Fiul adormit al întunericului

Mr. Olwen Gotch a zăbovit un minut pe ultima treaptă a scării unui vagon înainte să își potrivească talpa în praful gros adunat deasupra peronului din „Gara Centrală” a orașului Chennai.

Își rezervase o cameră single la „Orion residency”, un hotel recomandat, prin care nu circulau insectele, și urma să aștepte un apel din partea lui sir Dustin Fernell care-i ceruse un pic de răbdare până se va elibera să îl primească la vila sa dintr-o zonă centrală. 

De răbdare nu se putea plânge, acumulase de-a lungul existenței sale de burlac convins cât să poată oferi altora. Deși nu se prea odihnise în trenul „Madras express” din care abia cobora, datorită celorlalți călători pe care îi lăsase să se reverse ca un val peste peroane către ieșire, avea încă bună dispoziție. Se vedea deja la un ceai rece, cu gheață, ronțăind un fursec…    A dat din mână să îndepărteze muștele de fața lui. Insecte… Ah, de-ar fi puțin mai lente, ar declanșa Armaghedonul insectelor!

–       Hey, strigă spre șeful de vagon, cine îmi duce bagajele? Trebuie să ajung exact într-un sfert de ceas la „Orion residency”, omule! Mă auzi?

–       Bine, sir. Am chemat băiatul nostru. Unde o fi?

Cât tupeu să îl întrebe pe el! Olwen Gotch s-a foit nervos, frecându-și mâinile, când a apărut un tânăr cu părul lins pe frunte și ochii speriați trăgând după el un căruț cu bagaje.

–       Nu văd valiza mare, îi zise Gotch. Nu ai luat valiza mare.

–       Am luat tot, sir, am luat tot-tot.

–       Dar n-ai adus valiza mare…

Ceea ce părea să fie un sejur plicticos promitea să devină unul de coșmar. Dacă i-au fost furate hainele cui să se plângă? Ce ghinion! Nu era loc în cușetă pentru bagaje…

Șeful vagonului i-a zis să anunțe poliția gării. Poliția gării?! A făcut semn unui „polițist” care se plictisea într-un loc ferit din interiorul gării. Iată! Îl ignora cu desăvârșire. Să mergi prin praf e o experiență penibilă dar să-l și respiri este maladiv. Domnul Gotch îl apostrofă pe conductor:

–       Este obligația dumitale. Aveai bagajele în custodie…

–       Eu le-am supravegheat până s-au așezat toate în lisă. Ce s-a petrecut mai departe nu ține de competența mea, sir. Sunt o persoană cinstită și îmi întrețin familia din venitul câștigat la societatea de căi ferate. Nu îmi permit să pierd…  

„Ce să spun!” Trebuia să îl despăgubească cineva… Mr Gotch a privit încă o dată spațiul aglomerat și a făcut semn băiatului care transporta bagaje să le așeze bine pe cele rămase, apoi a plecat după el pentru a merge la oficiul de reclamații. Trebuie să existe unul și acolo… Așa e peste tot!

 

O piață în colțul akkam-ului (cartierului). Un puști împinge un căruț cu două roți pe care se află ceva ca o ladă acoperită cu cartoane și zdrenţe. Încearcă să se grăbească observând poliția.

–       Ce ai aici?

–       Unde aici?

–       Acolo ce este?

–       Nu știu. Nu îmi aparține.

–       Hai, desfă-o să văd ce e!

Agentul Mohamed Naghi, are chef să controleze. Nu dormise bine din cauza nevestei care îi preparase „Navarathna Korma” ca la restaurant și a stat la budă jumătate de noapte. Ce o fi declanșat agitația burții sale? Brusc, puștiul de lângă el a luat-o la fugă. Agentul Naghi a neglijat pachetul, și-a scos țignalul și a fluierat. I-a făcut semn lui Kharaim, celălalt agent să-l agațe pe copil însă acesta era ca un șarpe, știa să intre prin cele mai mici locuri și a vrut să-i ațină calea dar s-a gândit să se întoarcă la cărucior. Parcă umblase cineva acolo și când a tras cartoanele a văzut că nu era nimic. Nu-i facilă viața de agent. Și nimeni nu te ajută. Îi veni să dea cascheta de pământ de ciudă. Curând s-a întors Kharaim. I-a arătat cu mâna cum se strecurase copilul. Se adunase lumea să se amuze. Văzuseră toți cum se purta copilul cu bietul agent, cum îi trecea pe sub mână, cum se ducea în spatele lui și-apoi îl amețea învârtindu-se. Asta până ce a venit alt agent și a dispărut de-acolo. 

–       A fost unul mai mic domnule agent care a tras bagajul.

–       Și ce era în bagaj?

–       Nu știu. Ceva ca o cutie pe role.

 

Seara, într-o zonă obscură, aproape de un rezervor de beton cu apă băltită, bună pentru animale, băieții s-au revăzut.

–       Hei Bindhu, ce-ai făcut cu geamantanul?

–       Ce să fac? Nimic. L-am aruncat. Dacă m-ar fi văzut careva cu el, ce crezi?

–       Da’ ce-avea înăuntru?

–       Le-am dat lui Arun să le vândă. Nimic bun pentru noi. Era numai îmbrăcăminte de european bătrân. Și gros. Atât de mare! Cu burta atât! Era englez din Cardiff. Dintr-ăia de se cheamă welsh people.

–       Cum? Uelş?

–       Ye! He-he!

Copiii se distrau. Cel mare, numit Mihat, i-a arătat cum voia să îl prindă agentul și cum trecea pe sub mâna lui, printre picioare, apoi când agentul se întorcea revenea în spatele lui.

–       Tu crezi că luăm ceva de la Arun la schimb?

–       Tu ai făcut înțelegerea cu el, eu doar le-am dus. Uite, am oprit asta!

Era un obiect micuț prins de un lanț.

–       Ce e?

–       O amuletă din delta Indului. Alungă demonii...

–       Știi tu? Poate-i atrage! Pe omul acela cum l-a apărat?

–       N-o ținea la el. Era în geamantan. Eu am s-o țin. Azi mâncăm?

–       Ne-a lăsat ceva Rheta. Două fructe de mango. A mușcat din ele dar le-a lăsat înăuntru.

Au sărit pe zid și mergând pe marginea sa au ajuns la peretele clădirii. De acolo s-au cățărat prinzându-se de cabluri. La fel făceau macacii. Învățaseră de la ei. Clădirea era jumătate roasă, jumătate prăbușită, o ruină periculoasă, dar copiii mergeau la demisol, jos se păstraseră camere și puteau ieși în canalizare. Intrau pe deasupra, ca maimuțele, dar nu ieșeau niciodată pe-acolo. O învățaseră pe Rheta să le aducă uneori mâncare furată din piață, dar când voiau mai mult își învingeau lenea pentru a ieși la vânătoare ei înșiși…

 

S-au întors la intersecția străzii 141 cu Barangshiva street.

–       Vezi ce văd și eu? Tipu’ acela plutește deasupra străzii! E domnul Rapi, poștașul! Să înțepenesc dacă nu este el! Levitează, fratele meu!

–       Un poștaș să leviteze? Nu-i posibil. Levitează numai guru, dar nici pe guru nu  l-am văzut vreodată. Mi-au spus alții.

–       Ține sacoșa în mâini și merge pe bicicletă! Cum face? A-a-a! Se lasă-ntr-o parte!

–       Ce spui frate, se rotește în aer? Nu e adevărat! Ai mâncat ceva…

–       N-am prea mâncat azi. Ce-am mâncat? S-a dus dincolo de casă. Crezi că planează ori cade-n cap?

Copiii au traversat strada să vadă dincolo însă au fost aproape tamponați de o ricșă. Băiatul care pedala abia a putut să oprească în timp ce clientul a sărit nemulțumit la el dându-i palme în cap.

–       De ce-ai oprit? De ce-de ce? Prostule, nu mă face să întârzii!

–       Au-au! Nu sunt vinovat! Șobolanii ăștia sunt! Au-au-au!

Cei doi copii au fugit înainte, însă nu l-au văzut pe poștaș.

–       Ți-am zis că nu e nimic? Ai luat ceva din geamantan. Un drog-ceva…

–       Dar n-am luat nimic…

Fructele aduse de Rheta, maimuța lor, conțineau otrăvuri…? Auziseră câțiva negustori că ar vrea să vadă maimuțele moarte pentru că îi păgubesc (dacă puteau evita conflictul cu Hanuman, iar viața lor n-ar fi fost infestată de demonii Rakshasa ori mai rău, să fie împinși pe drumul pierzaniei de energii negative)… Desigur, aveau nevoie de protecția zeului maimuță. Toți oamenii din lume au. Hotărâseră să le pună alimentele compromise deja, în locuri speciale, dar niciodată nu apreciau bine nevoile bandei de hoți. Maimuțele se avântau grămadă la anumite momente ale zilei și nu se opreau până după amurg îndemnate de hidosul lor șef. Uni-i spuneau Broahuman, sau numai Broah, pentru că doar astfel știe să strige apoi să se repeadă să-și muște supusele.

Șeful bandei era unul dintre bastarzii făcuți de femele cu masculi din afara grupului, nu fostul șef, iar existența lui a fost mereu la limită, ceea ce îl făcuse nemilos. Și avea boaşele mari cât ale unui taur!

Dincolo de zidul fortului, soarele portocaliu, ca un fruct mango proaspăt decojit, se scălda într-o mare de culori calde, iar maimuțele se profilau ca vârcolacii, în așteptarea întunericului, gata de atac.

Pentru Rheta aveau recompense. Venea cu resturi de fructe și le lăsa în cameră. Copiii locuiau temporar în clădirea ruinată și pustie din apropierea fortului, cu intrări blocate, atât de nesigură încât se puseseră inscripții pe ea și pe alte ziduri că poate cădea oricând, totuși avea prinse în exterior o mulțime de cabluri grele pe care circulau fără mari probleme maimuțele echilibriste și, de când se instalaseră înăuntru, cei doi copii. Bindhu lăsase geamantanul într-una dintre ascunzătorile sale secrete, și adusese o țoală pentru maimuță. Oare ce putea face cu ea? Să o îmbrace? Mai degrabă ar fi rupt-o. Bineînțeles că furaseră și ei fructe numai că nu li se mai permitea să intre în piață. De când se modificase modul de a plăti, comercianții își angajaseră un contabil, iar acesta avea acces la conturile de marketing. La sfârșitul zilei câștigul se transferă. Fără aparate nu puteai trăi decât furând, iar furtul era pedepsit de societate, desigur închisorile erau ticsite, prin urmare copiii erau doar bătuți cu nuiele și-apoi eliberați înapoi în mizerie. Mâncai hrană furată și-apoi bătaie.

Tuturor li se îmbâcsise karma de când cu mizeria rămasă după tsunami. Apa urcase până la al doilea etaj al clădirilor și după retragerea oceanului a rămas un dezastru. Nu mai ieșea din ei duhoarea cu toate că oamenii se refugiaseră în locuri mai curate. Da, se făceau eforturi. Străzile mari, zonele publice, fuseseră curățate cu detergent parfumat însă cum intrai în raioanele populare, putea. Apa încă băltea și multe case fuseseră deteriorate iremediabil. Încontinuu te asaltau insectele ori șerpii. Bindhu zicea că văzuse o lighioană uriașă, ca un dragon, ieșind din canal și poate acesta era cauza dispariției atâtor oameni în ultimul an. Deși lui nu îi păruse agresiv…

 

 Guru Varihan îi aștepta seara aceea la circ. Îl ajutau să-și transporte sculele și șerpii de colo-dincolo și mai primeau de la el recompense precum caii ori tigrii care participau la spectacol. Dacă întârziau, guru putea angaja oricând alți înfometați. Pielea sa bătea spre verde, vorbea sâsâit, avea ochii galbeni, un mod neobișnuit de a privi și mișca sacadat capul. Varihan spunea cu glas tare că este întruparea lui Vasuki, zeul rege al șerpilor Naga și arăta spectatorilor sângele său verde. Mihat se temea de individul acela, nu și Bindhu. Acesta era fascinat și a fost chiar tentat să îl însoțească în turneu deoarece Varihan îl ofertase:

–       Ai multe de învățat de la mine, copile! Tu ai talent, eu te pot ajuta…

Cui să-l lase pe Mihat, fratele său? Pe el Varihan nu avea de gând să îl invite. Doar să care lucruri și cuștile cu animale, aici, în Chennai.

Voia să-i spună despre poștașul Rapi și zborul lui deasupra străzii. Ce să fi fost?

–       Mi-e frică de el. Parcă vrea să ne sugrume și să ne înghită ca un boa!

–       E, nu! Ce ești așa de prost Mihat? Joacă un rol. Câștigă bani cu asta!

