi…

–       Asta mai trebuia! Te fac eu să-l scoți cu plantele mele și dacă nu merge azi, mâine îl înțepăm cu acul și iese în mod sigur…

Dar cum să am copil că sunt virgină, Sfântă Fecioară? Am fost educată în școală despre anatomia umană, despre sex și modul cum se fac copiii. Aveam și un prieten băiat, pe Rod, cu care nu ajunsesem așa departe și… oricum, continuam să cred că mă aflu într-un vis, iar în vis orice lucru absurd pare adevărat. M-am ridicat și am mers mai departe urmând-o pe femeia care mă ghida printr-un oraș vechi ce semăna vag localității mele natale. Oamenii erau cu toții îmbrăcați în haine de epocă, drumurile erau pietruite dar nu peste tot, bordate de canale urât mirositoare, străzi drepte cu clădiri identice, unde nu te puteai ascunde și toți te urmăreau cu privirea să se asigure că nu le murdărești drumul ori fațada caselor. „Curvele! Se grăbesc la pescarii străini care forfotesc în dană!”

Dincolo, de-a lungul râului mare cât un estuar, bărcile ocupau continuu partea de canal unde puteau acosta. Și nu erau deloc numai bărci pescărești. Toate mărfurile erau aduse pe calea apei, în bărci mai mari, cu vele, sau mai mici, care treceau prin marile porți. Acolo era control, să nu se ascundă tâlhari înarmați, să fie introduse mărfuri interzise ori să se scoată din urbe lucruri furate sau oameni căutați de lege.

–       Să nu crezi că nu se iese ușor de-aici, mi-a zis Mieke atunci când am traversat canalul. Poți pleca alături de oamenii aceștia și nimeni nu va întreba ce cauți tu în barca lor. Curvele pot fi scoase şi aduse dacă sunt curate. Numai plaga să n-o bagi înăuntru. Ai auzit ce este în Engeland, ai? S-a întors „Moartea Neagră”! Să nu-ți fie teamă că îți dau un leac să te ferești de ea. Doar că ești proastă și nu înțelegi! Și de plozi ți-am zis cum să faci să scapi.

O caleașcă a trecut în trombă alături ocupând strada. Praful a venit înainte să ajungă caii în dreptul nostru. Vizitiul a strigat:

–       Dă-te-ntr-o parte, nebuno! Vrei să te încalece caii?

Domnul dinăuntru mi-a zâmbit. Avea bărbuța frumos îngrijită, părul lung şi buclat, gulerul cămășii ondulat ca un tul îngust dantelat strâns cât mai aproape, rotit împrejurul gâtului înalt şi o tunică lucrată dintr-o țesătură aproape neagră cu arabescuri fine, ușor mai deschise, mai gri… „Mă cunoaște”, am zis! „Și eu îl cunosc!”

–       Natural că îl cunoști, proasta naibii! Este seniorul Jacoob van der Bijl, feciorul guvernatorului.

De unde să îl cunosc? Din tablouri…

–       Ha-ha-ha! Nu ştiu cine mi te-a dat să scot o vrăjitoare din tine, nu mai ştiu, dar ştiu cât poţi fi de proastă. De unde gândeşti că ai picat aici, în vremurile acestea? Din cer, ai? Nu. Te-ai născut dintr-o mamă nebună, ai fost crescută de oameni prea săraci să te poată ţine dacă mănânci mai mult decât nimic și ai ajuns să cerşeşti şi să te prostituezi…

–       Nu poate fi adevărat, m-am răzvrătit. Nu cred deloc ce spui!

–       Pe el îl crezi, ai?

Un om venea ca o barcă naufragiată spre noi. Şchiopăta, avea un ochi vătămat, fusese rănit poate în luptă, era îmbrăcat murdar, zdrenţuit, avea barbă roşcată şi o căciulă gata roasă de şoareci pentru a-i aerisi chelia. Ah, şi un adevărat dezastru dentar!

–       Ce faci tu, fata mea? Hai fă-ţi pomană cu bietul tată-tău şi dă-mi un bănuţ să-mi pot lua o bere ca oamenii!

Tatăl meu? Ce glumă proastă era asta? Ce marasm?

–       N-am ce-ţi da, om bătrân. Toţi banii pe care probabil îi aveam mi-au fost luaţi de femeia asta, prin urmare cere-i ei!

Omul a privit cumva spre Meike, apoi s-a uitat la mine.

–       Eşti la fel de nebună ca mamă-ta şi de ingrată. Ai să te pârjoleşti în Infern că nu îţi respecţi părinţii! Dacă nu se schimbau legile aveam desfătarea să te văd arsă pe rug necurato, vrăjitoareo, curva Haarlemului… Boe! Uo!

Cum să îmi fie părinte un asemenea om? Tata era altfel… Nu putea fi… „Ieşi din mintea mea gând necugetat!”

Meike se amuza.

–       Nu te poţi proteja de blestemul moşilor tăi! Doar dacă ai harul în sânge...

Harul? Ce har?

–       De fee, de zână… De fiinţă magică…

–       Avea dreptate bătrânul acela când m-a numit vrăjitoare văzându-mă alături de tine?

Meike a râs dar nu foarte mult deoarece am ajuns la primul birt unde ne puteam expune. Acolo am găsit-o pe Jetta, femeia slabă, pistruiată, cu păr slinos, îmbrăcată-ntr-o rochie din tafta galbenă, decolorată şi pătată, total compromisă, lăsată pe-o parte. Era oricum destul de dificil să te deplasezi îmbrăcată în ea, încălţată în pantofi cu talpa din lemn.

–       Am zis că azi lipseşti după ce ţi s-a întâmplat azi noapte!

–       Ce s-a întâmplat?

–       Omu-acela mare şi negru care te bate la fund şi la cap până rămâi lată… Cum îi spune, vâlvă? Koos? Ne… Guus Cel Gros… Bate tot. Unde vine el e prăpăd. Când s-a luat cu tinerii din Rond m-am fofilat. Am zis, cine e prost să stea ajunge legat şi e dus la închisoare. Tu ai fost proastă şi ai stat… Vezi, ţi-a dat la cap! Aşa că nu mai știi ce-a fost.

–       Nu mă doare capul…

Meike a scos de sub fuste o sticluţă şi mi-a zis să mă stropesc cu lichidul dinăuntru. „Ce e?” „Elixir de farmece. Hai-hai!”

–       Ce spui, m-a întrebat Jetta? Ce ai în sticluţa aia de-o ascunzi? Ceva să-i arunci în ochi grasului să orbească?

–       E apă de colonie…

–       Nu-mi dai şi mie, vâlvă? Că e bună pentru obraji, să nu mai ardă aşa.

Jetta tuşea rău. Oare n-avea o boală la plămâni? De-aceea era roşie în obraji! M-am uitat în birt. Era devreme şi o femeie mică şi grasă mătura înăuntru.

–       Târfo, hei, vino dacă vrei să rămâi înăuntru! Şterge aici şi aici, hai să speli podeaua şi cănile! Ce mai stai?

Deja avea muşterii, câţiva beţivi îşi luau „gustarea” de dimineaţă, iar lucrurile erau în dezordine cum fuseseră lăsate de cu seară. Am intrat împinsă de Meike, ce puteam face? Cum se munceşte acolo? Mi-am privit mâinile, am putut să mă văd puţin într-un ciob de sticlă lipit pe un cadru şi era poate un accesoriu rar, apoi am luat o cârpă să pot curăţa mizeria de pe mese. Niciodată nu mai făcusem astfel de treburi. Mama se ocupa de tot acasă… şi Rudi, femeia angajată săptămânal pentru câteva ore.

Pe Jetta nu a lăsat-o, spunea că îi sparge cănile. Am înţeles că nu intenţiona să mă plătească, doar îmi permitea să stau înăuntru. Numai că eu nu aveam această dorinţă… Poate Meike!

–       Meike, tu de ce nu munceşti?

–       Nu vezi cum sunt îmbrăcată? Crezi că aş putea să mă aplec?

Însă nu înţelegeam de ce proprietăreasa îi permitea accesul în local în timp ce pe Jetta o lăsase afară. Din momentul în care am fost pusă la treabă, femeia cea mică şi grasă, între două vârste, a fost prinsă în braţe de un om mai bătrân care venise printr-o uşă interioară a clădirii şi a devenit greţos de zglobie.

–       Nici să nu gândeşti să te ia greaţa, a spus Meike!

Dar eu simţeam că am să vomez. Mi-a zis să beau din sticluţă o gură mică. „Atât!” Şi m-a lăsat instant starea de vomă. Din ce fusese preparată să aibă atâtea întrebuinţări?

–       Doar eu ştiu şi-am să te învăţ poate, dacă mă asculţi…

Nu mă puteam obişnui cu ideea că îmi cunoştea gândurile. Speram numai, fără a spune, să ştie şi ce gândesc alţii. Au intrat cei patru fraţi care patrulaseră în „Rondul de Noapte” şi făceau un tur al berăriilor înainte să revină la casele lor, Fester, Jaap, Geert şi Boele. Când m-au văzut au pornit să râdă gălăgios. De unde să-i cunosc? I-am cunoscut atunci foarte repede. Erau fiii unui negustor din Haarlem care vindea ţesături, iar băieţii voiau să fie parteneri la o fabrică de bere, să aibă propria lor fabrică, doar că berea din Haarlem nu prea ajungea în berăriile oraşului fiind cam scumpă, de aceea era vândută mai bine în străinătate. Afacerile însă mergeau foarte bine. Deocamdată.

–       Uite podoabele lui Guus cel Gros pe care le-am cules azi noapte, a zis Geert, omul cu păr mult pe faţă şi înarmat cu două cuţite mari înfipte la brâu!

A aruncat pe jos ceva ca nişte piei însângerate. „A-ah”, ce oroare! Era de neînţeles cum de puteau râde văzând cum mă strâmb.

–       Nu vroiai tu să-l castrezi, frumoasa mea? Ţi-am făcut pe voie. Cu ce te răscumperi?

–       Eu? De ce să mă răscumpăr?

–       Aşa merg afacerile în burg. Serviciu pentru serviciu.

–       Să danseze…

–       Ja-ja! Dansează cu Fester!

–       Nici nu mă gândesc să dansez fără muzică…

Smotocind printre scaune şi băncuţe, am văzut un ghemotoc de om căzut lângă perete. Era piticul Rosenthal. Lumina care intra dinafară îi arăta pantalonii verzi şi căciula roşie, bărbuţa aproape albă şi chiar ochii albaştri. Ţinea sub cap saboţii, să nu-i fie luaţi de cineva. Se dosise-acolo să se odihnească.

–       S-a făcut dimineaţă?

–       În curând are să bată Roeland miezul zilei.

–       Trebuie să plec, trebuie să plec de-aici!

–       Şi unde te grăbeşti?

–       La Spaans. Astăzi vine Margot acolo şi este şansa mea să o întâlnesc. La Spaans sunt şi cântăreţii din Gent? Cum nu ştiţi?

–       Hai să mergem acolo, au zis cei patru şi m-au tras de mână să îi urmez!

–       Daţi-mi pace! Nu vreau să merg cu voi!

–       Du-te proasto, nu rămâne aici, m-a îndemnat Mieke! Vin şi eu, mergem împreună.

Femeia care deţinea birtul a intrat de după uşă, parcă auzise tot ce se spunea în local.

–       Lăsaţi-mi fata, a zis, am tocmit-o să îmi cureţe sala!

Era o mincinoasă! Am plecat împreună cu cei patru oameni, cu Mieke şi piticul Rosenthal. Fraţii erau înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniformele „Rondului de Noapte”, deşi încheiaseră serviciul, păreau cavalerii Întunericului care aduceau negura de deasupra mării peste oraş.

Zburasem de trei ori cu avionul până în ziua-aceea de octombrie şi am văzut de sus cum vine ceaţa în trombă dinspre mare. Nimic nu o poate opri, nici un zid şi nicio perdea de pomi sau construcţii ridicate de-a lungul ţărmului. Nimic. Şi cu atât mai puţin o piedică din vis.

–       Grăbeşte-te fiindcă negura e vătămătoare, a mai zis Mieke şi curând ne-am aflat la intrarea în han.

Parcă deodată s-a consumat ziua şi nu ajunseserăm nici la mijlocul ei. Ştiam hanul lui Spaans. Alături erau care şi cai, puteai cere un loc unde să zaci peste noapte şi dacă aveai de unde plăti cu dubloni şi chiar scuzi de aur, ha-ha, erau şi odăi pentru domni – eu chiar am citit! –, în timp ce ușa mare a salonului înghiţea cu lăcomie oaspeți și iar oaspeți. Nu aveam nimic altceva decât pe mine însămi, dar Mieke ar fi trebuit să posede încă jumătate de sfert de florin.

Era zgomot, întuneric ici-colo întrerupt de torţe aprinse, o mulţime de oameni, negustori şi slujbaşi, barcagii şi pescari, soldaţi, muzicanţi, argaţii lui Spaans şi femei uşoare.  

În sfârşit am găsit şi oglinda. M-am smuls din mulţime şi am ajuns acolo. Nu era luminată prea bine însă de-ajuns pentru a zări… ce am putut vedea… Şi nu am văzut, nicidecum, imaginea mea, a fetei pe care o ştiam… Era o femeie robustă ca o vacă tânără cu sânii prea mari, ochi negri, păr creţ şi roșcat, cu gropiţe-n obraji dar şi pe mijlocul bărbiei, cu rochia roşie peste un corset prins neglijent, iar de sub el ieşea gulerul unei cămăşi aproape albe sau poate galbene.

–       Credeam că te-ai pierdut, a zis Mieke.

Nu observasem că este lângă mine. Am privit din nou geamul care-mi reflecta imaginea…

–       Mieke, cum de nu te văd şi pe tine?

–       Mă vezi, proasto, doar că nu înăuntru. Eu nu mă las capturată de unelte vrăjite. 

–       Oglinda lui Spaans e vrăjită?

–       Nu ai simţit?

–       De aceea este altcineva, nu mă văd pe mine în ea!

–       Însă ceilalţi sunt toţi exact cum par a fi. Eu îi spun mirajul captării spectrului. Este în mod sigur observaţia unui mag şi alchimist, Nicolaus Galezul, avea două nume ca toţi oamenii importanţi, care a găsit şi antidotul. Ţi-am zis deja prea multe, iar în mintea ta fragilă nu rămâne nimic. 

–       Antidot pentru ce?

Dar Meike nu era dispusă la alte confidenţe. De unde ştia asemenea lucruri? Nu părea o femeie educată. Mi-am privit sânii şi chiar erau mari, părul… roșu spre castaniu și mă ştiam destul de blondă, apoi mi-am pipăit faţa… „Am o gropiță în bărbie!”

–       Ei gata! De când te-ai umflat în burtă ai început să nu te mai cunoști, ai?

–       Eşti o vrăjitoare bună sau rea?

–       Cu cine vorbeşti, nebuno?

Nici n-am observat că eram în apropierea beţivilor care-şi lăudau isprăvile, iar între ele poveştile cu femei sunt mereu cele mai aprinse. Nu departe se învârtea gavota, meister Coenraad, cel care bătea ritmul cu o tamburină se mişca dintr-o parte în alta a orchestrei cum înaintează o barcă printre valuri. Chiar astfel este şi dansul, o legănare în grup sau în doi ca într-o corabie în care nu-i timp de visare. Şi poate, un individ cu altă cultură ar spune că e numai zgomot emis de instrumente prea vechi şi uitate, dar… cum poţi să legeni beţia? În sus, în jos, la dreapta, la stânga,…

–       Aleargă femeie… Întoarce-te-acum!... Și iară… Ce dracu’? Se spune că eşti cea mai pricepută la dans!

Nu dansasem vreodată gavota. Am ieşit din rând, iar Fester a venit după mine, apoi m-a lovit cu sălbăticie şi am căzut între mese. O clipă am crezut că totul s-a oprit. Atunci, pe loc… Dar s-a reluat. Cel mai tânăr dintre fraţii de Haas m-a prins de păr şi… şi deodată uşile mari s-au deschis apoi s-au închis, din nou s-au deschis şi s-au închis…, iar înăuntru a pătruns un curent de aer care a stins torţele şi felinarele, toate au scos un fum care s-a strecurat între oameni în timp ce s-a întrupat un om pe culoarul mare, iar în urma lui încă zece sau mai mulţi. Torţele s-au aprins de la sine…

–       Am ajuns în mijlocul petrecerii, a zis. Pe nimeni nu îngrijorează că vânturile negre stăpânesc oraşul, iar lucrurile, averea, se duc, se risipesc… Ha-ha!

Cu toţii, mi-a părut, s-au întors către noul oaspete, un om înalt cu faţa ascunsă de pălăria cu boruri mari şi pana imensă de păun prinsă în panglica roşie, îmbrăcat în haine franţuzeşti, care vorbea într-un limbaj amestecat, mai folosit pe mare decât prin oraşele civilizate. Lângă el s-au strâns alţii mai puţin opulenţi. Păreau echipajul unei goelete alături de căpitanul lor.

Căpitanul, i-am zis astfel deşi Meike m-a atenţionat că e Satana în persoană, mi s-a adresat:

–       Iubito, simţi că ai nevoie de mine să crapi capul acestei brute?

Să ce?

–       Nu, mulţumesc.

–       Nebuno, a zis şi Fester, îmi ceri iertare?

Nu ştiu de ce am avut pe loc revelaţia că acel echipaj cu căpitanul mândru era nevăzut oamenilor din salon. Totuşi, vântul a intrat violent, uşile s-au zbătut, luminile s-au stins, iar vocea a răsunat limpede şi puternic. Imposibil să nu fi fost auzită! Am zis:

–       Îţi cer iertare, mi-e rău şi nu mă mai ascultă picioarele.

Şi luminile au tremurat din nou. Un vuiet a trecut dintr-o parte în cealaltă a salonului, iar părul şi căciulile mesenilor s-au ridicat în valuri. Frica sau frigul le-a pătruns în oase. Cântăreţii au zdrăngănit lăutele şi au suflat mai puternic în flaute pentru a încălzi atmosfera.

–       Hai la masă!

Fester era un tânăr imatur, abia îi crescuse primul păr deasupra buzelor și avea fața infectată de acnee. De-ar fi să consimt că devenisem acea femeie, eram destul de coaptă pentru el. Se arăta nemilos, îşi imita fraţii mai mari şi cred că acest gând m-a făcut să nu-l ascult. Apoi… căpitanul fantomatic!

–       Întinde acum mâna pentru a-l arunca la masa lui! E şansa ta să-i linişteşti pe toţi. Fă-i vânt, a spus, iar Meike a dat din cap să nu!

„Pot încerca”, mi-am zis. „Ce-am de pierdut?” Şi am făcut-o! Am dat din mână ca şi cum l-aş fi îndepărtat, iar Fester… Oh! M-am simţit pe loc legănată în trăsura lui Joos van der Bijl în drum spre reşedinţa lui din centrul urbei. Joos van der Bijl era Satana? Visam şi nu mă mai trezeam din vis… Îl tot vedeam pe Fester de Haas zburând deasupra oamenilor ca un porumbel cu aripile rupte, căzând greoi pe colţul mesei, frânt de mijloc, fără viaţă… „Mamă!”

 

 

Sunetul curgea departe și se pierdea pe coridoare prea lungi, prin galerii săpate în piatră sau… sau în păduri virgine, cu pomi ca niște candelabre, îmbrățișați, întrepătrunși, de nepătruns… Mamă! Ma-a-a-mă…! Stăteam întinsă și nu mă puteam mișca, iar peste mine trecea un tren cu zeci de persoane-năuntru. Tac-tac, tac-tac, tac-tac…! Eram într-o stare de rătăcire, de abandonare în natura perversă. Eu m-am predat și chiar nu îmi păsa ce va urma. După „Rondul de Noapte” puteau veni regimentul de gardă al ducelui și echipajele fregatelor de război și-apoi Soarele din cer cu aștrii Căii Lactee, zeii nordici și chiar sfântul Baavo. Mă simțeam încolțind, însămânțată ca o solă din care se ridică o plantație plină de flori, toate veninoase și carnivore, mirosind a dejecții și silă, în timp ce dincolo de mine părea să fiarbă o supă de ciolane și pofte pe care nimeni nu le poate înfrâna.

–       Hi, hi, hi, hi! Uite-o cum se perpelește, când pe dreapta, când pe stânga, când pe față, când pe spate. Cin’ te poate vindeca, cin’ s-o facă, cin’ s-o facă, cin’ să te mai facă bine, când nu-i Greetje cin’ să poată, cum să crezi că mai ești fată…? Hi-hi-hi-hi…!

Am deschis doar un ochi să pot vedea dincolo de mine. Aș fi vrut să stau în patul meu cu perne din puf de gâscă, măcar să mi se odihnească ușor gâtul și să dau uitării toată povestea din cap. Apoi m-a înecat mirosul…

Unde mă aflu?

–       Ouailei! Bate-n cuie ușa, să n-apară scârba! Stai că nu te prind! Stai că nu te prind! Stai în oala babei să te învârtă, să te facă cocoloașe…!

–       Fără cocoloașe mamă! Ți-am zis că nu-mi place cu cocoloașe!

Era o voce care pornea din mine!

–       Hai-hai! Murdăria stă afară, baba șade înăuntru, hai-hai, să spălăm totul, să radem totul, să împingem afară totul! Și ieși afară, afară în noapte, afară în frig, afară în iarnă…! Nu mai mori odată?

–       Este frig afară… Nu vreau să mor! Nu.