Bani? Mihat nu își amintea bancnotele, cuvântul avea o semnificație abstractă însemnând o sumă în contul de credit al unei persoane solvabile. Totul se lega de cifre și era dubios de încurcat pentru a nu părea fraudulos. O masă uriașă de oameni trăia în afara acestui sistem considerat sigur de autorități, imposibil de virusat. S-a păstrat celălalt sistem de schimb, trocul. Orice lucru are valoarea pe care i-o dă cererea și oferta. Restul nu există…

Da, Bindhu putea vorbi de „bani”. Fusese bogat, el niciodată. Nu erau frați de sânge. Nu. Bindhu fusese singur la părinți, Mihat avusese o mulțime de frați dar nu îi mai întâlnise după diluviu. Poate că părinții săi îl crezuseră mort și au plecat cu ceilalți copii departe de orașul scufundat. Tânjise de mic după o viață fără griji. Avusese și un model, pe celebrul Rahim Hariman, vedeta din filmul „Mariko”. Și el fusese copil abandonat, crescuse în stradă și ajunsese după o viață dificilă, broker și afacerist notoriu. Personajul filmului, nu actorul! Despre actor nu se cunoștea prea mult și apoi ce conta viața lui? Mihat ar fi vrut să ajungă, la fel, pe Money street din Mumbay, însă până acolo se întindea infinitul. Ar fi putut merge cu trenul express. Știa numerele, îi cunoștea pe mecanicii locomotivelor, îi saluta, însă toți îl alungau, iar conductorii de vagoane anunțau agenții gării: „Uite-uite, acela e un delincvent minor, fură gențile călătorilor!” Da’ ce, îi scria pe frunte? Nu știa să scrie însă putea desluși caracterele tamile. Cu engleza nu se descurca. De aceea îl avea aproape pe „fratele” Bindhu. Acesta era educat. Fusese născut în casta Nadar și părinții lui voiau să facă din el un geniu.

Bindhu nu vorbise nimănui de trecutul său, nici măcar lui Mihat. Despre copilul acesta de 10 ani puteai spune că are deja trecut – Mihat avea 12 și era cu aproape un cap mai înalt. Bindhu părea un copil cu mintea crudă însă fusese admis chiar la Academia de Științe. Totul se datora tatălui care îndopase cu orice putea înmagazina creierul fiului său, din momentul în care îi observase apetența. Era un copil precoce. Însă șansa nu e funcție de talent. Talentul și șansa sunt argumente ale destinului, iar destinul e dictat de karma. Cine știe cu ce venim de departe înainte să ne stingem karma? E o taină căutată de divinatori.

Copilul ajunsese în stradă înainte de cutremur și valul de apă, după ce un accident nefericit îi ucisese părinții, iar statul a refuzat să se implice în susținerea sa financiară. A lăsat această satisfacție rudelor rapace ale defuncților. Nimic nu l-a salvat de claustrare, de închisoarea pe viață într-o instituție pentru autiști. A evadat și nu s-a mai întors din stradă. Nimeni nu își dorea să îngrijească un copil-minune! Mai departe se poate vorbi despre cerșit, despre oamenii mari care exploatau copiii și îi schilodeau, despre canal și locurile unde te puteai ascunde, despre lucrurile găsite în noroiul gros de după tsunami, despre depozite subterane și comerțul cu mizerii, mirosul greu al noroiului salin și-apoi musonul și seceta…

Copiii uită repede tristețea, supărările sunt înlocuite de bucuria de a fi împreună, de a trăi în viteză viața. Oamenii mari devin tot mai înceți și îi introduc în ritmul lor monoton și plictisitor care le limitează plăcerea de a folosi toată energia. Libertatea copiilor străzii era nelimitată. Strigau, alergau spre oriunde, totul părea o joacă, grijile lor erau nevoile fiziologice, și nici măcar toate. Să caute hrana era totuși ocupația fundamentală. Mâncarea nu se căpăta simplu.

Circul era dincolo de zona centrală prin care copiii străzii nu aveau voie și un pic săltat pe colină, astfel încât cortul mare, bine luminat, să se vadă de departe. Veneau întotdeauna prin spate, deși ocoleau destul, iar acolo ajungeau la rulota maestrului pentru a-l ajuta să își pregătească obiectele necesare. Numărul său era în general același dar cu variante pe anumite teme. Asistenta sa Keline, o tânără subțire de doar 11 ani și câteva luni, cu ochii negri, îmbrăcată într-un sari străveziu și o maramă de marginea căreia atârnau pietricele verzi, trasă până la nivelul ochilor – tare frumoasă era Keline și umbla îmbrăcată mult mai ușor în afara spectacolului, ceea ce o făcea să își arate vârsta – era chiar mai înaltă decât Mihat care o întrecea doar cu puțin la ani. Varihan spunea că o luase din stradă și o educase. El trecuse deja de vârsta unui tată. Putea să-i fie bunic.

–       Ați întârziat! Ce e cu voi? Acum trebuie să intre maestrul.

Keline îi spusese „maestro”, în engleză.

–       Bindhu a văzut un poștaș levitând, i-a zis Mihat.

–       Luați de-aici masa, așezați lăzile deasupra și veniți după mine!

Keline s-a grăbit să se strecoare printre oameni și lucruri așezate parcă înadins în calea lor. Și totul devenise mai greu în seara aceea!

–       Hai! De ce ați rămas în urmă? Nu v-am zis că maestrul Varihan urmează în spectacol? Nu! Să nu răsturnați sacii cu șerpi! Sunt șerpi veninoși înăuntru. 

Șerpi veninoși, vezi să nu! Și de ce se lasă mușcat de ei? Varihan știa să cânte reptilelor. Este cel mai popular spectacol cu cobre. Dar le lasă și să-l muște. Era legendar, se spunea că sângele lui suportă veninul. Pe afiș era numit „Varihan, dervișul cu sângele verde”. Schimbaseră intrarea și au trecut prin câteva încăperi, toate pline de persoane care făceau… ce făceau atâtea acolo? Sărbătoreau pe cineva pentru că era mare zarvă. La dreapta, la stânga, mă iertați, dați-vă din drum, hei… Noaptea asta puteau rămâne neplătiți.

–       Aici-aici!

Norocul lor era frumoasa Keline, mereu mai atentă și mai descurcăreață. În față le-a apărut Varihan, privindu-i hipnotizant cu ochii săi galbeni. Părea un mutant, iar despre mutanți cunoșteau destule. Oriunde poți întâlni unul. Se transformă într-o clipă. Da… Cei mai periculoși sunt drogații, niște indivizi explozivi care nu se tem de moarte.

–       Unde-mi sunt mănușile?

–       Aici, maestre! Băieții aceștia sunt cam împiedicați. De trei ori erau cât pe ce să răstoarne coșul! Cel mare spune că micuțul a văzut un poștaș levitând, ha-ha-ha-ha!

Avea un râset cristalin și o expresie de bucurie pură. Bindhu o privea vrăjit însă nu îi plăcea că îl numea „micuțul”.

–       Am să cresc și-ai să vezi tu!

–       Ce să văd? Ha-ha-ha!

Maestrul și-a îmbrăcat mantaua verde, înstelată, de „guru”. Din afară se auzeau elefanții. Apoi a pătruns în antreu un tânăr îmbrăcat cu o tunică roșie, cu epoleți și un turban crem pe cap: 

–       Ați văzut un șobolan alb? A fugit încoace!

Chiar nu observaseră animăluțul.

–       Nu a trecut pe-aici!

–       Ba da. E șobolanul preferat al lui Ganesha, e avatarul lui…

Ganesha e zeul elefant. Să prefere ditamai elefantul să intre în pielea unui șobolan cu coadă lungă și picioare schiloade,  fie și alb, e puțin probabil.

–       Nu e aici, tinere, a sâsâit maestrul! Nu ne întrerupe, te rog!

–       Vai de mine, vai de mine, dacă nu-l găsesc mă omoară stăpânul!

Și a plecat mai departe. Lui Bindhu i s-a făcut milă de tânăr.

–       Maestre mai aveți treabă cu noi?

–       Tu să stai aici! Celălalt nu are decât să plece. Astăzi vei merge cu mine în spectacol.

–       În spectacol? Dar eu nu sunt îmbrăcat pentru a participa într-un spectacol!

–       Nu-ți trebuie costum special.

–       Nu? Atunci luați-l și pe Mihat!

–       Mihat? Unde să vină Mihat? Bine, hai, să vină și Mihat, dar să stea liniștit de-o parte…

Auzeau rumoarea publicului. Copiii aveau teamă instinctiv să atragă atenția publicului, oriunde. Chiar atenția unei singure persoane adulte îi neliniștea, exceptând oamenii străzii. Pe aceștia îi necăjeau. Bindhu avea totuși considerație pentru câțiva. Erau oameni cu o bună educație, decăzuți. Unul era chiar din casta Vannyar și vorbise cu el despre „Mahabharata”, celebrul poem și implicațiile sale în lumea actuală, o lume plină de lucruri și fenomene magice. Toți cei care sunt avatarurile unor zei își vor arăta, la un moment dat, puterea.

Varihan…

Un elefant a mugit prelung și publicul a pornit să strige înspăimântat. Apoi totul a tăcut. Ceva ca un tren îndepărtat s-a apropiat în mare viteză și brusc, tot cortul a fost tras cu putere din locul său. Apoi trenul…

Trenul este vital pentru Chennai. De când portul a fost ucis de valul care i-a dus vapoarele pe uscat, canalele metroului astupate, iar autostrada a fost deteriorată, trenul a rămas singura legătură plauzibilă. Dar cum să ajungă atât de aproape? Chennai Metro Rail? Bindhu a văzut trenurile de metro în canal. Urcase într-unul. Mihat chiar circulase cu ele înainte să fie inundate. Totuși era altceva. Se deschisese un tunel și înăuntru erau câteva autocamioane. Dintr-o parte înainta o mașinărie grea, cu o platformă așezată lateral, la înălțimea unei mașini mici, și toate vehiculele staționate erau retezate atât de jos. Era un zgomot scrâșnit, de fiare. Bindhu s-a speriat. Unde dispăruseră ceilalți? S-a prins de o mașină care transporta mobilă, dar aceasta înainta foarte greu din cauza unei aglomerații cum nu mai văzuse. În plus mobila nu era bine prinsă și nu avea prelată sau orice altceva să o țină. Când s-a eliberat puțin drumul, mașina a accelerat și toate obiectele s-au deplasat, după aceea s-au înclinat la curbă…

–       Mihat! Mihat!

Îi păru că își vede fratele alergând pe marginea altei străzi care se împreuna cu aceea pe care mergea autocamionul său și s-a lăsat jos pe oblon, a sărit direct pe asfalt. Asfaltul era brăzdat de parcă ar fi fost arat. Ce forță uluitoare distrusese strada? Mai mult, strada arăta ca și cum fusese secționată, iar mașinile se duceau înainte, fără oprire, împinse de mașinăria care se apropia imperturbabil. Și nu era nimeni vizibil să o manipuleze… Unde dispăruseră toți oamenii? Era noapte însă nu foarte întunecat datorită luminii proiectate din depărtare. O „explozie de lumină”! Bindhu a plecat de-acolo și cum a lăsat locul acela aglomerația s-a îndepărtat lăsând loc pustietății. Se afla în oraș însă avu senzația că nu este Chennai. Nu avea cum să se golească instantaneu de oameni. Varihan? Fusese hipnotizat de Varihan și trimis într-o lume de coșmar. Vândut unor traficanți de copii, ajunsese pe o insulă pierdută, o insulă care plutea în derivă pe ocean. Și atunci intrase și ieșise prin tunel. Da. Insula aceea era feuda unui împărat. Astfel era denumit, „împăratul”. Dar nu el conducea treburile acolo. Exista un „general”, generalul care ducea un război fără sfârșit. I se spunea „Lupta neînvinșilor”, iar dușmanii lui se numeau demoni, „Vocea răului”, „Forța”, „Măreția”, „Splendoarea”, „Întunericul”,… Oare nu revenise la situația aceea? Nu. Atunci se afla chiar în rulota lui Varihan și cunoștea că maestrul intenționa să îl supună unui experiment. Câștigase un coș plin de alimente. Numai ce și-a dorit.

L-a căutat pe Mihat. Trebuie să fi fugit spre blocurile strâmbe care se vedeau departe. Era o arteră pentru mașini de tot felul, părăsite în drum, lăsate de multă vreme, deteriorate, puse ciudat, unele peste altele, dezorientat, așezate fără rost, niște relicve. Ai fi zis că sunt câteva generații de mașini de stradă, unele manipulate, altele autopropulsate, unele cu roți, altele fără, chiar un aeroplan așezat lateral,…

A simțit apoi mișcarea seismică. Terenul s-a clătinat schimbând ordinea mașinilor. A fost un cutremur? Asta se întâmplase oare?

–       Miha-a-at!

Zadarnic. Se afla lateral, dincoace pe stradă față de un grup de oameni care se pregătea să arunce un pachet mare cât un om într-o groapă, ori în râu. Și-apoi încă unul…

A alergat să nu fie zărit. Ajunse printre clădiri și le privi cât puteau fi văzute. Construcții cu cinci-șase niveluri, altele mai înalte, locuințe populare golite, pe alocuri sparte, deteriorate. Printre ele putea înainta. Apoi se împotmoli pe o stradă aflată în beznă totală.

–       Hei, băiatule, se auzi strigat!

Era o voce feminină care a repetat chemarea. Înainte și apoi la dreapta. A ieșit din nou la lumină într-o zonă îmbâcsită de construcții ruinate, garduri de beton pe alocuri prăbușite, mașini, motorete, mizerie. Un perete a căzut cu zgomot peste rable. Apoi o ființă luminoasă a trecut zbârnâind pe-aproape și a lovit o persoană sau poate o statuie deoarece a rupt-o în bucăți și a împrăștiat-o pe asfalt. Lumina s-a răsucit astfel încât părea să vină spre el. S-a ascuns într-una dintre clădiri și aproape nu vedea unde calcă. Auzi un răget. „Sunt animale sălbatice aici? Tigrii umblă prin orice fel de junglă! Ori panterele! Este și vegetație, au crescut boscheții prin case.” Bindhu a urcat la etaj. Ar fi vrut să privească afară însă nu vedea pe unde merge. Doar puțin, iar puținul începu să se amplifice. Văzu ușile. Toate închise. Avea teamă să încerce deschiderea vreuneia. Asta până ce ființa luminoasă pe care o zărise jos apăru în capătul holului. Era un om, e clar, așezat pe o placă în suspensie. Nu „levita”, era altceva, o invenție tehnică, și înainte să-l ajungă individul, izbi într-o ușă care a cedat ușor, apoi s-a ascuns după perete. Echilibristul a trecut mai departe și a ieșit afară prin ferestrele fără geamuri. Trebuia să plece de-acolo. A fugit pe marginea străzii. Oare cine îl strigase? Nu era nimeni. De o parte a unui gard metalic se vedea lacul mare, poate o lagună. Auzea apa clipocind, vedea lumina jucându-se în ape, câteva ambarcațiuni, și departe, dincolo de ape, clădiri de locuit. Nu era bine să întâlnească oameni deși nu știa unde trebuie să meargă. Deocamdată văzu că se lărgește strada. După aceea o autostradă suspendată, căzută cu tot cu picioarele din beton și oțel, își dădea întâlnire cu strada pe care mergea, iar construcțiile au luat altitudine. A ajuns într-o piață a orașului și a putut vedea inscripțiile încă prinse bine de fațade. Cele mai multe erau în limba chineză, dar altele erau scrise cu caractere europene, fără să pară englezești. Bindhu nu cunoștea această limbă, dar învățase engleza de foarte mic și avea cunoștințe de chineză, de Hindi, Tamil ori chiar Pali, limbajul budist decedat de mult, deci… se afla cumva în zona chinezească a orașului, despre care doar auzise și pe care nu o cutreierase niciodată. Nu știa că era atât de apropiat circul de acest sector destul de rău famat. Despre chinezi aflase că sunt parțial budiști, iar de Budha și religia sa avea cunoștințe pe care încă nu le înțelesese profund. În afară de asta, chinezii aveau o cultură diferită, colorată și arogantă. La granița de nord erau mereu conflicte armate și, în general, se accepta că India se află în război nedeclarat cu China. Ce e acela „război nedeclarat”? O distracție în care se consuma muniția veche ori redundantă, destul de periculoasă pentru cei care locuiau aproape de „poligoane”, plus o retorică plictisitoare despre provocări, vinovați, amenințări și patriotism de paradă. Politicianism! Departe de știința copiilor asemenea jocuri. Nu era mai bine oare să găsească un culcuș până dimineață? Dar cum să doarmă după seara aceasta nebună? În mod obișnuit dormea împreună cu Mihat. Se supravegheau unul pe celălalt și se simțea oarecum ocrotit. A văzut o scară în spatele unei clădiri, o scară metalică pe care ar fi reușit să o ridice după ce urca la etaj. S-a suit acolo, a deschis ușa apoi a tras cât a putut de scară. Înăuntru lumina un led atât cât să vadă toată incinta. Era o sală mare și câteva uși așezate discret. Un copac mic, încă viu, sau poate nu, își păstrase coloratura… Vedea culorile deși lumina era palidă? Mai devreme când văzuse la fel de clar apăruse tipul care zbura cu o placă. A revenit la ușa pe care intrase și s-a ghemuit. Să rămână acolo? Totuși, nu se simțea deloc obosit și nu avea chef de somn.

–       Unde ești? Vino cu mine!

O femeie.

–       Nu te teme, vreau să te ajut! Stăpânul meu m-a trimis să te scot de-aici.

Nu era permis sclavajul. Bindhu s-a temut. Libertatea este cel mai scump bun pe care îl deține un om, oricât de sărman. Nu îl dă pe nici o promisiune, nici pe bogăție.

–       Nu îți dorim răul, nici eu nici stăpânul.

Văzuse cum distrusese un om! Ce putea fi? O păpușă umană, statuie,… Un android? Despre androizi se vorbea chiar în jurnale de actualități. Erau prezentați și în postere mari prinse pe blocuri. Se știa că mișună deja printre oameni și sunt de zece ori mai puternici. Îți puteai cumpăra un astfel de avatar. E drept că nu văzuse vreunul pe străzile din Chennai. La fel se vorbea despre clone, mutanți, monștri, dragoni,… Erau închiși toți în realitatea virtuală, un fel de a doua lume (sau a doua viață) pe care o accesai în timpul liber când nu aveai alte preocupări. Dar nu era pentru oricine. Mihat, de exemplu, nu o „trăise” vreodată și credea despre ea că e nocivă gândirii. La fel spuneau toți oamenii din stradă ori canal. Bindhu avusese ocazia să știe. Ho-ho! Dar nu intrai oricum acolo, și-apoi ți se permitea să alegi. Vreau să fiu așa, să evoluez așa, să mi se ofere ehe,… Aveai dreptul la un destin ales… A scos capul un pic să vadă unde se afla femeia cu placa și imediat a văzut-o lângă el.

–       Hai, vino repede fiindcă ești vânat de gardieni.

Era o tânără cu păr lung, îmbrăcată sportiv, cu un costum mulat și pantofi de alergare, nicidecum cel pe care îl văzuse înainte.

–       Pe mine mă cheamă Keline, i-a spus.

–       Keline? Dar nu semeni deloc și… ești mult mai în vârstă!

–       Ce spui acolo? Trebuie să te grăbești! Vei merge după mine prin subsol și canale până ajungem aproape. Acolo îl găsești pe stăpân. El știe să-ți zică ce să faci mai departe. 

„Trebuie”! Cuvântul acesta care obligă e unul din semnele care spun că suntem damnați. „Trebuie”! De ce să trebuiască? „Trebuie să trebăluiesc o trebuşoară”, învăța cu tatăl său în dialectul tamil. „Trebuie”, „Interzis”, „Permis”,… Probabil ar fi mai bine să facem invers! Aceasta e libertatea. Binhu țâșni din spatele marelui ghiveci în care se uscase copacul. Trecu direct în hol și-apoi sări pe scări și alunecă pe balustradă. Se regăsi deodată la parter și fugi spre holul de intrare. Noua Keline îi apăru înainte:

–       Vino pe-aici!

„E mult mai iute, ori folosește scurtături”, gândi cu glas tare.

–       Nu mă poți surprinde. Știu cum raționezi.

Keline s-a dus în jos ca vântul și a lăsat un rest de lumină înapoi. Bindhu a decis să o urmeze. Îl cobora underground, în lumea nălucilor, însă nici pe-afară nu era mai bine.

–       Noaptea asta dispare vreodată?

Întrebarea lui a fost resorbită de curentul răcoros și transmisă înapoi. Vedea bine doar când se afla în apropierea femeii, iar aceasta părea să își piardă răbdarea. Aștepta puțin abia la capătul celălalt al coridoarelor. Bindhu și-ar fi dorit viteza ei dar era prea mic și fără putere. Apoi a intrat într-o gură de canal. Era deschisă intrarea, astfel s-a orientat, Keline nu-l mai aștepta. Era, poate, pe drumul corect… Sau nu? Keline?! Dacă era o stafie trimisă de un necromant? Nu există ființă să nu se teamă de necromanți. Altfel nu ar mai ființa, ar muri. Să poată manipula stafiile defuncților, să folosească puterile întunecate, demonii ascunși în oameni, împotriva voinței lor imbecile, este o protecție neînțeleasă a planetei…

Bindhu hotărî să iasă la suprafață, să știe unde se află. Dacă femeia nu îi mai stătea aproape era poate la locul în care îi putea cunoaște stăpânul. Se mai întâmplă ca o femeie să zică „stăpân” iubitului. „Stăpânul inimii”, „stăpânul plăcerii”,…    S-au modelat expresii. „Stăpânul viciilor”! Asta e puțin exagerată. Viciile nu pot avea stăpân. A văzut lumină sus, deasupra unui tub vertical. O palidă lumină de dimineață.

Dacă nu simți, totul poate fi iluzie, înșelăciune! Și dacă simțurile sunt limitate, ori comandate?... Lumina venea de la proiectoare ce luminau un spațiu interior, între clădiri. Faptul că nu exista un capac la canal nu era deloc uimitor, uimitor era că nu căzuse nimeni înăuntru. Sunt capcane mortale, numai pentru cei neavizați. Altfel de ce ar fi lăsate neastupate? Restul știe să se ferească. Deci pe-acolo circulau cei obișnuiți cu relieful ori nu circula nimeni. Bindhu a ieşit încet şi a văzut clădirile înalte. De-ar fi ajuns deasupra se putea orienta. Câte clădiri înalte văzuse în Chennai? Toate se găseau în partea estică, în apropierea oceanului. Era zona comercială. Acolo avusese biroul de serviciu și tatăl său, Ashwin Ramesh Kumar Nadar. Avea numele gravat în aur, cu caractere englezești, pe ușă, destul de sus pentru a fi văzut de oamenii înalți.

–       Vezi? Ce scrie aici?

Îl ridicase în brațe pentru a citi… Era păpușa tatei. Îl îmbrăca fistichiu, îl coafa, îl arăta cunoscuților să se minuneze cu toții ce fiu inteligent are. Cunoaște mai mult decât ei! Oamenii mari nu sunt concesivi. Se hlizesc și se minunează, însă pentru ei tot copil rămâi. Copilul, oricât pare de deștept, este prostuț. Așa îl tratau ambii părinți, dar și ca pe un bun care le putea aduce venit. Mama nu era din statul Tamil Nadu, era din nord. Provenea dintr-o castă nobilă și se ocupa în mod special de problemele sale personale. Nici nu vorbea tamila deși cunoștea limbajul, vorbea doar englezește, iar cu servitorii hindi. Ea îi angajase…

Deasupra era asfalt peticit, cinci-șase rable strânse alături și câteva mașini ce păreau funcționale. Erau întregi.     Apropiindu-se a auzit vocile unor oameni. Vorbeau chinezește, într-un dialect aproape neinteligibil, cu mânie, despre dușmanii lor. Aveau de gând să-i tortureze… Dar nu e bine să asculți expunerea verbală a atrocității până își epuizează un scelerat expresiile. Pentru a întreține forța rațiunii e recomandat să privești bine împrejur, să nu fii surprins de mersul ușor al altei fiare. Mereu lasă pândari în preajmă, când se tem pentru siguranța lor. Nu au prieteni brutele-astea! O clipă doar îi fugi gândul la Mihat. De n-ar fi ajuns în mâinile unor bandiți… S-a întors pentru a ieși de-acolo, s-a apropiat de clădire cât să i se ascundă umbra.

–       Nǐ hǎo, shǒuxí! (Salut, șefule!)

Altă umbră, mult mai importantă se profila în fața sa. I s-a adresat zâmbind frumos și a alergat printre ea și zid.

–       O iscoadă?

Tot mai mulți chinezi se antrenează de copii în așa-zisele „arte marțiale”, mai pe bune învață să fie bătăuși, poveștile despre coduri de conduită și onoarea acestor mașini de lovit sunt simple, în engleză, „balegi” (bullsheet). Chinezul a întins mâinile să-l prindă, dar copilul a trecut în spate.

–       Iscoade, a strigat chinezul, iscoade!

A fugit să prindă spionul, și-a scos stiletul, deoarece era dotat pentru o luptă corp la corp, a alergat ca un taifun după el însă, tai-tai, tai-tai, nu reușea să-l atingă!

–       Ce se întâmplă aici, idiotule? Te lupți cu un copil?

–       E un demon, negru ca smoala, cu ochii albi. Ne spiona. E-e-este de la cazinoul „Tropical Paradise”… Acolo au angajat negri.

Se apropiaseră ceilalți indivizi pe care îi ascultase mai devreme Bindhu. Erau îmbrăcați în costume strâmte, bine potrivite, și purtau pantofi de piele lăcuită în care se reflecta lumina furișată până la ei. Cel numit de șef „idiot”, se poziționase dincolo de copil pentru a-i tăia scăparea însă nu atât de sigur pe el, se pare, deoarece se lipise de zidul clădirii, să nu se strecoare pe lângă picioarele sale scurte și strâmbe.

–       E un copil indian, nu-i așa? Unul dintre sclavii doamnei Chang? Yí (Nu-i aşa)?

–       Nu şefule, îi lipsește marca!

–       Atunci are să fie începând de azi, după ce ne spune mai întâi motivul pentru care se află acum, aici. Dacă nu, îi vom rupe fiecare… și-l vom arunca în…

Bindu forță blocada. Se strecură pe lângă mâinile lor, printre picioare… ca un șarpe, o zvârlugă alunecoasă…

–       Wu, prinde-i mâna, Qiang, pune-i piedică, Jie, sari deasupra,…!

Șeful se ținea deoparte și conducea, ca un strateg, bătălia, iar când văzu copilul venind direct spre el scutură mâna pentru a elibera arma lui ascunsă, tija de oțel cu bumb, lungă de numai 12 țoli și jumătate și abia își făcuse un elan minim pentru a-l lovi precis, că un strigăt de pisică sălbatică îi străpunse pe toți:

–       Opriți-vă fiindcă pe el îl așteaptă stăpânul, nefericiților!

Falsa (ori poate nu) Keline, ridicată ca într-o poveste frumoasă, pe o mașină, în apropiere, să domine grupul masculin, le vorbise chinezește – cu el comunicase mai devreme în engleză. Nici ea nu părea chinezoaică și nu era deloc închisă la ten ca Bindhu. Totuși nu se zărea clar în lumina cernută zgârcit printre străzi.