–       Hi-hi-hi! Privește-o Schandelijk, mai e frumoasă putoarea?

O voce de babă și un croncănit! M-am simțit expusă. Eram întinsă, goală, pe o masă, înconjurată de un munte de lucruri. M-am acoperit cumva, să-mi feresc părțile sensibile.

–       Hi-hi-hi! Degeaba. S-a hrănit nesimțitul cu pictura ta cât să-i ajungă, iar eu am de făcut cea mai temută vrajă! Gata, ești liberă toată. Atâția proști câți sunt aicea n-am văzut. Era să naști virgină fată! Și poate, uite, ăsta micul era Mesia! Te încoronau bețivii. Făceau din tine sfânta… cumva.

–       L-ai omorât?

–       Voiai să îl păstrezi? Cunosc atâtea dibăcii că dacă-mi rupi bucăți un prunc și îl arunci în sus eu îl pot reface și învia în aer.

Am văzut zburând un fluture ca o zână mică luminoasă. S-a apropiat de mine și de ea, apoi s-a așezat să ardă într-un felinar. Femeia aceea nu era Mieke. Era o bătrână cu toată fața trasă-n jos, spre pământ, de gravitație.

–       Ah! Cine ești? Unde m-ai adus?

–       Hi-hi-hi! Cum cine sunt, proasta naibii? Ai adormit puțin și ai uitat?

Pe umărul ei stâng era o cioară care și-a întins aripile să prindă în cioc lumina, dar nu era prea sprintenă.

–       Schandelijk (Infamantule), te avertizez să dai pace Luciei! A zecea oară n-am să-ți mai zic și nici n-ai să afli consecințele, dar se poate să i te ofer drept hrană. Ia spune proasta naibii, ce simți?

–       Ce vrei să simt?

–       Te-am curățat, te-am reabilitat, proasto! Ai aflat cin’ te-a făcut, ai?

–       Cum adică? Ah!... De unde?

–       Hi-hi-hi! Cum n-ai aflat cine te-a lăsat grea, proasto, ai? A fost chiar El, Părintele demonilor, Creatorul bolilor, Mentorul criminalilor, Povățuitorul intriganților, Iubitul târfelor și-anume Răul zis Potrivnicul, sau Adversarul și chiar… hi-hi-hi-hi, Infamantul.

–       Cioara?

–       Hi-hi-hi-hi! Tu ai fost, Schandelijk?

Cioara a croncănit și a dat din aripi, iar felinarul s-a stins. Toată casa (ori ce putea fi) a scârțâit puternic. Am căzut de deasupra mesei atât de repede că n-am putut sări pe picioare. Împrejur doar întuneric și râsul de batjocură al babei… „Hi-hi-hi-hi!”

–       Unde ești Mieke?

–       Lângă tine…

–       Arată-te!

Am văzut oglinda sau… nu. În față apăruse Mieke, goală… Aproape.

–       Te văd în oglindă?

–       Sigur nu ești tu?

–       Mieke, am treisprezece ani! Nu ți-am spus?

Nu-mi place să fiu îngânată. Mama o făcea uneori când mă lua în râs, dar Meike nu seamănă mamei. Poate puțin…

–       Este frig! Putem face focul aici? În casa aceasta… Unde suntem? Vreau să văd!

Instant mi-a luat foc degetul mare al mâinii drepte, dar… nu simțeam durere… Nimic… Îmi ardea un deget și am văzut împrejur. Mă aflam într-un loc în care nu mai fusesem.

„Unde sunt oare?”

„Acasă.”

„La cine?”

„La mine…”

Am aprins feștila felinarului și am mărit flacăra să văd bine încăperea apoi am suflat spre deget, iar focul ieșit din el s-a stins. Mieke dispăruse, și poate nici n-a fost, mi s-a părut numai!

„Trebuie să mă îmbrac!”, am zis, iar lucrurile m-au înconjurat de parcă mă aflam la circ.

A fost simplu să învăț cum pot fi îmbrăcată fără efort. Era de-ajuns să ridic mâna sau piciorul și lucrurile se înfășurau singure de parcă ar fi fost vii…

Ciudată încăpere, ca o grotă! De sus coborau stalactite făcute dintr-un material cum ar fi creta, o cretă aproape kaki, nu avea ferestre, doar nișe asemănătoare ferestrelor și o ușă, un pat cu baldachin, împrejur catifea grea, totul conturat vizibil de parcă ar fi fost desenat… Am vrut să trag draperia și am urlat. Dinăuntru s-a ivit o relicvă… sau poate două, împreunate…

Unde stăteau ascunse Mieke și bătrâna Greetje?

–       Hei (ecoul – „hei!”), cin’ se joacă așa cu mine, ai?

Încă auzeam bătrâna vrăjitoare râzând. Nu-nu! Era vis… Iluzie… Doar vis… Doar iluzie…

„Grăbeşte-te!”

„Pentru ce?”

Aveam de descifrat misterul casei desenate. „O carte!” Numai în cărți poate fi ascuns… Adevărul! Cere prea mult timp să-l simți. O iei de la scoarță… Nu-nu! Întâi sufli! Fu! Uh! Cărțile atrag praful oriunde ar sta așezate, iar dacă sunt foarte, foarte bătrâne… cum era aceea… foarte-foarte în vârstă, modelată ca o ființă scheletică, ieșită prin copertă… cotoroanța cărților… sigur avea așternută o pătură de patină seculară… Ă! Puteam să văd amprentele zgripțuroaicei pe capul scheletului… și pe cotor… Nu reușeam să desfac măcar puțin coperta pentru a privi înăuntru! „Ce-i pot face? Deschide-ți copertele!”, am strigat și gata, cartea s-a desfăcut asemenea unei stridii. Avea o mulțime de imagini. Îmi părea că mă strigă cineva dinăuntru… „Grăbește! Timpul…” Timpul? Ce lecție îmi putea oferi despre „timp”? „Grăbește… închiderea timpului…”

„Copacul bătrân de la Facerea Lumii…”

„Cere o frunză copacului… A fost plantat de El… Așază frunza pe pielea ta și va crea o legătură, o ramură. Poți face orice, poți invoca puterile și le poți dezlănțui, dar fii atentă… Ți se va cere să oferi ceva. Învață bine ce ai de oferit pentru că își va lua singur dacă nu îi dai ce îl mulțumește, iar ce îți ia te poate mutila sau distruge…”

„De aceea arată Greetje astfel?”

„Da. A îmbătrânit înainte de vreme… La fel ți se întâmplă și ție!”

Ce semne erau acelea? Și cum să se transforme în cuvinte, deoarece nu părea o scriere…? Nici nu puteau fi pătrunse de mintea unui om. Și-atunci de cine? Mașini? De mașini…

 „Ce vrajă vrea să facă Greetje?”

„Vrea să readucă dansurile macabre, să întoarcă pesta, să-i înspăimânte pe umili și pe înfumurați…”

„Unde pot găsi copacul?”

„Ești în El… în El… în El… în…”

„Oh, dar proastă mai sunt! Îmi răspund singură. Nu e nimeni.”

Îmi stătea înainte „Cartea” cu imagini indescifrabile, dar cu sens. Era un copac înăuntru, cu ramuri goale. Rădăcinile creșteau, se înmulțeau, ieșeau din carte… Jos, au cuprins masa și s-au întins pe podea. M-am îndepărtat de teamă că mă vor năpădi complet.

–       Ce vreți?

–       Sunt bazatul Rav. Ai deschis „Cartea Stăpânului Triadelor”, vrăjitoareo! Care îți este porunca?

„Porunca?” Cum să poruncesc unui zeu? „Timpul… Timpul se închide…”

–       Vreau… Vreau… o frunză a copacului!, am zis.

Am văzut-o plutind, coborând prin fața Luciei care flutura aripile în feștila felinarului, îndepărtându-se și apropiindu-se,  s-a învârtit deasupra capului meu și s-a lipit de piele, pe ceafă. Simțeam că este acolo, era micul meu tatuaj…

„Timpul, se închide timpul…”

–       Este pata care te face vulnerabilă, vrăjitoareo! Și premiul meu!

„Timpul s-a retras!”

Rădăcinile s-au strâns și cartea s-a închis. M-am ridicat dintr-odată. Picioarele s-au îndepărtat de sol, de podea, de tot. Am simțit că sunt asemenea unei ființe zburătoare în apropierea unui arbore aflat în continuă creștere. Îi vedeam evoluția, îi cunoșteam marile ramuri și îmi păreau vii, erau locuitorii copacului, binevoitori sau aspri, se întindeau să mă cuprindă și m-am îndepărtat până ce am văzut soarele, puternic, total, răvășitor…

„Bum!” Am simțit lovitura când s-a clătinat casa. „Bum!”

–       Deschide ușa, dacă nu vrei să o sfărâmăm! și a căzut toată casa de parcă era făcută din cărți de joc.

Era din cărți de joc, nu? Am recunoscut dama de cupă deși, cumva, mă purtam ca și cum ea eram eu. Femeia cu păr roșu, bogat, cu o tiară pe cap, tenul ușor pistruiat și ochii verzi… Dama de cupă! Dama de cupă are zeci de mii de fețe, de toalete, apare și goală uneori, însă nicăieri nu este vie – exceptând imaginația unui divinator.

–       Doar desene!, a zis uimit primul soldat.

–       Strângeți tot! Adunați tot și faceți un foc mare!

În mijlocul soldaților se agita un domn, un senior. Avea probabil un rang respectabil dar și o vârstă. M-am dat mai aproape.

–       Seniore, știți pe unde este fiul vostru?

După ce omul m-a privit surprins, a strigat să fie auzit de toți:

–       Și v-am spus să nu luați târfele cu voi! Femeie, fiul meu a preferat să rămână cu anturajul său, el nu vânează bătrânele strigoaice.

–       Dar voi, seniore? Nu mai aveți dorințe?

–       Vrei să mă ispitești? Eu sunt canonic, necredincioaso!

Bătrânul prelat avu o revelație:

–       Să mă ispitești? Ești trimisă de preacuratul!, apoi urlă: Soldați, bătrâna vrăjitoare s-a transformat! Rețineți târfa!

Era noapte. Câțiva aveau torțe și încercau zadarnic să vadă ce părea să le arate prelatul.

–       Unde este, excelență? Vederea noastră e mai ștearsă.

–       Aici! a zis bătrânul și a aruncat asupra mea pelerina.