Bărbaţii au privit șeful, iar acesta le-a făcut semn să înceteze agitația. Toți au început să refacă ținuta, să arate prezentabil în fața unei apariții cu o minunată formă feminină. Măcar sperau să fie femeie. Chiar micuțul părea resemnat și    l-au condus împreună spre intrarea din spate a „Casino”-ului. Nu se auzea nici un zgomot și nimeni nu mergea pe coridoare.

–       Am întârziat, a zis Keline! Trebuie să alergăm!

Iarăși, „trebuie”? Bindhu s-a oprit. În mintea sa acest cuvânt era un declanșator al anarhiei. Se oprise și escorta. Rămăsese afară fiindcă avea consemn de pază pe timpul nopții, cei cinci indivizi îi conduceau cu privirea, iar când au observat băiatul, cum pornește în altă direcție decât femeia, au intrat să îl recupereze. Tăcerea s-a rupt deodată. Alergarea, îndemnurile și apelul la liniște transmis de persoane ascunse după uși, perdele,…

–       Ş-ş-şuuu…

Departe, într-un spațiu deșert, atemporal, netradus de ființe terestre ori străine, existent în afara evidenței, se poate pierde meditația împreună cu ceea ce pari a fi și tot ce te poate înconjura sau pare să te înconjoare. Nimic. Neant. Trimiți ceva în neant? Aduci ceva din nimic? Iluzii. Vedenii. Amăgeli… Toate schimbă raționalul. Ești efemer, sărmane sceptic! Bindhu simți că se prăbușește. Călcase într-o gaură, un loc abia acoperit, ca o capcană, și se duse jos, căzu pe ceva elastic, fără să se rănească. S-a ridicat ușor. Era într-o negură fără cusur, într-o liniște sinistră. Auzise doar zgomotul căderii sale și, parcă, un suspin. Poate chiar el suspinase, abia a avut timp să se întrebe, că s-a văzut înconjurat de un halou emis de o sursă luminoasă, apoi, parcă s-ar fi transmis un semnal, o mulțime de indivizi a pornit să strige, să fluiere și să aplaude. Și chiar bătea din picioare!

–       Priviți ceasul vă rog, stimați domni și doamne! Ceasul! Este exact momentul, la secundă, cum am spus! Magia este știință, talent și exercițiu, iar acest tânăr este un zeu ce urcă spre zenit.  Priviți-l! Veți auzi de el! Numele său este…

–       Maestre, unde am ajuns, întrebă speriat Bindhu înainte să-și termine pledoaria (vorbind englezește) prezentatorul?

Oamenii, pe care îi vedea, nu erau invitații obișnuiți ai unui spectacol de circ. Nici maestrul nu avea vocea guru-ului Varihan. Nu reușea să-l zărească.

–       Maestre!... Maestre!...

Oamenii se opriseră din aplauze și îl priveau. Doar pe el. Așteptau de la el. Atunci simți că umblă ceva în părul său. Îl prinse în mână și văzu că ținea… un șoarece. Spectatorii au aplaudat. Bindhu a mângâiat ușor blana albă a micului animal pe care îl transportase fără să știe. „Altceva urmează să se întâmple”, a gândit și nu a reacționat nicicum. A privit liniștit oamenii care îl priveau ori nu. S-au aprins ușor candelabrele. Erau lăsate în jos pentru a lumina îndeaproape salonul. Nu toți oamenii fuseseră conectați la spectacol. Era o sală imensă pentru jocuri de noroc, iar el, Bindhu, stătea într-o parte, la margine, pe un podium verde. Luminile fuseseră închise pentru efect. Acum se reaprinseseră colorând interiorul și împreună cu ele zgomotul, clinchete, sirene electronice, vocile crupierilor… 

Bindhu privi jos către mesele de joc. Tatăl lui fusese un pătimaș jucător de poker, amintea mereu că astfel își crease averea, măcar începuturile averii sale, pentru ca mai târziu să-și permită să o risipească la cazinourile din Malacca – unul dintre casinouri, „Casino Royal”, chiar lângă port. Venea cu micul său yacht, îl lăsa în port și mergea să se relaxeze. Într-o zi memorabilă i-a adus lui Bindhu un jeton de 5 dollars.

–       Ia-l, este al tău!

Copilul a găurit jetonul de plastic și l-a purtat legat de-o sfoară la gât, ca pe un talisman. Prinsese de legătură și amuleta găsită în geamantanul englezului. Avea o vedere pătrunzătoare și putea zări jetoane de 50 dollars sau, privind mai adânc… 1000 dollars. Cine ar fi mizat un credit uriaș? Fiind copilul înzestrat al unui asemenea tată, cunoștea bine valorile zilei și pe ce anume le puteai schimba. Dar un jeton valora ceva numai la casino. Ba nici chiar acolo. Aceasta era oferta casinoului: O clipă de visare, zgomotul perfid, chemarea voluptoasă a pierzaniei, un drog mereu prea scump, prețuit de orbi.

Nu știa dacă mai este în spectacol, are voie să coboare     de-acolo, dacă e liber să circule prin salon. Ar fi vrut să vadă îndeaproape un jeton atât de valoros, pe care foarte puțini își permiteau să îl achiziționeze. Îl simțea. Era fierbinte ca jăraticul. Și-atunci a observat un individ care venea spre el. Un om sau poate altceva…

–       Tata?

Deși mergea pe pardoseală, părea să plutească, iar privirea fericită și absentă împodobea figura paternă ca în momentele când se mândrea cu el. Tatăl său, dacă era adevăratul său tată, i-a întins un jeton de 1000 dollars. Să îl îmbrățișeze? Era lângă el când a lăsat jetonul să cadă, iar Bindhu l-a prins înainte să atingă podeaua. Spectatorii, cei care priveau încă spre el, au strigat, fluierat, au dat din picioare…

–       Tată!

Tatăl său fusese alungat de nebunia declanșată, iar Bindhu, cu jetonul într-o mână, a încercat cu cealaltă să îl rețină. Zadarnic.

–       Tată!

A simțit lacrimile pe obraz, le-a privit picurând. Nu suporta acest spectacol, nu voia să întoarcă amintirile dureroase și să tulbure liniștea morților… Auzi un agent întrebând dacă e permis iluzionistului să-și însușească jetonul și chiar atunci când acesta era liniștit de superiorul său, că îl va înapoia, un zgomot subteran lovi cu puterea unui monstru care ieșea din pământ chiar în mijlocul sălii de jocuri. Un coșmar! Tot ce era a fost bulversat, iar dintr-o gaură a ieșit un șarpe… Sau nu? Un vierme uriaș?! A ieșit și a intrat la loc. Deși surprins de întâmplarea neverosimilă, Bindhu nu putea gândi decât că oportunitatea fusese creată doar pentru el. Chiar dacă dormea, dacă totul se petrecea într-un vis, numai astfel, și anume urmând viermele, putea ieși cumva din situația pe care nu o stăpânea. Se aruncă înăuntru înainte să se dezmeticească indivizii uluiți, aflați în salonul casinoului. Gaura de vierme era destul de îngustă, iar „ghinturile” sale îl răsuceau ca pe un glonț către o țintă necunoscută… 

 

A sărit din adâncuri în peretele marelui cort al Circului. Atât de puternic s-a izbit cu capul de pânză încât toată construcția a părut că se mișcă. Frânghiile s-au tensionat și s-au aplecat bețele flamurilor. Nu i-a intrat capul între umeri dar a crezut că a rămas fără gât și când a venit jos s-a rostogolit.

–       Hei, ce se întâmplă, a întrebat Mihat, cum de poți sări atât de sus de pe loc?

–       De pe loc? E sus? Cât de sus? Ce faci tu aici?... Cred că am un fel de…

–       Da-dam! Cineva e puțin lovit!

–       Unde este guru?

–       Guru? Acum a intrat în direct. Tu când te duci? Cât are de gând să ne țină? Avem mult de așteptat?

Bindhu nu intenționa să participe la alt spectacol.

–       Hai să plecăm Mihat!

–       Fratele meu, dar mâncarea? Îți permiți s-o ratezi? Eu nu.

–       O câștigi pe cârca mea!

–       Nu mai spune! Și eu am cărat lucrurile dervișului, nu numai tu!

Keline cea tânără se ivi după pliurile cortului.

–       Ce e cu tine Bindhu? Maestrul te-a poftit în arenă.

–       Dar eu nu pot să vin, Keline. Mă înțelegi?

–       Nu.

Era o copilă, ce-i drept destul de bine dezvoltată, Keline. Nu-i părea deloc cealaltă…

–       Ha-ha, se minună Mihat! Tu nu simți ce-ți umblă prin păr?

Era șoricelul. Își căută buzunarul în care așezase jetonul. „Oh! Deci nu a fost un vis!”

–       Ce vis, întrebă Mihat?

–       Ce spune, întrebă și Keline? Te rog, Bindhu să nu îl necăjești pe maestru! Vrei să-l pierzi?

Deocamdată era confuz. Cine este Varihan și ce putere are asupra sa? A urmat-o pe Keline. Interiorul circului era exact cum știa din prima zi când venise la un asemenea spectacol cu ambii părinți. Un interior circular, loc pentru învârtit animale, alt spațiu pentru acrobați și dresură, iar clownii, jonglerii și magicienii se țineau cât mai aproape de public deoarece asta se cerea. Varihan își etalase recuzita. Totul era acolo și el aștepta asistenții.

Nu era public numeros. Fusese prea cald și oricum nu era o zi liberă pentru a atrage familiile (ori curiozitatea pentru circ se diminuase cu timpul?). Și mai putea fi o cauză. Programul stagiunii rămăsese neschimbat. Aceiași artiști, aceiași pitici, clowni, aceleași animale, dresori, și o rutină tot mai plictisită, ca o comedie care se transformă nefiresc în dramă. Da, mergem la circ să ne uimim, să ne extaziem, dar mai ales să râdem. Drame ne livrează spectacolele de operă sau de teatru, vii ori virtuale. Și jurnalele de orice expresie mass-media, nu? De aceea nu era public. Dar asta nu însemna că spectacolul nu trebuie să continue. Tre… În fine. Pentru Bindhu, necesitatea spectacolului privit ca întreg, mai e numit și „spectacolul vieții”, e irelevant, iar această observație poate fi generalizată. Relevanța personală a făcut istoria așa cum este. Dacă este…

Varihan a cerut asistentei sale Keline să înfășoare dintr-un prosop un turban pe capul lui Bindhu, astfel încât s-a construit un turnuleț caraghios care a distrat copiii. Apoi i-a adus înainte un coș plin de șerpi și l-a întrebat:

–       Știi să cânți la fluier?

–       Nu.

–       Fluieră cum poți!

Nu erau decât patru cobre dar ocupau interiorul coșului și păreau deja interesate de explorarea exteriorului. Apariția fluierului în apropierea lor le-a făcut să își schimbe intenția. Bindhu a întrebat stârnind râsete în sală:

–       Sunt periculoase, maestre?

–       Nu te teme, sunt domestice, i-a zis Varihan.

Bindhu știa să cânte la un instrument, deloc genial, dar avea habar. Nu fusese chip să scape de insistența mamei, deoarece ea avusese educație de mică, învățase să cânte „dilruba”, cântece de „frânt inima”, la un instrument cu coarde și arcuș, numit „esraj”, deci Bindhu învățase să interpreteze ceva la chitară, având în plus cunoștințe de cultură muzicală. Încercarea de a interpreta o melodie la fluier însă, a amuzat copios publicul.

–       Dacă o aduceam pe maimuța mea, cânta probabil mai bine.

În acel moment, Varihan fusese țintuit de Keline cu un obiect subțire și ascuțit, de mâna dreaptă pe o placă mare din lemn. Pironul îi penetrase încheietura mâinii iar maestrul nu scosese un sunet! Apoi i-a bătut alt piron de mâna stângă, tot lateral, și i-a legat picioarele. Era prins, imobilizat, în poziția copacului, cu ramurile întinse.

Dintre șerpii atenți la muzicant, unul a renunțat, și-a lăsat capul jos, apoi s-a prelins peste marginea coșului înaintând spre locul unde era aplicat maestrul. L-a văzut urcând trunchiul arborelui, răsucindu-se în jurul unei ramuri, ascuns, gata să muște de ureche. Băiatul a renunțat să cânte șerpilor din coș și a luat cobra de coadă, doar că șarpele pe care îl ridicase el era prea lung. Deodată, regele Nagas și-a întors corpul spre Bindhu privindu-l în ochi…

Înțelepciunea spune: Să nu prinzi vreodată șarpele de coadă, iar dacă o faci totuși, să îl arunci degrabă. Și-atunci de ce este considerat șarpele un simbol al înțelepciunii?

–       Spu-spu-spune-mi tu!

–       Șarpele este un vânător impecabil. Se camuflează bine, e tăcut, are viteza unui fulger și utilizează armament redutabil.

Bindhu îl privi pe cel care-i vorbea. Părea să fie însuși guru. Atâta doar că se deghizase în șarpe. Își dorea calitatea de vânător?

–       Pentru ce te agiți astfel?

–       Caut un sac să ascund… șarpele.

În momentul acela un om din mulțime îi oferi un sac și îl desfăcu. Bindhu n-a avut timp să-i mulțumească deoarece așa cum apăruse s-a făcut nevăzut. A introdus în grabă cobra furioasă și a apucat de gură sacul.

„Ce fac toți oamenii aceștia, aici?”

–       Spune maestre, ce fac oamenii aceștia? De ce s-au strâns și ne privesc pe noi?

–       Pentru că ne dăm în spectacol!