Nu era chiar bătrân, poate de vârsta tatălui meu, dar tricornul care-i ședea pe cap și jocul văpăilor îmi creau marea teamă că este Adversarul, iar un adversar pe măsură trebuie să fie bătrân și intolerant… Am văzut Noaptea cu stele și constelațiile zodiacale întruchipate de ființe. Și zodiile sunt captive! Stau în loc fără a ieși din spațiul lor, doar împreună se rotesc încet, continuu, fără scăpare... Am sărit în spinarea centaurului pentru a mișca din loc țapul ce poate revărsa apele în care zburdă peștișorul de aur și am ajuns pe câmpia unde pasc berbecul și taurul păziți de doi tineri identici, separată printr-un râu al regelui rac de țara fecioarei care susține în balanță bestiile cu chip de leu și de scorpion. „Am fost trimisă aici pentru a cunoaște semnele”, am zis celor doi tineri când  m-au poftit să cobor din spinarea patrupedului cu mâini și față de om. „Semnele zodiacale”, am continuat, „pentru a ști să deslușesc destinul creației lui Dumnezeu.” „Noi suntem în repaus, înțelegi? Rămâi aici, te putem învăța să cânți și să dansezi. Ai mult de mers până la Capătul Lumii.”

Există un „Capăt al Lumii”, mă întreb? Știu numai despre menire, destinație sau destin al unei ființe, pentru că am primit un dar, o putere, un simț inefabil și trecător, divinație se cheamă. Acum îl pot avea și-apoi, imediat, dispare. „De ce ar trebui să știu? Nu este mai bine să nu știu? Să știu dar să nu prea știu…”  Un dar condiționat de spirite!...

 Am revenit dintre stele pe drumul spre oraș, așezată într-o căruță cu care, de regulă, erau transportați prizonierii. Văzusem alta în „Muzeul civilizațiilor” din Amsterdam. Oricum arăta mai bine și mai solidă. Atunci, m-a siderat ciudățenia că aveam în cap amintiri din două vieți, despărțite în timp (sau ce poate fi), de sute… nu? de ani…

În căruța prizonierilor mai era un om. Om și nu prea… Mare, diform, deranjat,… Un căpcăun! Nu știa să vorbească pe înțelesul indivizilor care ne însoțeau, avea un limbaj al lui, nedeslușit, mormăieli și urlete guturale, iar cu mâinile zguduia cușca din bare de fier. Ar fi putut să o smulgă, de aceea soldații îl înțepau cu lăncile să se potolească.

L-am întrebat pe cel mai apropiat însoțitor unde mergem și de când. Era un tânăr cu buze groase și nasul puțin strâmb, călărea un cal ce șchiopăta ușor din cauza rănii la o copită, drumul era noroios, vremea cețoasă, împrejur numai copaci uscați de parcă treceam printr-o pădure de stafii… „Nu-hu-hu știu!” Îi era teamă bietului copil... Hei! Deja mă credeam matură! Aveam și eu doar… atâția ani. „Unde mă duceți?” Băiatul nu a mai răspuns. A dat pinteni calului și a plecat înainte. Aș fi putut comunica oare cu „căpcăunul”? Pentru a face astfel de legături ar trebui invocată una dintre puterile Domnului, un înger cred, se cheamă Gevaert, dar niciodată nu m-aș pricepe să-i ofer ceva al meu de care mă pot dispensa... Rochia, poate, însă… ce să facă un înger cu rochia mea          și-apoi… era destul de frig… Prea frig pentru o rochie numai… Mi-am zis să aștept,      m-am așezat și am tras aproape o parte din paiele aruncate în cutia de lemn a carului.

–       Nu-ți fie frică, a mormăit ființa aflată în celălalt colț!

Se spune, cu temei, că ochii sunt oglinda spiritului. L-am privit în ochi și am înțeles. Destinul lui… (nu e bine să numești un „căpcăun”), era să mă salveze!

–       Cum ai ajuns în interiorul cuștii?

–       Eram chiar aici, învelit de paie.

Imposibil! Era mult prea mare!

–       Tu m-ai crescut.

Ah! Am uitat deja! Am privit în jurul căruței condamnaților. Orașul nu era departe. Unde să fug? Aș fi putut alege să fiu întemnițată, să mi se prindă membrele și gâtul în fiare, să suport ocara localnicilor și lovituri cu varga sau cu nuiele ude. Pentru ce? Nu-mi aminteam să fi vătămat cu intenție pe cineva... Ce puteri stăpânea bătrânul care mă prinsese în capcană? Cine putea fi? Nu era vrăjitor, asta știam. Vrăjitorii se sprijină între ei ori se ignoră, însă niciodată nu se atacă unii pe alții. Era încă noapte și se apropia dimineața cu aer năvalnic, marin... Murmurul acelui oraș se simțea tot mai puternic, era ceva plin care-ți umple gura și îți bate timpanele, îți scoate ochii din orbite, îți arde tegumentele și te izbește cu putere de sol, ieșea din… Pandemonium!

–       Stăpâne Nagus, scoate-mă din acest obiect al caznei și îți voi dărui un căpcăun să-l folosești de ajutor! Fii bun-drept-îndurător, cum se spune că ești! În tine îmi pun speranța…

Primisem o legătură și am decis să o folosesc deși, pe îngerul Nagus eu nu îl invocasem până atunci și nu-i știam comportamentul. Fiecare înger (numit și „putere”) are năravuri distincte. Dar, nu sunt singurele pericole pe care ar trebui să le răzbesc. Mă temeam mai mult de faptul că nu îmi vedeam propriul destin. Nu înțelegeam deloc pentru ce aveam de trecut prin acel coșmar. Și, căpcăunul a început să se îngrașe, să crească, să se umfle, am fost strânsă între picioarele sale și fiarele cuștii până când am început să zburăm. Mă țineam strâns de un balon care urca deasupra ceții, rostogolindu-se ușor, către o lună mare și galbenă ca o lămâie coaptă. Bătrânul își trimisese demonii spre noi, fumuri negre zburau și se învârteau alături… și-atât. Am făcut o călătorie în balon spre înapoi, spre casa desenată. În fața mea, între mine și  carte, era interpusă o femeie în vârstă și pe umărul meu stătea un căpcăun.

–       A-a-a! Dă-te jos din cârca mea, nesimţitule, auzi? Aș putea să te port dacă ai fi pasăre, nu…, și locul căpcăunului a fost luat de o bufniță.

O bufniță poate fi numită, dar pentru ce tocmai o bufniță…?

–       E o pasăre inteligentă, a zis femeia. Ai nevoie de un sfetnic, proasto!

–       Gretje, unde erai când am fost capturată?

–       Ai fost capturată? Nu mai știu, dar cred că nu l-ai plătit pe Gevaert prea bine.

De ce-mi era frig!? Stăteam fără rochie îmbrăcată în dessous-rile acelea oribile…

–       Nu i-am cerut nimic lui Gevaert!

–       Se poate să-i fi încurcat. Și mie mi se întâmplă tot mai des.

Bufnița mea și corbul ei au pornit o ceartă pe care Gretje a curmat-o îndată blestemând păsările să înghețe.

–       Gretje, mă poți învăța „Vorbele”?

–       Sunt toate în „Carte”. Cine are timp să le toarne în mintea ta mică? Le-nghiţi deodată! Ai mare grijă, proasto, nu mai deschide cartea dacă nu e a ta și ești singură! Te-ndatorezi și nu te văd bine!

–       Dar pot avea cartea mea?

–       O copiezi.

Ce zicea baba era fantez… Am zis „fantezie”? Dar totul era fantezie!

–       Tu știi să prepari licori magice, să te transformi și să transformi orice ființă sau lucru, să călătorești instantaneu în timp și spațiu, să fii invizibilă, să manipulezi mintea oamenilor și animalelor, să pornești războaie și să le oprești…?

–       Ce-ce-ce tot spui acolo? Pentru ce mi-ar trebui toată bătaia asta de cap? Timpul vrăjitorilor e scurt. Ocupația lor primordială este să-l lungească, să-l extindă, ori să-l facă să dispară… În Infern!

–       Infern? Adică cum… Infern? Trăiam în Paradis și m-ați adus aici…

–       Nu există acel paradis, proasto. E zăpăceală teologică. Nu avuseseși timp să te trezești… Hai-hai! Avem de recuperat! Nu simți teroarea Timpului, fiindcă ești…

–       Nu-mi mai zice „proasto”! Spune-mi pe nume.

–       Să-ți dau un nume? Malle! Am să-ți zic Malle! Hi-hi-hi! Malle-i-hi-hi...!

–       Dar Hille, ce are?

–       Nu este nume de vrăjitoare.

–       De parcă Gretje ar fi!

–       Nu te lega de numele meu fiindcă l-am câștigat de la o fată… Hi-hi! Am făcut schimb! Hi-hi-hi!

–       Știi să zbori călare pe mătură?

–       Pe mătură?

–       Pe coada măturii…

–       Nu-mi trebuie să zbor. De ce să zbor? Câteodată aș merge cu mașina, dar timpul… Timpul… Hi-hi! Timpul nostru e prea scurt. Pentru ca să-ți câștigi cartea îți trebuie o casă a ta, un spațiu al tău, vrăjitorii îi spun „spațiu magic” sau vrăjitoresc. Doar acolo vei putea să-ți așezi, pe vatra magică, un cazan numit „al Satanei”.

–       Cazanul Satanei? Gretje, spuneai că invoci îngerii!

–       Puterile sunt împărțite, Malle. În Lumea asta doar demonii îți dau. Îngerii îți iau.

–       Ha! Eu n-am fost învățată astfel…

–       De cine, proasto? De proști? De încuiați? Ce pot ei cunoaște? Cultura Diavolului! Atât! Și toată e doar neadevăr și înșelătorie!

Am crezut că e bine să rostesc „Tatăl Nostru” și să îndepărtez nebunia din cap, să revin la copilăria mea, aproape de părinți, de Lien, de… 

Gretje cea bătrână a deschis „Cartea Stăpânului Triadelor” și a declamat:

–       Oriunde-ai fi Farenja arată-ți chipul îngeresc și fă-i o favoare lui Gretje așa cum îți face și ea oferindu-ți o sclavă. Martorul meu este alături și cartea mea este deschisă! Te conjur să fii gata fiindcă dușmanii-mi dau ocol!

Pe Farenja eu n-am zărit-o însă Gretje a continuat de parcă-i stătea cineva înainte:

–       Îți recomand această femeie, posedă aptitudini, are nevoie de tine și te poți folosi de ea, dar, pentru a învăța cum să te slujească, dăruiește-i o copie originală a Cărții!

N-aș fi crezut, dacă nu auzeam, că Gretje, o bătrână de o sută de ani, putea vorbi fără să se fonfăie.

–       Nu am o sută de ani. Ți-am spus că timpul trece prea repede… Se poate să am trei sau patru… De altfel nu contează… Secole, poți zice „secole”, ce dacă sunt înainte sau înapoi… Hi-hi-hi-hi!

–       Ce ai făcut cu cartea mea?... Adică cum… „înainte sau înapoi”?...

–       Oprește-te, căci demonii s-au întors! Îi simți? Sunt toți dincolo de noi și se întreabă dacă pot intra ori ba. Hi-hi! Ce văd ei este un arbore bătrân și o scorbură în care-ți introduci doar capul. Tu ai pătrunde-acolo?

Depinde ce caut. Cum să văd afară, dar să nu fiu văzută? Am întrebat-o pe Gretje:

–       Și cartea mea? Ce ți-a spus zâna?