Probabil doar el. Însă în mod obișnuit nu o făcea pe mijlocul unei străzi, la lumina unui felinar obscur și sunetul unduit al fluierului. O femeie așezată în poziția lotus cânta, iar șerpii încolăciți pe mâinile unui om aproape dezbrăcat, cu o cârpă simplă înfășurată pe șolduri, păreau să danseze, se legănau ca în transă. Omul stătea înfipt într-o țeapă de lemn pe al cărei vârf își rezema occipitalul.

Bindhu s-a apropiat.

–       Cum ai urcat acolo!

–       Nu am urcat nicicum. Și știi de ce? Fiindcă îmi ia două ore să introduc țepușa prin locuri nevitale. Și-atunci o fac nevăzut. Apoi îmi pun opritoare să nu mă afund mai mult și sunt așezat cu grijă astfel.

–       Pentru ce îți provoci asemenea suferință?

–       Sunt fără durere, băiatule!

–       Mă îndoiesc, a zis Binhu. Corpul însuși e durere. Ar trebui să nu ai corp.

–       Chiar așa…

Toți privitorii spectacolului au oftat cu uimire deoarece șerpii se înlănțuiseră între ei, ca un mănunchi de nuiele care tremurau. Nu mai simțea șarpele din sac.

–       Maestre, ești încă aici?

–       Ce fel de guru ai, copile? Înveți de la șarpe, l-a întrebat omul tras în țeapă? Visezi să devii șarpe?

–       Eu nu. Am oroare de șerpi. Dar maestrul Varihan nu-mi provoacă teamă.

–       Îl știu pe acest Varihan. Distanța doar ne separă. Altfel mi-e frate bun…

Femeia a încetat cântarea și a cules șerpii de pe brațele omului apoi le-a dat drumul în sacul pe care îl folosea Bindhu ca și cum el fusese tocmit să-i strângă. Oamenii au salutat sfârșitul spectacolului și au aruncat într-o cutie jetoane de plastic. Apoi trei inși din mulțime l-au transportat pe răstignit după colțul străzii și l-au lăsat să își extragă cele două scoabe. Nu era chiar o țeapă lungă, erau două mai mici, dar nici acelea nu stăteau înfipte. O mică înșelătorie…

Femeia s-a așezat plictisită alături:

–       Nu ne ajung de-o masă dublă la restaurant în seara asta, a zis omului când se îmbrăca. Adunăm tot mai puțin. Mi-e teamă că nici să plecăm din orașul acesta nu vom reuși!

–       Nu știi? Fratele meu Varihan ne veghează. În noaptea aceasta și-a trimis discipolul să ne ajute.

–       De unde, râse femeia? Din India? Ori poate a zburat aici peste noapte?

Femeia părea thailandeză, iar bărbatul indian. Vorbeau   într-un dialect portuar, amestecând vorbe cantoneze, americane, thailandeze și hindi. Au strâns lucrurile și le-au așezat în cutii apoi le-au prins în bețe să le transporte în cârcă.

–       Stai! Adu băiatul aici!

–       Hei, băiatule! Băiatule!

Femeia a ieșit în cealaltă stradă. Publicul se risipise, strada era deja goală. Un șobolan…

Bindhu nu s-a simțit invitat să îi urmeze pe cei doi protagoniști ai spectacolului stradal. Era mai interesat să vadă unde se duc spectatorii. Putea înțelege unde se află și de ce! Afirmația „şarlatanului” că e fratele maestrului nu îl convinsese și nu dorea să devină victima lui. „Minciuna e ca noaptea. Un mincinos nu are respect ori conștiință.”, un citat reprodus aproximativ din toate învățăturile orientale sau inspirate. Oricine are gânduri pozitive îl păstrează în vedere. Altfel o pățește. Toți oamenii fugeau într-un singur loc. Spre piața centrală, un spațiu cu o deschidere imensă, singurul foarte luminat, bordat de construcții înalte și drepte, cu o clădire centrală bombată ca un chitară. În fața ei, deasupra portalului, o inscripție colorată îi expunea destinația: „Imperial Casino”. În piață erau câteva sute de persoane și păreau în așteptare. Au venit alții și s-au strâns destui pentru a părea un număr rezonabil celor care organizaseră festivitatea.

Cineva a vorbit, iar vocea sa a fost amplificată de sisteme audio, în dialect cantonez, foarte puțin înțeles de Bindhu, care sunt motivele festivității, iar de la reședința sa, guvernatorul însuși a rostit o prelegere despre... navigație, despre ziua încheiată cu un câștig sub așteptări, potrivit, copiii săi erau la studii tocmai la Frederikson, nimeni nu știa ce poate fi, o țară, oraș, universitate, grădiniță, orice, el tocmai încheiase o cură de bitter cu ierburi suedeze, foarte sănătoasă, curăță vezica urinară și creierul de diverse reziduuri, în fine, vântul bătea cumsecade, iar taifunul care ucisese populația Filipinelor își schimbase puțin traiectoria spre sud-est. Gata! Să fiți iubiți de dragoni! De dragoni? Dar de cine altcineva?

O explozie pocni exact din mijlocul mulțimii. Bindhu era așezat oarecum periferic, puțin îndepărtat de locul din care trei salve s-au ridicat drept spre partea superioară a clădirilor, luminându-le, iar după ce au ajuns mai sus, s-au împrăștiat în stele colorate și s-au lăsat ușor în apele golfului apropiat.

–       Băiatule, știam că te pot găsi aici, îl solicită din apropiere omul de care își dorea să scape! De ce ai plecat? Nu spuneai că ești discipolul lui Varihan? Cum te numești?

–       Nu obișnuiesc să vorbesc oamenilor pe care nu-i cunosc. Tata mi-a zis că inoportunez, că este o formă de impolitețe. Vă rog să mă scuzați, a fost o confuzie…

Faptul că vorbeau englezește a șocat puțin oamenii apropiați. Cu toții erau chinezi.

–       Dar tu mi-a zis că ai fost trimis de Varihan! Eu sunt Damodar. E numele lui Krishna. Ce înseamnă „Varihan”? Nimic. Totuși el a avut un talent, iar mie mi-a lipsit. Nu e simplă viața unui om care stă în umbra fratelui mai mare! Înțelegi?

Bindhu a privit noua salvă de artificii. Și-a plimbat ochii pe traiectoria ei până s-a stins în apă. Aceleași trei încărcături sparte în mii și mii de stele care vin din cer…

–       Am fost singur la părinți. 

Pentru un copil poziționarea în timp este neimportantă, de fapt timpul nu e determinant în mintea sa. Poate viitorul… Lui Damodar îi păsa de trecut. Prezentul, momentul în sine, avea semnificații legate de reguli impuse ori speculative și necesități fiziologice.

–       Unde locuiești?

–       În Chennai.

–       Chennai? Ha-ha, râse omul fără să se bucure, aici este Macau! Chennai este la cinci zile de mers cu vaporul. Dacă treci prin Malacca… Ai sosit cu avionul? Pe alte căi am auzit că nu se poate ajunge de când s-a spart canalul dintre oraș și continent. Nu s-a construit nici un pod.

–       Nu știu cum am ajuns aici, i-a mărturisit naiv băiatul.

–       Ai fost trimis, își încercă din nou ciudata bănuială Damodar? Trimis de un magician? De guru?

Festivitatea s-a încheiat foarte repede cu un zgomot grotesc al aparatelor audio, ca o flatulență importantă de guvernator. Apoi s-au putut auzi îndemnurile persoanelor de ordine de a părăsi zona și a relua serviciul. Cum?

–       Aveți serviciu de noapte, domnule Damodar?

–       Uneori dau spectacol la casino. Altfel sunt paznic la hotelul „Tropical Paradise”.

–       Casinoul…

–       Hotelul. La cazino folosesc jetoanele pe care le câștig la spectacolele stradale permise în astfel de zile speciale. Azi a fost ziua națională a numelui Jian, numele fiului cel mai mic al guvernatorului. Știai?

–       Nu. Îmi pare destul de comic.

–       Nu e deloc.

Au regăsit-o pe doamnă. Avea în pază încă șerpii și recuzita de spectacol.

–       Ne-a adus ceva de unde… a venit, l-a privit cu ironie pe soțul ei Damodar?

–       Nu l-am întrebat.

Bindhu a scos din buzunar jetonul valoros.

–       Vă poate folosi cardul acesta de plastic?

Damodar l-a luat între degete și l-a studiat.

–       Este un jeton de la „Imperial Casino”. Oau! Una mie dollars! Nu știu cum îl pot valorifica. Hai, vino cu noi, l-a poftit! Te poți odihni cât stau de serviciu.

Au intrat prin spate. Și acolo se aflau gardieni chinezi. Când a marcat cardul de acces Damodar i-a făcut semn să treacă pe dedesubt. S-a strecurat sub bara metalică și a ieșit dincolo. Erau filmați, dar i s-a spus să se îndepărteze iute fiindcă îl recuperează la lift. Dacă îl observă cineva? Era serviciu de uzură la pază, Damodar știa prea bine și nimeni nu l-a sesizat. Au ajuns în camera 1447, la etajul 14, cu pat dublu, fotolii, toaletă... Modestă. Curentul părea instabil deoarece lumina fluctua…

–       Energia valurilor, a zis femeia, văzând băiatul îngrijorat! Știi? Nu se stinge, merge așa. În casino e altfel.

–       Am fost mai devreme la „Imperial Casino”.

–       Ai intrat la „Imperial Casino”?

–       Nu știu cum.

–       Nici eu nu știu cum să intru acolo, a spus Damodar, apoi a ieșit din cameră.

Bindhu nu avea de ce să rămână alături de thailandeza necunoscută. Nu înțelegea bine ce spune și nu avea încredere în ea. Pentru ce venise cu ei, ce avea de făcut acolo? Cineva a bătut ușor în ușă, femeia a deschis-o puțin și a șușotit ceva neinteligibil, apoi a ieșit de tot.

 „Ar fi bine să plec din clădire”, a gândit Bindhu și imediat ușa a fost forțată din exterior, iar o voce mică a cerut chinezește să deschidă deoarece are nevoie urgentă de ajutor. El, adică, Bindhu… A ezitat. Ar fi vrut să vadă prin ușă cine este afară, iar ușa a fost scoasă cu totul din cadru și aruncată în cameră. Abia a reușit să se ferească deoarece venea direct în el. Afară erau doi agenți de pază, împietriți de ceea ce văzuseră. Nu reușeau să vorbească, nici să se miște. Bindhu a profitat și a fugit pe hol. A intrat în lift însă liftul întârzia să-și închidă ușile. Circulase cu lifturile, știa ce să facă, dar acesta avea inerție. Cei doi gardieni au ajuns lângă el înainte să pornească.

–       Cine a distrus camera? Și noi am stat ca două statui privind cum o devastează! Ne pierdem slujbele și ajungem hrană pentru broaștele țestoase ale excelenței sale și făină de oase!

–       Ba nu, Dong. Privește pe cine avem aici! Nu este, după semnalmente, copilul indian al doamnei Chang? Unde-ai stat ascuns? Te-ai ascuns în camera 47?

Bindhu cerceta cascheta și uniforma decolorată și mototolită a celor doi gardieni când a constatat modul în care își modificaseră atenția. Deoarece vorbeau cantoneza și         pe-aceea foarte bălmăjit nu înțelesese decât faptul că îl întrebau ceva. A dat din cap tăgăduind că este cel căutat.

–       Nu. Eu am fost invitat la o rudă. La domnul Damodar, colegul domniilor voastre…

Dialectul mandarin era vorbit de guvernator și câțiva înalți funcționari, ceilalți nu îl foloseau deși era înțeles fiind studiat la școală dar, cantonezul obișnuit resimțea un fel de refuz al urechilor, un bruiaj, un zgomot neplăcut…

–       Ce căuta la May în cameră? Este prea tânăr să-i fie pereche!

–       Stă cu Dam, e soața lui, nu ți-am spus?

–       Cu Dam, stă cu Dam, mi-ai spus, nu este nici o problemă, însă nu cu el. Cred că e copilul căutat al doamnei Chang!

–       Asta ziceam și eu, dar unde merge? Unde vrei să cobori din lift băiatule, a întrebat în mandarină?

–       La parter, a zis.

–       Cobori cu noi?

–       Nu.

–       Ba da, cobori cu noi! Avem aceeași destinație.

Un clinchet și liftul a oprit la al 4-lea etaj. În fața ușii erau doi bărbați, aranjați ca niște chelneri, cu o masă mică pe roți, nimic deasupra, totul dedesubt, Bindhu i-a lăsat să intre și a fugit afară. Gardienii au împins în hol ospătarii cu tot cu masă, dar până să reușească să se elibereze din carambol, băiatul dispăruse. A fugit fiecare pe una dintre direcții însă nu l-au găsit și au hotărât să dea alarma. Aveau aparate. Copilul pierdut al doamnei Chang stă rătăcit prin hotel! A fost găsit copilul... Ba nu, l-au întâlnit chiar adineauri! Este probabil altul! De ce nu-i ține legați?...

Bindhu a coborât scările până la subsol. Numărase cinci niveluri. Nivelul de jos era destul de ridicat, chiar mai înalt decât cel de la parter, pe unde intrase. Un singur lucru lipsea. O ușă. A urcat. Ușa spre parter era blocată, iar de dincolo se auzea rumoare, glasuri de indivizi stresați. A revenit la ascensor dar l-a văzut coborând sub „parter” și a căutat un loc să se ascundă, între scări. Din lift au ieșit un om și un câine. Câinele l-a simțit pe Bindhu și a început să mârâie, chiar să latre însă omul nu îl vâna pe el și a obligat animalul să îl urmeze, deși se împotrivea. Apoi l-a lovit, îl auzea scheunând resemnat. Intraseră undeva! A auzit oameni umblând pe scări. Era nevoit să găsească locul pe unde intrase omul cu câinele. „Pe unde a putut intra?” Sub scară era intrarea, camuflată să semene cu un geam securizat. A găsit-o întredeschisă și a pătruns pe-acolo într-o incintă luminată doar de-afară. Ce bine că omul însoțit de câine plecase! Să-i găsească în drumul său putea fi tragic. Avea nevoie de cineva să îl ghideze. Simțea că după ușa aceea, în față, ar fi ieșit într-un hol circulat. Exista încă o ușă care dădea, incontestabil, într-o debara, și în sfârșit, a treia, putea să se deschidă într-o cameră asemănătoare. Gândise totul repede și a deschis-o pe ultima. Deodată câinele a sărit din locul unde părea să stea liniștit și a văzut stăpânul îndreptându-și privirea spre el. N-a mai avut timp să tragă ușa camerei deoarece a fugit iute spre hol. Acolo a blocat bine trecerea. Avusese un bun presentiment. Pe coridor umblau destui oameni, chiar îl priviseră atent văzându-i intrarea vijelioasă, însă fiecare avea altceva de făcut decât să îl caute pe el. Coridorul avea un capăt sumbru, neliniștitor, altul ca o intrare magnifică în Paradis și… a dorit să vadă Paradisul!       

 

A luat ușor în palmă, să nu strivească, șoricelul alb care îi ieșise pe mânecă. Tunelul s-a întors, s-a îndoit ca un tobogan, iar Bindhu a căzut în picioare, în mijlocul unei lumini lăptoase… Impresia a fost că intrase în apă, o apă albă în care a defilat pe-aproape imaginea unei broaște țestoase. A revenit în spectacol. Când oare se încheie spectacolul? Lumea, câtă putea fi, aplauda. Copilul făcuse cumva și transformase cobra într-un șoricel alb. Și-apoi, brusc un strigăt:

–       E șoarecele meu!

–       Ha-ha-ha-ha-ha!

Era șoarecele tânărului din spectacolul trecut! Distracția era totală exceptând secvența sângeroasă cu bătrânul derviș. Însă nici măcar acesta nu mai era la locul său. Placa pe care stătea prins se învârtea încet fără el. Keline l-a întrebat:

–       Ce se întâmplă, Bindhu? Cum a ieșit guru din cuie?

–       Nu știu… Eu am prins doar cobra de coadă! Nu era astfel numărul?

A ieșit din spațiul de spectacol.

–       Mihat, ești aici?

–       Unde ai vrea să fiu? Arăți ca o paiață! Îți stă părul sculat!

–       Nu-nu.

Și-a netezit părul.

–       L-ai văzut pe guru ieșind?

–       Cum? Pe-aici nu a venit nimeni de când ai trecut tu în sala mare…

Keline a ieșit din sală:

–       Hai să strângem lucrurile!

Spectatorii au aplaudat când i-au revăzut. Așteptau altă minune, iar ei nu puteau pleca fără guru…

–       Unde este cobră regală, a întrebat în șoaptă Keline? Ai idee cât e de scumpă? O avere…

Uitaseră de șerpi. Nimeni nu îi luase în seamă, nici măcar spectatorii.

–       Știi să cânți șerpilor? Hai să îi adunăm, a zis Binhu și a mers să prindă prima cobră ridicată pe parul de care fusese atașat guru.

Celelalte se mișcau lent spre scaunele spectatorilor. Keline era iscusită în recuperat șerpii. Înainte să prindă Bindhu cobra din par, le trăsese pe celelalte spre coșul din care plecaseră. Pentru băiat erau primele experiențe cu asemenea animale lungi și periculoase. Mihat avea ceva știință. Participase la vânătoare de șerpi cu torțe aprinse, în canal. Însă nu erau cobre. Cobra este cel mai periculos dintre șerpi. Te poate scuipa cu venin și orbești…

Șarpele se încolăcise pe piciorul eșafodajului. Să-l prindă de coadă n-ar fi fost bine, iar de cap, trebuia pricepere. L-a privit în ochi înainte să-l ia de gât. Șarpele a deschis gura imensă, iar înăuntru a văzut coridorul închis din care abia venise. Acolo era maestrul oare? N-ar fi trebuit să meargă spre ieșirea luminoasă… În dreapta arăta semnul, nu privise deloc peretele, acolo era desenată o săgeată cu vârful spre dreapta.    

Un câine l-a fugărit până în fundul întunecat al coridorului și acolo s-a potolit. Stăpânul său l-a strigat să vină lângă el și chiar dacă nu s-a dus, l-a așteptat.

–       Mic diavol cu ochi fosforescenți, venit din Infern, a zis omul câinelui, agale, englezește.

–       Nu din Infern, a replicat Bindhu. Am venit din Chennai și îmi caut maestrul.

Bărbatul a râs. Îl intuise grozav. Era, de altfel, un expert al intuitei. Își lucrase cu grijă această calitate, o dezvoltase, îi mai zicea „fler”. Simțea. Meseria o cerea. Era un cartofor australian plecat de câțiva zeci de ani într-un periplu al casinourilor de pe malul vestic al Pacificului și mărilor adiacente. Îmbătrânise și nu se putea lăsa de meserie, Milford Backridge, era numit Ace Miles (cine s-ar fi prezentat cu numele său caraghios?) și nu găsise de când rătăcea prin lume un tânăr să se școlească în prodigioasa lui cunoaștere.

–       Nu ești unul dintre cățelușii patroanei acestei instituții? Îm? Cam ești…

–       Deloc, sir. Am fost confundat și am avut doar neplăceri.

–       Hai, vino cu mine! Max nu-ți va crea probleme. I-am găsit un loc aici, unde să stea și îl mai scot din când în când. Eu am activitate de noapte, dar nu chiar zi de zi, și locuiesc la etaj, în hotel. Este partenerul meu, singurul în care pot avea încredere. Cu femeile m-am înșelat de câteva ori. Femeia te părăsește după ce-ți suge tot ce ai. Până atunci te chinuie…

A râs ușor.

–       Vorbește-mi de maestrul tău!

–       Este un guru indian care mă introduce în arta magiei.

–       Artă, da, cu toții inițiază copiii în artă. Ce fel de magie, băiatule? Cu cărți de joc? În acest domeniu eu sunt maestru.

–       Nu, domnule. Cred că i se spune, transdecenţă… Sau…

–       Transcendență?

–       Da, domnule. Ce înseamnă?

–       Trecerea către o stare superioară. Teoretic. Cum ar fi, să te faci din câine om…

–       A, nu, domnule. Să treci dintr-o lume în alta.

–       Nu mai spune! Cum adică?

–       Nu înțeleg nici eu. Și chiar mai mult. Maestrul îi spune: „Să chemi lucrurile la tine.”

Pe domnul Miles l-a impresionat această expresie: „Să chemi lucrurile la tine”! Ce putea fi?

–       Unde îl poți găsi?

Bindhu credea că se poate încrede în acel om pe care abia îl cunoscuse.

–       Nu știu, domnule. Dar este posibil să îl găsesc pe fratele său în casino deoarece a câștigat câteva jetoane pe care își dorea să le încaseze. Sau la „Imperial Casino”…

–       Este jucător?

–       Lucrează aici. Este gardian…

–       Atunci nu are dreptul să joace. Cum crezi că poate recupera valoarea jetoanelor?

Bindhu a gândit ca o persoană matură. S-a întrebat dacă Damodar era maestrul Varihan, travestit. Iar însoțitoarea lui… Nu, de Keline abia se despărțise.

–       Sunt mulți magicieni pe-aici, a spus.

Sir Milford alias Ace Miles a râs. El avea abilități speciale în manipulat, socotit, observat cărțile de joc și tot ce avea legătură cu ele. De aceea participa cu plăcere la fiecare partidă premiată cu jetoane, credite sau în natură. Știa să piardă rezonabil și să se mire când a câștigat, atât cât să nu fie considerat o pagubă. Micile câștiguri se cumulează, iar domnul Backridge achiziționase câteva terenuri și imobile în apropiere de Perth. S-ar fi putut retrage acolo deja dacă, well, nu era virusat. Ce să facă altfel? Se simțea prea tânăr să se pensioneze.

–       Hello domnule Miles, de ce n-ai rămas la un punch, dragul meu? Ai fost chiar atât de afectat de pierdere?

–       Bătrânii mei prieteni! Îmi datorați revanșa, sper că n-ați uitat! Eram prea obosit să rămân. V-am zis că avusesem o noapte grea…

–       Te-a vizitat doamna Chang?

–       Sst! Să nu audă cineva! Băiatul acesta e prietenul meu, nu are nici o tangență cu doamna…

Ace Miles, însoțit de Bindhu, intrase în sala de jocuri chiar pe lângă mesele jucătorilor de cărți.

–       I-am jecmănit, sărmanii, dar insistă după fiecare fărâmitură pe care le-o arunc și nu vreau să-i curăț de tot pentru că mi se duce vestea că sunt nemilos. Nu mai au ce să-mi ofere. Aș merge la „Imperial”, dar acolo sunt șacali. Este un casino naționalizat… Ah! Știi ce înseamnă naționalizat?

–       Al statului.

–       Da. Preluat de oamenii politici aflați la putere.

–       De domnul guvernator?

–       Da, băiatule, iar banca ia întotdeauna prea mult… Ar fi o soluție întâlnirile în casinouri nemarcate, dar acestea nu au învoire să organizeze întreceri pe sume importante. Riști să nu câștigi nimic. Mai stai și la răcoare. Închisorile lor sunt lipsite de lumină. Nu știi cu cine stai alături, cine te atinge sau ce naiba de boală poți lua de-acolo. E bine să cunoști cantoneza altfel ajungi victimă și n-ai făcut mare lucru pentru a muri înainte să fii inculpat. Știi?

–       Aceea este doamna Chang?

Trecuseră printre automatele de jocuri mecanice și intraseră în salonul plin de mese de joc. Dincolo de toate mesele era un mare pupitru în semicerc, iar puțin mai sus decât acesta, o femeie cu coc și un ac de modă veche înfipt în păr, veghea, așezată pe un fotoliu toată incinta. Din când în când făcea semn unuia dintre cei care păreau să supravegheze, îl chema și îl întreba ori îi dădea instrucțiuni. Bindhu a văzut trei crupieri negri, cei mai mulți nu erau chinezi, dar supraveghetorii erau doar chinezi. Doamna Chang a fost servită de un copil cu un pahar cu apă. Era, poate, unul dintre copiii care o slujeau. A observat-o și sir Milford.

–       N-ar fi bine să te vadă, nu-i așa copile? Ar putea crede că îi aparții. Unde este deci sângerosul tău maestru? L-ai văzut? Sau nu este aici?

Era scund, nu trecea de un metru și patruzeci, dificil să vadă toate persoanele prezente și atunci a încercat trucul care se pare că îi reușea mereu în orașul acela:

–       Aș vrea să îl văd pe guru Varihan!

Atunci a venit de niciunde „fratele” maestrului, Damodar.

–       Pe unde tot umbli, băiatule? Camera noastră a fost răvășită de o explozie. N-a rămas mare lucru înăuntru doar acest șarpe care a fost al tău. Îmi amintesc, îl aveai când te-am văzut la spectacol. Ia-l înapoi! Eu sunt vânat de paznicii casinoului „Imperial”. Ce fel de jeton era acela? Mă acuzau de crimă asupra unui magician. Le-am spus: „Nu se poate! Chiar eu sunt magician”, dar nu m-au crezut. Trebuie să fug, să mă ascund!

–       Nu, vă rog nu plecați domnule Damodar. Îl caut pe maestrul Varihan, ajutați-mă să îl găsesc!…

–       Cu cine vorbești…? Știi că nu mi-ai spus numele tău?

Damodar dispăruse, în schimb sir Milford îl privea consternat.

–       Pe care doriți să îl cunoașteți? Numele lung sau cel scurt?

–       Numele scurt, pentru Dumnezeu! Scurt!

–       Bindhu…

–       Vorbeai într-un mod ciudat, Bindhu. Ești echilibrat… mintal, ori… nu prea? De unde ai luat acest sac murdar? Strângi lucruri? Asta înseamnă, „Să vină lucrurile la mine”?

Era murdar?

–       Nu domnule. „Chem lucrurile…” Eu cer să vină și îmi sunt aduse. Dar nu sunt numai lucruri. Aici este un șarpe mare și foarte veninos, o cobră regală. Nu-i un lucru, e o ființă și cred că are legătură cu maestrul meu.

Sir Milford a fost impresionat. Credea că trăise destul pentru a mai fi surprins de vreo întâmplare. Ceea ce spunea copilul acela era uimitor, dacă nu era o simplă născocire. În sac  părea să fie ceva destul de greu, fiindcă îl ridica anevoie, totuși, dacă era o cobră, nu își dorea să-i transfere greutatea în mâinile sale. Și cum o găsise? Cui o ceruse? Nu văzuse pe nimeni…

Unul dintre supraveghetori îl prinse de braț pe Bindhu. Se adresă printr-un microfon ascuns altcuiva, iar lui îi transmise să stea în loc. Înaintase prea mult și copiii nu erau admiși în salonul de jocuri. Nici domnul acela, îmbrăcat atât de sobru nu părea un jucător obișnuit. I-a cerut cuponul de acces, ha!, deținea un abonament, okey, okey, dar băiatul? Au apărut doi agenți de ordine, cu chipiu și obiecte de imobilizat, i-au încadrat și condus către pupitrul doamnei Chang.