–       Hi-hi-hi-hi! E un înger! Eu sunt zână!

Asta m-a făcut și pe mine să râd. Cine își putea imagina o zână atât de hidoasă? Nemaivorbind despre îmbrăcămintea ei… Brusc, am revenit la imaginea mea. „Aș vrea să fiu îmbrăcată asemenea unui bărbat!” și, ca la comandă, au apărut veșminte și accesorii masculine, iar în două minute, deja păream un pescar de dincolo de Haarlem.

–       Nu face exces de efecte magice! Toate îți iau din Timp! Așteaptă „Cartea”. Aceasta îți va spune cum să răscumperi fiecare cerință.

–       Când voi primi „Cartea”, Gretje?

–       Nu știu. Construiește-ți o casă! Atunci am să vin să-ți arăt cum poți face „vatra magică”. Învață să-ți inviți oaspeții, proa… Malle, Hi-hi-hi-hi…!

Și iată-mă-n pădure!... Aici, acolo, undeva, niciunde! Să-mi clădesc un cămin într-un copac?… Exclus. Și ce copaci erau aceia? În ceață… păreau… se profilau… ca o armată de moroi… Ce sunt moroii? Sunt morții-vii, se mișcă anevoie, fără minte, fără țintă, au păstrat ceva instincte primare, sunt ca bătrânii agonici, muribunzi,… Numai că moroii nu stau. Merg. Așa făceau copacii. Umblau fără a se lovi unul de celălalt. Doar crengile se lăsau, o parte spre unul, altă parte spre altul și așa… Când se mângâiau, ori se zgâriau, poate altceva, mârâiau, scârțâiau ori mugeau ca vacile. Copacii… Dar poate nu erau chiar copaci! Am zărit doi ochi printre ei și am chemat lighioana. Era o bufniță care mi s-a așezat pe umăr. Bufnița mea! Uitasem să îi dau nume. Să-mi amintească, dacă uit, când se sfârșește timpul, momentul…

–       „Maal”, așa te voi numi.

Malle şi Maal! Ne potriveam.

–       Să stai ascuns!, i-am zis. Hai spune-mi cum ieșim de-aici și cât mai e de mers pân’ la oraș!

Maal avea o voce ca de marinar ce mestecă tutun în timp ce bea un „pint” de bere, ca de mahmur – chiar cunoscusem la han câțiva… Mi-a vorbit exact în pâlnia urechii:

–       Cum vrei să ieși de-aici? Pe jos, pe sus, pe dedesubt? Ce cauți în oraș? Ești căutată pentru crimă!

–       Ce? Ce-ai zis?

Sincer, auzisem tot, dar nu eram deloc obișnuită cu vocea sa de corsar din Canalul englez. Și-apoi, ce nebunii rostea!? Pe cine ucisesem?

–       Ai omorât un om al Rondului de Noapte, stăpână! Deja ai uitat?

–       Ah! Dar nu am fost eu. Satana… Maal, ce relații ai cu acel… căpitan?

–       De ce crezi că pot fi legat de el, stăpână? Eu pe tine te slujesc.

Prea convenabil, nu? Nici nu-l puteam privi bine în față! Era o bufniță, la naiba! Ar fi putut să-mi ciugulească ochii! Dar eram un pescar. Abia mă travestisem. Cine ar fi putut să mă recunoască?

–       Un bărbat cu sâni nu prea s-a văzut!

–       Maal, tu îmi citești gândurile?

–       Da’ de unde! Eu nu știu să citesc decât dacă îmi poruncești, stăpână.

„Am dat cumva de dracu’ ?”

–       Să o luăm pe jos. Aș vrea să știu drumurile subterane.

–       Desigur, însă va trebui să ne târâm destul până acolo. Sunt vechile canale săpate în timpul asediului spaniol. N-au fost îngropate de nimeni…

–       Aș putea folosi puterile…

–       Să fiu în locul tău eu nu aș face-o fiindcă-ți trece timpul.

–       Așa nu trece?

–       Mult mai puțin…

Pentru asta îl angajasem pe Maal. Să-mi drămuiască timpul. Aveam nevoie de o torță, sau de un felinar… Era mai bun un felinar, cu torța riscam să-mi ard părul!

–       Găsești un felinar în pădure?

Ce întrebare puerilă! De când umblă felinarele singure prin pădure? Totuși, cum am zis, nu era o pădure obișnuită.

–       Cred că văd venind unul spre noi.

Acolo unde există asemenea păduri pot umbla și felinarele singure. Ori doar așteaptă în apropierea unei scobituri în pământ. Din acel loc pornea un canal săpat de oameni, consolidat cu lemne. „Pe-aici să intrăm în oraș? Pentru ce nu ne-am duce pe drumul știut?” „Sunt străji.”

„Pe drumul străjuit de plopi se-ntinde-un șanț, e lung și lat și ține atât cât duce drumul, mi-e tare drag pesemne când vin târâș prin el, înnămolit și bine-afumat ca un purcel.”…

–       Auzi și tu ce-mi pare că aud eu? Maal, tu cânți?

Unde-a dispărut zburătoarea? Înaintam împingând felinarul în față, să văd cât de cât. Ah, când mă gândeam că pasărea aceea puturoasă mă vârâse în canal și-apoi mă părăsise… Dar cum ar fi putut să stea înăuntru? Simțeam un miros primejdios de fum și pucioasă, iar praful curgea de sus în reprize. „Să nu-mi cadă-n cap cine știe câte tone de pământ și moloz!” Cântarea bețivanului încetase dar auzeam voci și zgomote grotești. De-aș fi ieșit odată de-acolo! Nici măcar gândurile, dorințele, poruncile,… Chiar credeam că o voi ține tot așa de-aici încolo! Să fie vrăjitor e visul oricărui leneș. Dorește ceva, îi vine la nas! „Poate astfel voi traversa timpul spre casă!”, îmi spuneam când, am auzit o alertă:

–       Sari dincolo! Acum! Aruncă bomba! Dă-mi bomba! Anclanşe-ea-a-ză-ă…!

Și a căzut peretele din stânga peste mine. Alături era altă văgăună. Doi oameni erau întinși pe jos, un miros pestilențial a pătruns însoțit de fumul înțepător care mi-a injectat ochii, simțeam cum mă sufoc și brusc m-a luat leșinul.

Când m-am trezit eram întinsă pe o saltea, alăturat ședeau câțiva bolnavi sau accidentați, doar oameni, vreau să zic, bărbați, și o măicuță se-îndepărta să strige-n gura mare cuiva:

–       Bărbatul e femeie, vă spun, asta mi-e crucea! Așa o blasfemie! Este femeie, maică superioară! Ce să facem?

–       Ce vrei să facem? Arunc-o afară, printre cadavre! Să facă cine ce-o vrea cu ea!

–       Și Domnul Isus, și Maica Preacurata? Se uit-acum la noi!

–       Ce vrei să fac? Luați-o tu și sora Julia, duceți-o în chilie și când se face bine să o predați străjerilor. Nu crezi că e spioană?

–       Spioană? După cum arată și e îmbrăcată, nu pare spaniolă…

–       De ce să fie spaniolă?...

Despre mine era vorba. În afara clădirii a căzut un obuz adevărat de artilerie. A lovit o casă și a transformat-o în ruine. Ce se întâmpla? Prin ușa deschisă a intrat un val de praf și, vâslind din aripi, prin praf a apărut servitorul meu Maal.

–       Ridică-te stăpână! E timpul să ne căutăm o casă.

–       Când a început războiul Maal și care război este acesta?

–       Este asediul Haarlemului, stăpână.

–       Asediul a fost mult înainte de…

–       Da-da, ai pierdut destul timp!

Asta însemna că pierd timp? Cum să dai înapoi… Istoria și cine ar fi putut să o facă?

–       Stăpână, – tare dificilă e vorba aceasta! – aleargă!

Teroare! Asta se petrecea dincolo de clădirea azilului. Paroxism! Fum, foc, ruine și oameni crizați!

–       Păzea!

Era ora convenită când artileriștii spanioli executau programul lor de voie. Abia apoi li se răspundea cu tot ce exista în recuzita artileriei autohtone. Încă se foloseau vestitele trebuchete care aruncau departe coșuri cu pietre luate din ruine.

–       Luați de-aici!

Se oprise canonada, oamenii își reluau habitudinile cotidiene, și nu doar ei, adică umpleau strada, familii rămase fără locuință, invalizi care cerșeau hrană, copii rătăciți de femeile agitate, nebuni, câini și șobolani, indivizi care stingeau incendiile, ori căutau sub zidurile căzute recent… și cei mai mulți, ieșind din adăposturi, se împrăștiau luptători cu arme, în cete, tropăind, pregătindu-se. „Acesta e Haarlem, ori am ajuns în…?” Imediat mi-a revenit în amintire orașul spre care mă deplasam în carul condamnaților. Maal ședea pe umărul meu drept și căuta cu aceeași intensitate un spațiu în care ne puteam ascunde.

–       Nu sta în loc! Să mergem drept, apoi virăm spre docuri. Îți spun că am găsit un beci, stăpână! E-atât de jos că nimeni nu va veni vreodată.

Ce pasăre bolnavă la cap! De ce-ar fi fost nevoie să mă ascund?

–       Vrăjitoarele nu se mai ard pe rug, sunt spânzurate… Și travestiții…

Un străjer cu barba sură, cu chipiu roșu, dar și o spadă goală, însângerată, în mână, de parcă se întorcea din infern, m-a abordat strigând furios:

–       Unde alergi, omule? Nu îți urmezi trupa?

–       Este lângă docuri, domnule. Am primit o oră să-mi găsesc familia…

–       Lângă docuri nu se află nimeni. Tilberman, vezi ce este cu capiul acesta! Oare nu s-a prostit și vrea să dezerteze? Dacă-i așa atârnați-l de furca din fața bisericii!

–       Mai sunt doi acolo, domnule sergent!

–       Și nu e loc?

–       Ar mai fi… Hai aici frumosule! Nu ne obliga să slobozim archebuza. E o moarte mult mai oribilă. Nu-i așa Goetzel?