Doamna Chang, o metisă cu pielea albă, de, posibil, patruzeci de ani, dacă nu cumva era întinerită de tratamentele moderne care revigorau epiderma și țesuturile subcutanate, îl cunoștea pe domnul Backridge, era unul dintre vechii jucători care aduceau venituri companiei și ar fi fost de dorit să îl protejeze. Faptul că îl tutuia, că se ironizau reciproc, născuse glumele făcute de partenerii lui privind legătura sentimentală…

–       Bună seara doamnă Chang.

–       Hello Ace! Ce rol joci în această efracție?

–       Pentru Dumnezeu, Inês, unde vezi o efracție, vreau să spun, doamnă Chang? Cine-ce a făcut?

–       Copilul acesta…

–       Își caută tatăl…

–       Doar dacă e fiu de rajah poate să-l descopere aici. El cine este, Ace? Până acum câteva ore erai însoțit de un câine de vânătoare. S-a preschimbat câinele tău într-un copil indian?... Apropie-te copile! Ce ții în mână? L-ai privit bine Ace? Copilul acesta murdar nu poate fi partener unui domn cu prestanță.

Ace Miles și-a mângâiat ușor mustața roșcată, puțin atinsă de încărunțire.

–       Mă simt atașat de el, doamnă Chang.

–       Domnule Miles, aici ca oriunde, relațiile cu minori sunt pedepsite.

–       Ar trebui să-l adopt, ca tine? Promit să merg la autorități pentru formalități, de acord? Am nevoie de un urmaș, dragă doamnă.

–       Și l-ai descoperit pe el… Ciudat! Ce pui la cale Ace Miles?… Hai-hai! Urcă treptele copile! Nu mi-ai spus ce ții în sacul tău murdar? L-ai tras peste covoarele noastre roșii pe care mă străduiesc să le păstrez impecabile.

–       Aici este un șarpe regal, o cobră, doamnă. Doriți să o vedeți?

–       O cobră?

Doamna Chang se oripilă și făcu semn din mână să se îndepărteze.

–       De ce-ai adus o cobră în sala de jocuri, copil fără minte?

–       Nu am vrut să o aduc aici doamnă, dar am fost obligat să o preiau.

Doamna Chang a fost solicitată de șeful pazei. I-a cerut lui Bindhu să tacă puțin. Șeful pazei cazinoului i-a zis că aflase de la șeful pazei cazinoului „Imperial” o întâmplare foarte ciudată care abia se petrecuse. Un foarte tânăr magician indian dispăruse cu un jeton de 1000 dollars, iar acest jeton fusese reintrodus în local de un om lovit mortal de paznici, identificat ulterior ca fiind unul dintre membrii echipei de pază a hotelului „Tropical Paradise”. Tot un indian. Acesta nu mai era un incident, era un eveniment. Doamna Inês Chang se aștepta la o confruntare cu excelența sa guvernatorul. Niciodată oamenii vreunui casino, sau hotelurilor aferente, nu creaseră probleme altui casino.

–       Ace Miles, ești cumva la curent cu circulația unui jeton de 1000 dollars din casinoul „Imperial” prin casinoul nostru? Sau prin hotel.

–       1000 dollars?! Am câștigat mai mult de-atât la „Imperial” dar nu am folosit jetoane de 1000 dollars. Regret, nu îți pot oferi o informație folositoare, doamnă.

–       Dar copilul tău? Am primit o știre că ar fi fost implicat un tânăr magician indian. Foarte tânăr magician…

–       Un copil atât de murdar, magician?

Ce era în mintea lui Milford Backridge că încerca să îl protejeze pe copilul indian? Nu era o fire sentimentală, nici nu avea un profit sigur. Ace Miles, alterego-ul său, participa la o licitație, tatona șansa de câștig. Okey, era un joc periculos, de care însă nu era străin! Își mai încercase norocul în jocuri de tot sau nimic pe când era tânăr. Se putea baza pe simpatia doamnei Chang. O dată…

–       Ne putem retrage?

–       Nu, a zis repede doamna Chang. Trebuie să trimit imaginea voastră șefului de la „Imperial” și imediat cum aflu dacă aveți vreo implicare sunteți liberi sau vă expediez acolo.

–       Doamnă…!

Bindhu s-a grăbit să îl disculpe pe bătrânul său companion dar doamna Chang avea probleme cu un conflict la jocurile mecanice. O femeie furioasă care izbea cu tocul pantofului unul dintre aparate, se isterizase complet și agresa agenții de pază. Intrarea în tunel era exact pe-acolo și putea oferi băiatului evadarea din situația nedorită. Agenții fuseseră mobilizați pentru a liniști femeia și toată lumea privea cum se străduiau să o îndepărteze de sursa supărării sale… Asemenea reacții puteau fi stăpânite. Mulți oameni care își pierduseră economiile, unii chiar averile, se manifestaseră violent. Îi puteau seda, astfel se întâmplase și cu femeia aceea. Apoi lucrurile se linișteau de la sine. Nu era multă lume în casino. Era o zi fără manifestări speciale folosite pentru a mări numărul invitaților. Turismul se prăbușise după cinci ani de catastrofe naturale. Importanți erau invitații și pentru a-i păstra se făceau câteodată cheltuieli suplimentare. Personalul cuprindea tineri și tinere, angajați pentru toate serviciile inclusiv spectacolele de revistă cu muzică, magie, dans,… și bingo. Era mai puțin, dar se renunțase la scrupulele privind legalitatea averilor și altele… Nu-i loc aici de prezentare a unei afaceri destul de bune încă pentru cei ce se pricep s-o practice.

Doamna Chang a observat parcă înainte să observe domnul Backridge:

–       Unde îți este partenerul Ace Miles? Îl ții ascuns după tine, sau…?

A văzut cum se lasă într-o parte unul dintre popicii-clown așezați în câteva locuri pentru a înveseli atmosfera și parcă un copil foarte iute care se pierde spre automate.

–       Este acolo, a zis doamna Chang și toți s-au întors pentru a vedea ce văzuse ea, dar nu era nimic! Prindeți-l odată!

S-a produs o buluceală. Erau obișnuiți să fie desemnat cineva anume sau un grup. Chiar și Backridge s-a gândit să meargă dar doamna Chang nu i-a îngăduit deși îi cunoștea prea bine domiciliul.

–       Vreau să te știu pe-aproape Ace Miles, l-a anunțat.

„Femei!”, și-a zis Ace Miles, „Nu poți investi în ele! Te folosesc ori te lasă.”

Și parcă se împrăștiase tot vacarmul și rămăsese doar muzica, și numai vocea lui Don Spain fără acompaniament:

„…aruncă-te-ncolo spre noi orizonturi, mai sus decât vara, mai sus decât viața, la capăt de visuri, de gânduri, de lume, apoi să te-ntorci ca un câine pe urme, să vezi de iubirea în tine rămâne…”

Milford Backridge nu putea aștepta deznodământul. Dacă avea nevoie de el copilul? Dacă îl răniseră brutele, sau mai rău… dacă fusese mușcat de șarpe? Nu a făcut semn că vrea să plece. Pur și simplu s-a dus…, iar doamna Chang l-a privit trist ca pe un prieten pe care-l vede pentru ultima oară.

Mașina guvernatorială plecase de la „Casino Imperial” și ajunsese la „Casino Tropical Paradise” după două minute. Guvernatorul a fost poftit în camera de protocol.

„Excelența voastră, ce plăcere!”… Nimeni nu-l plăcea pe guvernator… Era un chinez gras din nord, cu o avere considerabilă pe care o strânsese prin cumpărare de influență, altfel zis corupție. Era norocos din acest simplu aspect, investițiile sale fuseseră de succes, iar înalții funcționari care îl protejau se rotiseră pe fotoliile puterii astfel încât să crească și el puțin câte puțin, până aici. Acum se simțea aproape independent Song Hanli, își dobândise propria insulă, iar aceasta se îndepărta de țărmul chinez câțiva metri pe an. Din nefericire cu aceeași viteză se și scufunda. Din altă perspectivă însă, privit ca ființă umană cu legături de rudenie, domnul Song era un singuratic. Tot ce ținea intim de el cerea resurse și nu-i aducea nici un profit. Era ca o mamă ce alăptează pe viață, cu fii care nu doreau să fie înțărcați până la bătrânețe. Avusese prea multe neveste! Cândva chiar trei-patru deodată. Era un tip neconvențional, deși se mai domolise cu timpul. Nu ordonase el spargerea canalului „Bordervalley” dar se bucurase de inaugurarea sa. Parcă toată lumea și Pământul, care se clătinase de bucurie, îl doreau. Dar nu era încrezător în nimeni. Omul a fost creat să decepționeze, oricât de bun, de performant, e imperfect.

–       Doamnă Chang, am venit aici să-l văd pe micul rajah.

–       Nu-l cunosc pe micul rajah, excelență. Poate îmi spuneți mai multe. E unul dintre copiii mei?

–       Ce spui? Doar l-am văzut în salon și-i vorbeai cum îți vorbesc eu acum.

–       Acela?

–       Unde-l ții?

–       Mi-a scăpat. A fugit și gardienii mei nu l-au recuperat.

–       Băiatul e o comoară, Chang. Fă bine să-l găsești și să-l trimiți la mine fiindcă îmi aparține, l-am cumpărat.

Comorile sunt râvnite, nu cunosc libertatea. Un înțelept din vremuri istorice a rostit proverbul: „Nu elibera comoara din mână! O lași, se transferă!” Song Hanli privea bănuitor păpușa demodată, cândva o fată obeză care își învinsese poftele. E bine să nu cunoști trecutul cuiva, să-l iei de-a gata…

Urmărirea ce invada coridoarele pleca, parcă, exact din sala aceea dotată cu confortul unei stații video-acustice de profunzime și finețe, una apoi alta, chiar mai multe odată, iar zgomotul acelei oboseli gâfâite și tropăite îi ținea conectați: „Acolo, dincolo, la dreapta, stânga, dedesubt, deasupra, mai repede, mai…” Observau tot în hotel, casino, afară, chiar în oraș… Erau pregătiți să vadă înregistrarea, un individ, și numai el, putea fi urmărit de camere video cât timp se dorea. Avea un mic dezavantaj această aplicație, pierdea câteva minute bune pentru a fi personalizată.

–       Acesta e copilul?

–       El pare să fie…

–       Aleargă spre hol și…

–       Și unde este acum?

–       Se-ntoarce!

–       Acolo este! Într-o cameră cu câini! Trimite oamenii înapoi! Să înconjoare tot!... El ce caută acolo?

–       Erau împreună excelență, când i-am văzut eu…

–       De el nu e nevoie, copilul doar să nu fie ucis…

–       Pentru ce este acest copil o comoară, ex…?

Excelența sa, guvernatorul zonei autonome Macau, nu a avut de ce să răspundă. Când au revenit la imaginile în direct, înăuntru era doar câinele. „Comoara” se transferase.

 

 Înapoi, la spectacol. Aceleași aplauze, parcă nu se opreau vreodată și un strigăt de durere. Copilul ținea un șarpe în mână, iar omul bătut în piroane se rotea încet în jurul axei sale. O grimasă de durere și spaimă îi era imprimată pe figură, mai mult chiar, nu era costumat și nu semăna deloc celui răstignit anterior. Ce performanță fenomenală!

Bindhu a aruncat cobra din mână și a fugit din sală.

–       Mihat, hai să plecăm acum!

–       De ce? Eu am muncit și vreau să fiu plătit!

–       Nu mai are cine să te plătească, prostule! Hai că a ieșit rău!

A gândit mai întâi la Keline. O iubea ca un adolescent, o adora, dar nu știa să o ajute, cel puțin în acel moment. Despre guru n-avea ce spune, îl îngrozise îndeajuns tot. Mihat nu a înțeles ce se întâmpla, de aceea a rămas în loc. Auzea publicul aplaudând, strigând puternic, nu putea fi decât succes, acesta este zgomotul reușitei. A băgat capul printre perdele, apoi a intrat cu totul deoarece de-acolo nu se vedea nimic. Keline elibera un om necunoscut prins de un par, din public, probabil, iar altceva nimic. Guru…? Dispăruse guru!

Mihat a rămas să o ajute pe Keline. De ce ar fi refuzat să primească o masă pe care contase? Ce s-a întâmplat prostuțului său frate? Părea speriat. L-a căutat pe stradă, nu era, nu era nici în camera lor „mobilată”, a întrebat, însă n-a dat de el. Asta nu îl alarma, avea locurile lui, ascunzișurile. Voia să-i ducă o parte din hrană. Guru Varihan plecase în China. Keline primise vești de la el, urma să meargă și ea chiar de mâine. Tot circul se muta, iar asta, desigur, era o mică dramă, își pierdeau o resursă. Fusese templul la care se rugaseră cinci luni, ori poate șase… De-acum hrana se va găsi mai greu, dar cunoscuseră vremuri mult mai dificile și nu fuseseră zilele când s-a revărsat oceanul.

Omul acela vârstnic, roșcat la păr, dar destul de cărunt (avea figură de englez, ori poate american), vorbea englezește și se înțelesese bine cu Keline. Mihat a acceptat rugămintea fetei de a-l ghida către aeroportul internațional, acesta era în marginea vestică a orașului, iar până acolo circulau autobuse. Fusese și el în „vizită de lucru”, dar în apropiere se află o unitate militară, soldații au întotdeauna o atitudine dușmănoasă față de băieții de condiția lui, parcă numai ei!, prin urmare nu i se permitea să pătrundă în zonă.