–       Îm? Ce spui? Nu știu. Încă nu m-a omorât nimeni…

Ah! Ce fel de vrăjitoare puteam fi? Cum de nu intuisem oare? Da, aveam ceva avans și nu i-am luat în seamă așa încât m-am repezit înainte. Înainte, înainte spre stânga, apoi mai sus, dincolo de catedrală, printre casele prăbușite… Maal zbura în față și ofeream o imagine pe care mulți o priveau uluiți, iar în spatele nostru se întindea un pluton de străjeri care se încurajau să fie mai viteji. Ajunși lângă docuri am intrat în primul depozit și am ridicat chepengul unei pivnițe. Pasărea s-a așezat pe umăr și am coborât împreună o scară de lemn pe care am îndepărtat-o. Puteam fi în siguranță? Aveam senzația că mai e cineva înăuntru. Despre marfă nu putea fi vorba. Acolo fuseseră alimente, poate și pește fiindcă mirosul persista. Soldații ajunși la capacul beciului gândeau cu voce tare să arunce înăuntru pucioasă aprinsă…

Maal era „ochii și urechile” mele. Vedea și auzea tot ce putea fi în beciul depozitului. „Trebuie să mergem mai jos!” Mai jos nu atingeam nivelul apei? Eram în apropierea docurilor. Apa avea nivelul ridicat. Am coborât numai câteva trepte. Era un culoar spre alte încăperi a căror intrare fusese închisă de uși ferecate. S-ar fi putut să dau de oameni… dacă nu fuseseră cu toții recrutați pentru a apăra orașul. Am tras de fiarele care prindeau ușile de lemn. Unele uși aveau zăvoare, dar am găsit una mâncată de umezeală, prin care am putut intra. Purtam încălțăminte din piele de porc, prinsă în sus, peste obiele cu șireturi împletite din sfoară de cânepă. Reușeam, vreau să zic, să intru în apa dinăuntru fără a-mi uda picioarele. Dar cum să-mi fac o cameră personală atât de sigură încât să pot aduce Cartea?

–       Gretje, am întrebat, ești cumva alături de mine?

Am auzit într-adevăr ceva, dar nu putea fi zgomot făcut de oameni. De șoareci, da. „Nu ai suferi de foame, în beciuri!”, am zis zburătoarei și… am continuat:

–       Ciudat! De când sunt aici nu am simțit nicio nevoie fiziologică! Nici foame!

–       Hi-hi-hi-hi! Erai virgină Malle când ai mâncat ultima oară!

Gretje a apărut mai întâi ca un abur și apoi s-a transformat într-o babă absolută. A suflat aburul care fusese inițial și camera a înghețat. Am înghețat și eu împreună, fiindcă nu eram deloc pregătită pentru a înfrunta iarna. Și încălțămintea s-a unit cu solul. M-am simțit încastrată, prinsă într-un sloi de gheață.

–       Nu spune nimic! Nu vrei să ajungi în timpurile când vrăjitoarele erau arse pe rug și expiate pe veci!

Nu cred să fi vrut ceva. Nici să am o legătură cu acele personaje. Am văzut soldații mergând pe coridor, privind înăuntru prin ușă, neîndrăznind să atingă gheața.

–       Cum să îngheți? Nu e prea frig! E gheață-gheață? Să plecăm… Ieșiți de-aici cu toții!…

Auzeam ciudat vocea soldaților și doar atunci am avut senzația că ei sunt captivi în lumea lor asemănătoare unui recipient. Am văzut atâtea lucruri minunate închise în sticle de meșteri iscusiți! Dar o întreagă lume care să aibă viață… Asta era doar vrăjitorie!

–       Dorește-ți cartea, Malle! Învață să o folosești! Eu îți voi improviza o vatră. Nu îți rămâne decât să o consolidezi până vei clădi cazanul din cuprul cel mai pur. Eu l-am turnat dintr-un clopot al catedralei și mă anunță ora exactă, hi-hi-hi!

–       L-ai turnat?

–       Da-da. Trebuie turnat. Îți conturez forma acum, direct pe vatra aceasta. Urmează întocmai tot ce spun şi-ţi va fi mai bine! Altfel ai să pieri, cum au pierit atâtea mi-hi-hi-hi-ii! Construiește-ți uneltele Malle! Grăbește-te, înainte să pierzi timpul! Hi-hi-hi…!

Cum reușea să-și lase vocea în urmă?… Dar pe cine invocase Gretje pentru a obține cartea? Era o femeie, nu?

–       Fii bună zeiță și-mi dăruiește o copie a Cărții fără să-mi dai timpul înapoi! În ce fel îți pot fi de folos?

„Te văd îmbrăcată în hainele aroganței! Îndepărtează-le!”

M-am privit pe mine și am văzut că sunt acoperită de veșminte bărbătești. Am vrut să le scot imediat. Când am întins mâna am simțit că nu eram în cămăruța murdară din subsolul depozitului. Lumina a intrat puternic în spațiul meu. Vital a intrat… în spațiul meu vital… mintal… Nu era lumina soarelui, și nici o fulgerare electrică sau de foc, era ceva care oferea forma esențială, energia fiecărui lucru sau fenomen, fără nevoia unei explicații. În absența simțurilor…

Am deosebit câteva forme geometrice, niște spectre care-mi stăteau fix în cap ori pe-acolo. Din linii poți clădi un semn sau o literă, iar litera a fost inițiată de logos, comunică… Înaintam, fără efort sau dorință. Tot ceea ce era în jur avea o semnificație neclară deși îmi crea sentimente. Groază… bucurie… Am fost într-o stare inexplicabilă.

Unde m-am aflat, ce am înțeles, dacă era de înțeles ceva? Ar fi trebuit să fie, altfel de ce m-am întors la viața mea? De zână sau… vrăjitoare, totuna. Când am văzut, Cartea era jos, pe mâzga pardoselii. Se înnămolise deja. Și eu eram la fel, căzută acolo. Am luat-o și am strâns-o la piept. Era bibeloul meu scump. Ce ar fi trebuit să fac cu el? Să-i construiesc un loc, o vitrină, o masă… O casă. Unelte. Unelte… vrăjitorești? Am privit cu atenție încăperea. Eram… acasă? Gheața s-a evaporat. Din aburi s-a întrupat Maal. A fâlfâit din aripile mari fără grabă și s-a așezat pe umărul meu drept. Eram întreagă.

–       Ești partea mea negativă, noaptea minții mele, i-am zis. Trebuie să mă ajuți să-mi construiesc bârlogul, hi-hi…

„Vai de mine!” În acel moment Timpul era o dogmă. Trebuia să descopăr în Carte cheia, altfel… Am priceput că urma să mă scufund definitiv.

Cum de îmbătrâneam subit? Nu dormisem măcar o noapte! Nu îmi aminteam să fi trăit în acea lume mai mult de… o zi! Ar fi trebuit să-mi trăiesc viața, să mă maturizez, să am copii…

–       Magicienii nu procreează, draga mea. Ei zboară prin timp.

–       Zboară?

–       Doar atât. Restul e știință și îndemânare.

În apropiere se afla Spiritul Cărții.

–       Trebuie să știu parole pentru a deschide Cartea sau pentru a opri îmbătrânirea și trecerea Timpului?

–       Nu. Vei găsi în tine Oglinda Cărții. E de-ajuns să meditezi.

–       Sunt bătrână deja…

–       Poți întineri. Ai harul în tine…

Era o femeie în floarea vârstei, adică pe la 30 de ani, cu păr lung și alb, iar rochia… Deși… Hi! Parcă nu…

–       Nu procreează dar… au sex?

–       Aparent.

„Aparent”? Oh! Și-atunci de ce sunt femeie?...

Oglinda Cărții… Pentru ce este necesară o „Carte”? Nu e necesară. Cartea este o culegere de cuvinte, Știința Timpului nu este redată în cuvinte. Și-atunci, ce este „Cartea Stăpânului Triadelor”? Un abecedar al semnelor. Alte semne? Nescrise în cărțile oamenilor. Semnele devenirii, destinului, creației indestructibile sau efemere, viziunii, metamorfozei. Tot ceea ce nu poate fi accesibil chemând cu vorbe în oricare limbă ar fi rostite. Și-atunci eu cum te-am chemat pe tine și te afli aici? Tu ești o vrăjitoare… 

Am deschis Cartea Stăpânului Triadelor. O mulțime de semne mi-a inundat bârlogul. Chiar și Maal s-a simțit atins de ele și a vrut să se scuture dând din aripi. Mai deschisesem o dată Cartea și nimic nu s-a manifestat în acest fel. Orice lucru poate fi cunoscut numindu-l în trei moduri. Cele trei nume îl caracterizează și îl definesc deplin. Mi-am amintit. Cartea ascundea un copac în care stăteau puterile sau energiile Lumii.

–       Eu cred că… Cred că… nu este aceeași Carte.

Spiritul Cărții nu mai era aproape. Timpul… Ce putea fi Timpul? Timp-Spațiu-Mișcare. Nu poate fi oprită expansiunea Timpului decât oprind Mișcarea. Și ce-am făcut? „Nu mișcarea ta…”

Cum să îngheț mișcarea materiei? Brr! M-a luat cu frig! Eram încă sub bruma pe care o suflase baba Gretje și... Tot ceea ce exista se manifesta în mine!

–       Gretje, unde te-ai dus acum când am nevoie de ajutor?

Dar Gretje nu-mi era prietenă… Nu mai aveam nici un prie… Maal!

–       Hi-hi! Maal, iubita mea bufniță, ce vezi?

–       Ce să văd? O cameră aproape goală, o carte, un mănunchi de raze care stau între carte și tine, stăpână. A fost o carte, nu mai este. Sunt lucruri, obiecte, aștri, mări și insule, palate, păsări din metal, dihănii cum n-am cunoscut, distrugeri și lumi noi… Doar tablouri mișcătoare și toate se duc și se pierd în tine.

Chiar vocea lui Maal, distorsionată, îmi părea că iese din mine. Astfel trebuia să pier? Am încercat ultimul gând obosit… „Acum nu-mi doresc decât să gâtui Timpul…” Și am văzut din nou. „Hi-hi!” Mă aflam într-o casă. În primul rând camera… înaltă și destul de mare, avea un pat înconjurat cu o pânză subțire, o etajeră, masă și… Cu totul altfel decât acea încăpere din depozitul aflat în docuri. N-aveam nici un fel de limitare a simțurilor mele… umane. Îmi aminteam prea bine ce-am zis. Era poate un descântec, o vrajă… „Hi-hi!” Oglinda… Eram deja în dreptul ei și nu mă zăream deloc. „Hi-hi! Sunt o vrăjitoare autentică!” Și atunci cum… Exist. Cuget deci exist. M-a surprins ușa. Era o ușă masivă de lemn cu ivăr metalic și bumb roșu de sticlă sau cristal la capătul mânerului. Un accesoriu pe care nu-l afli în case modeste. Tapetul camerei… Abia îl descoperisem… În fine, vocile. „Este aici”, a zis o femeie și am auzit chiar o cheie care descuie zăvorul, apoi ușa s-a deschis larg.

–       Bună dimineața Malle! Cum ți-am promis am venit cu renumitul maestru.

–       Tu cine ești și de ce mă ții încuiată aici?

–       Eu sunt Gretje, doar mă cunoști bine, nu-i așa?

–       Gretje? Ziceai că-mi faci o vatră.

–       Ha-ha-ha! O vatră? Desigur.

Gretje arăta ca o femeie de patruzeci și unu sau doi de ani, îmbrăcată în alb ca o soră dominicană, cu o „hoofddoek” (basma) neagră.

–       Maestrul dorește să-ți ia un portret, dragă.

–       Ce să-mi ia? Nu mai am nimic de dat. Am ajuns la limita datoriilor. Sunt demult falită.

–       Ei hai! Mi-ai spus că stai cuminte. Uite, am să-ți ofer învoire să ieși în curtea stabilimentului. Nu ești mulțumită?

Se deschisese o nouă perspectivă. În câte oare aveam de intrat până-mi voi încheia periplul? Dar cine sau ce mă ținea acolo? Am privit „maestrul”. Era un bărbat bine, care și-a scos în voie pelerina, s-a descoperit de pălărie și, dezvăluind un dosar cu coperte din piele în care își ținea foliile subțiri, opace și gălbui de hârtie, mărfuri destul de rare și scumpe în vremea aceea, apoi bucățile de cărbune folosite pentru a schița ori contura și tabla de lemn pe care o transporta la ocazie sau comandă, a imprimat câteva linii privind către mine. Un portretist! „Hi-hi!” Gretje a rămas cât să se convingă de siguranța „maestrului” și a ieșit din cameră lăsând ușa deschisă. Nici eu nu am vrut să rămân dar individul mi-a făcut semn să nu mă mișc. Era poate Satan, cel cu cazanul în care intenționam să-mi prepar poțiunile.

–       Pentru ce mă ții aici? l-am întrebat.

–       Malle Babbe, eu sunt accesul tău la eternitate.

–       Eternitate?

Când și cui am pretins eu „eternitatea”?

–       Eu nu-mi doresc decât să redevin cine am fost.

–       Nu se mai poate. Ori… Ești o vrăjitoare renumită. Ai mai multe opțiuni față de un muritor. Ha-ha-ha!

–       Cazanul tău cum poate fi făcut?

–       Cazanul? Aha! Am să-ți arăt. Te rog să ai răbdare!

Îmi lipsea răbdarea.

–       Unde este Maal?

–       Cine este Maal?

Vicleană întrebare. Nu îl trimisese el însuși?

–       Bufnița. Înțelepciunea… Era aici!

I-am arătat umărul.

–       Cred că s-a pierdut dar îl voi reface. Bine? Stai liniștită!

Aveam o mie de motive să nu-mi fie bine.

–       Trebuie să plec! Trebuie să ies!...

În momentul acela s-a luminat în mod uimitor unul dintre pereți. „Maestrul” din fața mea s-a distanțat fără să facă un pas înapoi și a fost consumat de acea lumină orbitoare. Am avut nevoie de o mică perioadă să înțeleg profunzimea. Chiar și Maal…

–       Iată-te din nou!, am zis.

Era mai mic și destul de jerpelit, nu semăna prea bine cu cel dinainte.

–       Ești tu, Maal?, am întrebat însă nu mi-a răspuns.

În afara camerei unde mă aflam se deschisese un salon luminat cum nu se poate mai clar, plin de tablouri și de personaje. Era ca și cum aș fi fost invitată la teatru deși, văzând oamenii aceia care rătăceau să privească tablourile și-apoi să se zgâiască la mine…

–       Ei! Ce e? Ce vreți? Ce-ați văzut, netoților?

Parcă eu aș fi fost personaj de teatru! Ceva a deschis o sinapsă în mintea mea. Oamenii aceia aveau altă înfățișare, alte veșminte și erau din viitor… Din viitorul acela! M-au luat tremurăturile gândind că necuratul m-a eliberat și m-am întors în final… acasă. Am auzit oamenii vorbind… Vorbeau în… Vorbeau în germană. S-au adunat în dreptul meu să spună că m-au văzut mișcându-mă. Hi-hi-hi!

„Vrăjitoarea din Haarlem se mișcă!” S-au speriat ca și cum văzuseră o scenă horror. De ce să nu mișc? Doar nu eram în… Închisă într-un tablou? O! Pentru ei eram un personaj pictat de un vechi maestru! Imaginile din tablouri sunt imobile…

„Unde?”, „Imposibil!”, „Vi s-a părut!”, „Ha-ha-ha…!”

Știam ceva limba germană, învățasem la școală, dar, dintr-odată, îmi păru mult mai familiară. Am așteptat să plece oamenii pentru a coborî din tablou. M-am dat jos, în salon, și am trecut prin alte saloane spre ieșire. Nu eram ca orice vizitator, aveam îmbrăcămintea caraghioasă și o pasăre împăiată, așezată pe umăr.

–       Maal, trezește-te!, am zis și bufnița a prins să dea din aripi.

–       Unde suntem, stăpână?

–       Nu știi? Într-un muzeu german.

–       Hei!, a strigat spre noi un paznic al muzeului. De unde veniți? Muzeul s-a închis, doamnă! Gunter, a rostit în stația lui mobilă, vezi ce se întâmplă cu alarma pentru că nu funcționează. O doamnă se plimbă prin muzeu și nu e simțită de nici un senzor. Nu-ți spun că ține pe umăr ditamai păsăroiul!

–       Vreau să ies de-aici, i-am spus.

–       Veniți după mine! Cum ați intrat cu pasărea asta, doamnă? Nu este permis accesul cu animale de companie… Aha, știu! Ați venit cu trupa de pantomimă. V-am văzut și eu... Ăștia au fost acum o săptămână! Doar nu stați înăuntru de-atâta timp?

–       Nu-nu. Abia am venit.

–       Hei Wolfy, de unde naiba vii cu femeia aceasta echipată ca la circ?, a strigat de departe paznicul aflat lângă ieșire.

–       Pe onoarea mea, am găsit-o rătăcind prin muzeu.

–       A-ha-ha-ha! Doar nu au înviat toți morții din picturi! A-ha-ha… Eu zic să o cauți sub fuste să vezi dacă nu ascunde un tablou. Cheamă-l pe Maldur, polițistul, să-i ia amprenta!

Ce gândeau proștii aceia, că îi voi lăsa să se distreze pe seama mea? Le-am zis să înghețe și pe dată au devenit statui. I-aș fi făcut purcei vietnamezi, avusesem unul când locuiam cu familia în… Era… Mi s-a făcut dor de familie. De mama, de tata, de Lien… Chiar de bunica și de vărul Louis… de colegi…

Mă aflam pe o esplanadă în apropierea unui complex de clădiri mari, am văzut turnul dominant și mi-am dorit o clipă să ajung sus, în incinta rotitoare plină de lume dornică să privească localitatea de sus. Nu mai fusesem în orașul acela imens dar instinctiv am gândit la Berlin. Ei, nu chiar! Am văzut bannere, inscripții, afișe, chiar un mare înscris în parc, din boschete. Berlin. Ce ar fi trebuit să caut oare acolo? Nu fusesem până atunci degeaba într-un loc. Deocamdată eram în „bila” din apropierea vârfului. Înăuntru era un bar cu mese și 11 persoane care priveau peisajul urban de la ferestre. Gândul îmi era la familie și la modul în care pot ajunge în Haarlem, prin urmare locul meu nu trebuia să fie în turn. Un individ s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

–       De cine ai fost trimisă aici, strigoaico?

Era un om înalt și drept însă nu prea tânăr, avea păr grizonat, ochii albaștri, dinții albi și barbișon. Semăna cumva cu portretul unui savant celebru. Purta pantaloni bleumarin și sacou gri, avea cămașă bleu și pantofi negri, iar în mâna dreaptă ținea un obiect asemănător unui baston, dar mai scurt. Putea fi cineva de la pază. Totuși, întrebarea nu era obișnuită. Toți cei care se aflau înăuntru s-au întors către mine.

–       De maestru, am zis.

–       De ce?

–       Aici trebuie să aflu.

–       Marele maestru nu folosește femei, cu atât mai puțin deghizate astfel.

–       Dar poate sunt bărbat…

–       Să nu apelezi la farmece, a șoptit cel cu barbișon. S-ar putea deteriora turnul.

În jurul meu s-a strâns cercul.

–       Ai ales prost momentul venirii aici. Era o întâlnire de taină, fără strigoi.

–       Nu sunt strigoi, am zis.

–       Ha-ha-ha-ha!

Au râs toți. Am dorit să ies și m-am trezit brusc pe stradă. Atât de iute am ajuns încât bietul Maal a venit mai târziu, obosit deja.

–       Nu-mi este prea comod să zbor la lumina zilei…

–       Cine erau indivizii aceia Maal? Și de ce eu nu-i cunosc?

–       Baroni din „Liga Dominatoare”. Cred că nu i-ai întâlnit încă. Ei hotărăsc mersul Lumii.

–       Chiar așa? Probabil aveau dreptate. Am ajuns greșit acolo… Dar m-au jignit spunându-mi strigoi!

–       Ar fi mai sigur să ne schimbăm imaginea…

Am vrut atunci să fiu un tânăr modern cu pudelul său și…

–       Cum îți par, Maal?

–       Ai fi putut să mă faci om…

Nu mă puteam vedea în oglinzile obișnuite însă primisem deja un set de obiecte personale în propria mea borsetă care aveau însușiri magice. Și nici măcar nu era nevoie să rostesc descântece, cuvinte ciudate, inverse ori anagramate, să inventez șarade, să folosesc semnele inițiale, să mă murdăresc public pentru a obține rezultate jalnice. „Să mergem direct spre Haarlem…”

 

Am găsit o liniște nefirească în Haarlem, de parcă orașul încă nu se trezise deși… trecuse miezul zilei. Eram eu, urmând pașii mici și iuți ai pudelului meu Maal, prin fața catedralei. Dinăuntru venea spre mine, în valuri, cântarea uimitoare a oratoriului Mesia de Handel. Era exact ca în vremea adolescenței mele… „A-a-a-leluia! – A-a-a-leluia!...” Catedrala era plină de oameni pe dinăuntru și nimeni afară. Nici să pătrund acolo nu avea rost. S-a cântat „Învierea”, astfel se cheamă finalul oratoriului. Nu ar fi trebuit să fie începutul?... Dificil și lung este drumul spre legendă. Nimic nu este mai adevărat și mai celebrat ca o legendă!...

–       Maal, sari sus, în brațele mele! Este cazul să ne interesăm de timpul în care suntem?

Un domn în etate, cu păr alb, ochelari, pălărie și baston, a venit încet până la locul unde așteptam.

–       Ai depășit deja limita învoirii, mi-a zis și a făcut semn către ceasul pe care îl ținea la încheietura mâinii stângi.

Am reușit să observ că nu era un ceas cum mai văzusem. Nici măcar nu arăta ora și nici gând să conțină un semn privitor la calendar. Era ca o hemisferă prinsă într-un cadru, iar acolo, în interiorul bolului, l-am zărit pe maestrul portretist. Nu promisesem nimic, nimănui. Chiar bătrânul semăna cumva maestrului…

–       Ești unul dintre „baroni”? Iartă-mă, însă n-am deranjat pe nimeni.

–       Dar ești pe cale să deranjezi și nu ți-ai făurit măcar uneltele...

Nu, nu purtam dialogul acesta cu bătrânul… Trecusem cumva de el și subit am fost cuprinsă de revoltă. Atât de brusc și devastator, imposibil de stăpânit… Maal s-a transformat într-un dragon și a zburat pe turla cu clopote.

Încă nu se încheiase oratoriul când enoriașii au fost luați de un val de groază care i-a împins șuvoi spre porțile de ieșire.

–       Opriți-vă, a strigat canonicul!

–       Opriți-vă, le-am strigat și eu!

Atunci s-au oprit cu toții. Am căutat-o între „înghețați” pe tânăra care fusesem. Oamenii păstrau expresia spaimei, rămăseseră cu ochii injectați, cu gurile deschise, mâinile crispate, se agățau de alții… Erau în plină desfășurare. N-am reușit să mă regăsesc. L-am chemat pe Maal. Efectul vrăjii s-a diminuat. Am auzit strigătul, la început înfundat, apoi tot mai puternic al preotului. Corul nu încetase să cânte și efectul disperării s-a șters…

–       Ce s-a întâmplat frații mei? De ce fugiți? Împotriva Diavolului aici trebuie să ne unim!

Nu aveam pentru ce să stau în interiorul clădirii. Preoții au dat semnal să bată clopotele. Nu înțelegea nimeni ce se întâmplase cu adevărat. Se răspândise între ei zvonul că sunt sechestrați de Cel rău în catedrală. În catedrală? În catedrală se striga din inimă apoteoza lui Jezus Christus și toți enoriașii s-au alăturat celebrării plini de speranță…

Am plecat spre oraș și, încă din parc, am văzut afișul care anunța spectacolul de magie „Incognito”. M-am oprit să-l privesc, să mă umplu de nostalgie, parcă trecuseră zeci de ani… Trebuia să-l găsesc pe magician înainte de spectacol. Aveam de lămurit o mulțime de lucruri. Unde? Fundația de teatru pentru copii „Temelia Lumii”… Acolo am fost oare? Devenisem o bătrână vrăjitoare dar nu mă vindecasem de emoții! Intrarea în teatru era pe o stradă îngustă, iar partea opusă se afla în plină reconstrucție. Închis. Abia deseară era permis accesul. Am revăzut afișul în interior. „Sunt intim apropiat de tine!”…

Cum să detectez un vrăjitor între oameni? Am rătăcit prin oraș. Să merg la domiciliul inițial îmi crea o temere grozavă că pot opri orice întoarcere și… părea o profanare… și mi-a venit cumva în memorie destinul tinerei care am fost. Tot, până la exitus, până la moarte, adică. Chiar și moartea. Am retrăit fără să trăiesc viața unei femei obișnuite, cu tot ceea ce se cuvine, școală, absolvire, job, căsătorie, copii, vacanțe, nepoți, moartea în timp a rudelor, casnică, pensionară, grădina, spitalul, pierderea unui copil, decesul soțului, suferința… și prelatul nostru, pastorul Gerhard. Îl simțeam mai apropiat decât pe soțul meu. Nu păreau de condamnat legăturile extraconjug... El mijlocise jurămintele de fidelitate? Parcă nu… Și ce dacă?

Nu aveam ce să revăd în orașul Haarlem, iar locurile interzise cândva nu-mi mai păreau atractive. Era îndeajuns să-mi doresc și puteam simți, iar simțul meu devenise o experiență deloc comună. Un paradox! Mă aflam acolo, fără să fiu.

–       Ar trebui să ne întoarcem, stăpână, schelălăi Maal. A trecut destul peste limita învoielii și simt deja repercusiunile! Poți rămâne singură…

–       Să ratăm spectacolul? Trebuie să știu cine mi-a făcut-o!

Am plecat înapoi și am intrat pe ușa teatrului, iar paznicul m-a salutat: „Bună seara, domnule!” Desigur, mă deghizasem în bărbat. Faptul că nu a fost interesat dacă sunt invitat și nu m-am legitimat într-un mod sau altul pentru a intra acolo, nu m-a mirat, deși ar fi fost cazul.

Mi-a fost dat să-l întâlnesc pe Claes Voeren, ori chiar el mă căuta.

–       A! s-a arătat surprins. Știam că te cunosc. Te-am mai văzut într-o noapte…

–       Mă confunzi, i-am zis.

–       Posterul nu-ți prea seamănă. Ești mai puțin negru, da. Eu sunt… iartă-mă dacă… știi eu… dacă deranjez, da? Pardon. Și eu realizez cha-cha!, magii, chestii de-acestea, cum se cheamă. Da? Sunt destul de… Voiam să-ți arăt, fiindcă ești din domeniu. Te superi dacă te însoțesc în cabina de machiaj, sau ce este?

–       Ți-am spus că mă confunzi!

–       Ce mi-ai spus? Ai mai fost în cabină, da? Hai vino! Pe-aici...

Ciudat! Mi-a părut că aud o voce care nu venea din afară: „Urmează-mă!” Voiam să ajung acolo dar nu alături de pisălogul Claes.

Era un mic coridor înainte, un coridor cu pereții tapetați de un material textil roșu închis, pufos ca o catifea. Destul de învechit și, pe alocuri, ros. Jos era o mochetă tot roșie dar mai vie, deși mai puțin vizibilă deoarece lumina era dată de două aplice așezate pe un perete. Ușile, erau patru, se găseau la capete și pe unul dintre pereți, cel fără aplice, pe dreapta, după cum am înaintat.

–       Unde s-a rătăcit pudelul meu?, fiindcă nu-l mai aveam nici în brațe, nici în lesă.

–       Ha-ha, a râs Claes! Nu știu cum mi s-a prins zgarda asta de gât!... Este unul dintre trucurile mele care lasă spectatorii cu gura căscată. Trecerea de obiecte dintr-o parte în alta, de la unul la altul, din buzunarul lor într-al meu…

Claes a tușit când a ajuns în fața ușii. De unde știa care este cabina bărbaților nu m-a interesat, dar pe ușă era un semn, iar semnul acela nu avea legătură cu sexul persoanei. Sau avea? Era un con cu vârful în sus. La cealaltă ușă nu era vreun semn.

–       Ce i-ai făcut lui Maal?

–       Aș spune că… nimic. Da?

Ne întrebăm dacă e bine sau e rău? Binele este instabil în vreme ce răul nu își schimbă locul, ne așteaptă răbdător până când devine inevitabil și îl abordăm…

Am simțit interiorul cabinei înainte să încerc ușa. Era ca și cum ajungeam pe o stâncă arcuită deasupra mării, iar valurile se spărgeau lansând mici baloane sferice care-și schimbau direcția după ce se loveau de o carcasă invizibilă ori se atingeau între ele. „O cabină magică!”, am zis, iar Claes m-a privit cu ochii mari.

–       Ce crezi stăpână, e bine să intrăm?

Se transformase Maal în Claes, sau invers?

–       Ce-am zis, ce-am zis? Eu nu văd nimic dar mă întreb, dacă este ce spui, de unde-ți procuri recuzita?

–       Nu am nevoie de recuzită, ție însă îți este necesară. 

–       Vrei să intru eu?

Înțelept este cel care își chestionează memoria și poate oferi soluții, mereu, pertinente. Clarvăzătorul nu se caută pe sine de răspunsuri. Deloc. Mai e numit și Inocent. El are parte de protectori.

Peste tot sunt semne care prezintă sensuri. Și iară, „suntem liberi să găsim ceva adevărat, să ne scoatem din bezna spirituală în care am ajuns?”

–       Știu, a zis Claes, de-aceea sunt aici, să pot intra.

Și a pătruns în cabină fără nici un stres. Înăuntru erau câteva obiecte de mobilier și o oglindă. Atunci am auzit publicul nerăbdător lovind podeaua cu tălpile.

–       Unde este magicianul, Claes?

–       Dar tu ești. Nu ești tu?

Am hotărât pe loc să fie el deoarece știa să ascundă obiecte. Costumul se afla întreg acolo și îl schimba într-un mod uimitor. El era personajul din afișe!

Nu am intrat, am rămas afară și am privit cum se transforma Claes Voeren, cel care îl conținea, într-un mod neelucidat pe Maal, confidentul meu.

Când totul s-a încheiat și a venit spre mine o femeie deja în vârstă, puțin alertată: „Dragul meu, a bătut demult al treilea gong!”, am înțeles că era încă un avertisment pe care aveam să-l ignor, cum făcusem deja. Care gong bătuse?

L-am lăsat pe Claes să fie introdus. Se auzea tot. Se repeta tot, exact cum fusese deja… Sau nu prea? Parcă se adăugase un fond muzical, „magicianul” se bâlbâia și părea neprofesionist, încurca obiectele, îi cădeau pe podea… Era comic totuși…

Degetele mi-au luat-o înaintea gândirii, și am tras ușor de cortină pentru a o revedea pe Hille Bobbe. I-am zărit pe părinți dar când să privesc și copila care fusesem, m-am simțit trasă fără putința de a replica și am parcurs într-o clipă tot drumul până la Berlin, Muzeul Național, Galeria de pictură. Atât de brusc și de rapid s-a desfășurat această deplasare încât am resimțit o greață mizerabilă. Este cauza figurii crispate a tuturor vrăjitoarelor, „greața deplasării”. Și vrăjitorilor, presupun. N-am avut pauză să mă schimb. Când am revenit în tablou eram alt personaj: un tânăr și patrupedul său, după vânătoare. Muzeul s-a închis definitiv pentru mine. În față maestrul cu tabla de desen, împrejur o cameră plină de lucruri… A intrat majordomul.

–       Excelență am convenit să se reia spectacolul îndată ce vă veți elibera aici.

–       Care spectacol?

Majordomul păru, doar puțin, surprins și spuse pe același ton:

–       Trupa de farsori din Antwerpen, „Ruski și Thomasoff cu măștile”, dacă-mi îngăduiți, excelență. Aveți loc în loja principală, alături de distinsa domnișoară Maria de Laurens… Puțin spre dreapta. Puteţi servi băuturi, chiar vin franţuzesc, în timpul spectacolului… și… și eu sunt Erasmus, excelență! Domnule!

Îl salutase pe pictor înainte să se retragă. Am plecat din locul în care pozam. „Gata!” Ușa… Puteam ieși. Am fluierat câinele dar… nu. Era butaforie. Câinele nu s-a mișcat din loc. Am ajuns în hol, mare, lat și înalt, clădire veche din secolul al XVI-lea, auzeam râsete, o hăhăială fără veselie și cântarea alienantă a unui trio de suflători. Spectacolul era aproape de hol. Câteva femei au trecut în sens invers și au făcut reverență… „Seniorul Joos van der Bijl?” „Ja-ja…” „Parc-ar fi dracul!” Ce contează dacă are sau nu imagine, dracul? E o fantasmă, un blestem, o anatemă! Jos-jos. Salonul trebuia să fie la etajul inferior…