–       Trebuie un aparat pentru a călători. Nu ai aparat, faci pași, i-a zis englezului însă acesta nu înțelegea tamila deloc. E mult de-aici la aeroport. Cât? Trei ore. E mai aproape gara centrală. De-aici mergi până la „Cooum River”, treci podul și ești acolo. E mai sigur. Avioanele încă nu decolează de pe aeroport, nu s-au reparat pistele. Dacă se refăceau știam. Noi avem cea mai sigură agenție de știri, a zis englezului și a râs.

A râs și „englezul”, destul de amărât fiindcă nu înțelesese nimic.

–       Unde îl pot găsi pe copilul acela, Bindhu?

–       Bindhu? De unde-l știi tu pe Bindhu? Ce treabă ai avut cu el?

–       Bindhu, reluă „englezul”, Bindhu unde este?

A vorbit rar însă Mihat nu cunoștea engleza. Era nevoie de un translator. Însoțitorul său îl știa bine pe celălalt. Fata care-l salvase din chinul răstignirii îi spusese…

„Oh God, am trăit-o și pe-asta!” În conștiința domnului Backridge incidentul petrecut rezona ca o convertire. Trăise multe și se salvase din situații grele, dar să treacă printr-o stare mistică… Îi era dificil să se mai încreadă în propria rațiune! Și ce intrare avusese! Apariția sa a fost salutată de public! Doar copilul acela știa tot. El era magicianul și trebuia să îl regăsească…

Mihat îl direcționase pe „englez”, prin urmare își ținuse cuvântul, astfel încât a dispărut pe furiș, când trebuia să traverseze strada. Fără cuvinte... Oricum îl plictisise cât să-i omoare ziua… ori noaptea… Era noapte de-a binelea, dar el făcea parte din „casta șobolanilor de noapte”, dormea dimineața și se trezea înainte de prânz, de atunci își începea ziua. Erau și excepții, nu avea program strict…

–       Tāttā, l-a abordat pe moșul Thiran. De când stai aici l-ai văzut pe Bindhu?

–       Care Bindhu? Am văzut cinci Bindhu azi și chiar am recitat dintr-unul numit Rabindranath.

–        Tāttā – tāttā, ești tare hazliu, de parcă n-ai ști cine-i fratele meu…

–       Acela micuț pe care îl duci de mână?

–       Ți s-a-ntâmplat ceva?

–       Nu dar mi-e foame. Dau informații pe mâncare, băiatule! Te văd că duci ceva cu tine și miroase a curry…

Bătrânul Thiran obișnuia să stea pe un scaun cu trei picioare la intersecția celor patru străzi între care una era esențială, ducea spre piață. Cernea cu vederea toată lumea din zonă, el zicea că știe după nume toți oamenii din district. Mințea, dar măcar era crezut de copii. Vindea informații, nu doar puștilor, și gangsterilor. Acestora mai mult pentru protecție. Era un om bătrân și, aparent, greoi. Mihat știa că se poate grăbi. Îl găsise și în subterane. Și de-acolo, se lăuda, știe tot.

–       Ce miroși? Nu spuneai că nu ai miros și nu mai auzi bine?

–       Măcar văd. Și văd că duci un bol de mâncare. Vreau și eu că azi am făcut foamea. Am dat informații pe gratis și abia am scăpat de bătaie cu nuiele. Știi tu ce înseamnă bătaie cu nuiele, băiatule? Aș putea muri!

–       Dar știi unde e Bindhu?

–       E fratele tău, reluă bătrânul? Căci dacă nu e fratele tău, e puțin mai greu…

–       Bine-bine! Îți dau un pic de orez, dar nu pe tot fiindcă e mâncarea lui. A muncit pentru ea, mă auzi?

Thiran avea o pâlnie pe care ocazional o așeza la ureche de parcă își turna vorbele înăuntru și astfel a procedat cu Mihat, iar acesta s-a răzgândit. A dat din mână și l-a părăsit. Nu se simțea confortabil să fie persiflat continuu, chiar dacă avea un interes.

–       Băiatule întoarce-te, aveam o informație pentru tine!

Nici gând, ratase momentul, Mihat și-a zis că îl va găsi și singur. Împărțiseră aceleași ascunzișuri, doar nu se ducea altundeva. N-avea de ce să se ferească de el. Gândi că are nevoie de o torță, și asta știa de unde să ia, să o aprindă era puțin mai dificil. Noaptea se vedea anevoie și pe stradă, în canal era imposibil fără torță sau lanternă. Lanterna era în cameră, sub pat, dar cine știe unde exact fiindcă nu dăduse cu mâna de ea, iar dedesubt nu putea să vadă. Prin urmare a căutat un tomberon aprins. Se mai găseau la marginea pieței și uneori în zonele pândite de bande, dar în nopțile calde nu prea se făcea foc… Mihat l-a văzut pe Rhagu, umblând peste drum însoțit de alți doi…

–       Ehei, Rhagu!

Rhagu erau un băiat mai mare și, în general neprietenos, dar văzând că Mihat agită o feștilă s-a oprit.

–       Ce vrei?

–       Îmi trebuie o brichetă să aprind torța asta și te rog…

–       Ia du-te de-aici puştiule, că nu am timp de tine!

–       Rhagu te rog, l-am pierdut pe fratele meu și vreau să îl caut în subterană…

–       Și noi mergem dedesubt, a zis unul dintre cei doi…

–       Vino după noi, s-a învoit Rhagu!

Nu au intrat pe unde obișnuia Mihat și după cum mergeau se tot îndepărtau de locul pe care el îl căuta. Cel mic, Arijan (îl chema ca pe unul dintre frații autentici ai lui Mihat), lumina cu lanterna canalul și vedeau înainte destul.

–       Unde mergeți, a întrebat?

Băieții erau urâcioși, nu aveau chef să comunice astfel încât a căutat un loc de unde să se poată rupe de ei... Au ajuns în fine la una dintre liniile metroului, iar Mihat a plecat în direcție inversă. Era într-unul dintre canalele intacte ale magistralei subterane. Deși intrarea în stații fusese blocată, iar anunțurile abundau în cuvinte care avertizau că orice încercare de a intra se pedepsește cu arest, drumurile pe linii dezafectate provizoriu se utilizau pentru distanțe lungi deoarece poliția nu umbla decât rar înăuntru. Uneori intrau specialiștii care se ocupau de reparații dar lucrările se blocau ușor din cauza lipsei de resurse, așa că întâlneai mai repede răufăcători sau oameni fără casă. Dedesubt era mereu răcoare. Mihat a intrat pe canal până când a ajuns în apropierea unei stații… oricum n-ar fi putut citi. Mersese mult și nu avea siguranța că se află unde trebuie dar a strigat cu putere: „Bindhu”! Apoi a repetat: „Bindhu!” A auzit niște adormiți mormăind… Era o zonă relativ centrală a orașului, dar stațiile subterane ale metroului se foloseau de cei râmași fără locuință. Pe aceștia nu îi putea alunga nimeni deoarece se făcuse mai nimic pentru a-i ajuta… Nu era acolo Bindhu. Înaintând pe canal mirosul începea să devină greu. Pământul și resturi aduse de apă se ridicau deasupra șinelor… Își putea prinde piciorul într-o capcană pe care nu o vedea. Stația cealaltă era la exact un kilometru. Un kilometru este puțin pentru un alergător de fond care fuge întins pe teren plat, dar mult, interminabil pentru unul care orbecăie printre obstacole periculoase. Mereu venise pe-acolo cu o sursă de lumină… Mihat s-a întors. N-avea decât să mănânce mai mult în noaptea aceea, nu păstra hrana fiindcă se altera. Nu putea ieși pe unde ieșeau oamenii care dormeau în stație. Era dincolo de râu, iar pentru el, să meargă pe-afară noaptea, nu era deloc recomandat… S-a dus înainte, adică înapoi, prin canal. Auzea oameni tineri strigând, mai apoi urlând și s-a oprit. Probabil se afla exact sub râu și dacă ar fi dat o gaură sigur se inunda tot canalul. Oricum fusese inundat, iar apa intrase prin alte părți. Prin stații, tuburile de aerisire, canalizare… Canalizare? Lui Mihat i se păru că aude un răget de tigru în apropiere. Cum ajunseseră să umble dihăniile prin tuburile de metrou? Îi văzuse ochii. Ochii tigrilor licăre în noapte ca două lumânări. Fugi spre locul prin care intrase. De-acolo pătrundea o rază luminoasă care-i făcea vizibilă calea. Înainte să iasă s-a așezat pe o piatră să consume restul mâncării. Orice lucru dus de un puști singur, orice, este motiv de abordare. A lăsat și tigrului care îl cruțase puțin orez picant, foarte aromat. Poate era amator de curry! S-o fi plictisit să tot mănânce carne de om, biata felină!

–       Băiatule! Hei, prostule! Vino la moşu’ Thiran să-ți dea o știre ieftină!

–       Îmi pare rău moşule dar mi-a furat mâncarea un tigru în canal.

–       De când umblă tigrii prin canal, băiatule?

–       Nu știu, dar cred că tocmai devora un om și avea nevoie de garnitură.

–       Hei, pișicher prost ce ești, vrei să-l sperii pe moș Thiran? Nu s-a născut omul care să-l sperie! Și n-are când să se mai nască! Ți-am zis?

Era o noapte cu luna mare în formă de daga, pumnalul curbat, ușor zimțat pe interior, iar luminile orașului erau palide față de lumina acelei secțiuni de lună. Cu totul, așezarea de clădiri și luna, părea o scenografie ce încadra un spectacol englezesc. Până și la un asemenea spectacol avusese ocazia să ia parte Mihat. Ce plictiseală!

–       Mai lasă-mă, moşule? Dacă ai ceva de zis, spune, iar dacă nu scutește-mă de bășcălie! Tu nu știi să fii ca un bătrân cumsecade?

–       Cum arată un moș cumsecade, prostule? E sclerozat, nu? Moș cumsecade… Hai vino mai aproape să-ți zic. Dar îmi rămâi dator, să știi! Îmi rămâi dator, așa-i?

–       Bine. Spune!

–       Copilul a trecut pe-aici și s-a destăinuit. E mic, murdar, cu părul sculat și are nevoie, nu?, he-he!, de doctor la cap. Psihiatru se cheamă. Are nevoie!... Spunea că trăiește ca și cum ar continua un vis pe care-l tot visează și se trezește că nu știe dacă este aievea ori și-atunci e-n vis! Prostu-acela-i posedat, băiatule! Tu cum te-ai înhăitat cu un nebun? Păreai mai de ispravă!

Moș Thiran a râs cu vocea lui bătrână și a tușit chinuitor după acel efort, apoi i-a amintit că îi rămâne dator pentru informații și sfaturi. „Bine-bine!” Ce să facă el cu acele informații? Îl ajutau oare să-și găsească fratele? Mai curând deloc.

S-a întors la casa lor periculos de ruinată. În fiecare zi mai cădea ceva din ea. Dar nu era singura, iar cele care nu fuseseră luate de val, încă adăposteau familii. Noaptea însă nimic nu mișca… Doar șobolanii… Se spune că există o zeiță șobolan. E numită Rasha… Zeița șobolan este avatarul marei Kali, soția lui Shiva și are cea mai numeroasă armată care există pe pământ. Ea ar putea să cunoască unde s-a ascuns fratele lui. Dar unde este templul său și ce ofrande i se pot aduce?... Mihat regretă că lăsase resturile de orez la intrarea în canal. Ar fi putut să le ofere zeiței însă era puțin probabil să fie apreciat de șobolani gustul foarte picant... Este parcă mai dificil să escaladezi zidul singur. O făcea de obicei noaptea, însă rareori singuratic. Dincolo de scări erau locuri mai ferite. Prăbușirea totală a clădirii ar fi închis accesul sau îl deschidea tuturor. Înăuntru nu ajungea lumina lunii. Patul era la locul său, aproape strâmb dar mereu mai moale decât strada… Mihat nu crezuse vreodată în puterea amuletelor, dar toată nebunia se declanșase de când fratele său și-a pus la gât talismanul englezului jefuit în gară. Este posibil?... Și ce voise oare Bindhu să spună la circ? „Cred că am un fel de… superputere!”…

 

Bindhu își construise un divan în ultimul vagon de tren, astupat aproape integral de aluviuni. Trecerea din partea cealaltă a trenului era pe dedesubt, altfel nu se putea. O astupa de câte ori intra dar își lăsase o sursă de aer. Avea un loc exclusiv al lui, nici Mihat nu fusese acolo. Mihat! Pe Mihat îl știa de un an. Se apropiaseră mai mult de când locuiau împreună într-o casă deteriorată. Era un băiat naiv, needucat, cu suflet bun. Prietenos. Atât numai. Dincolo de nevoile primare nu împărțeau nimic. Mihat nu îl putea înțelege, însă… nici el nu s-a înțeles pe sine în ziua aceea. Avea nevoie să își amintească tot, secvență cu secvență, până la ultima frază pe care a rostit-o și până a ajuns unde era. Pe drumul său, nu departe, îi apăruse din nou înainte monstrul din apă. Acum știa ce poate fi, avea un rost apariția lui, nu se simțea obligat să îl urmeze, totuși se putea întreba de ce îl vedea doar el și-n care circumstanțe? Apoi, nimic nu se derulase după o schemă. Nu se repetase ceva… A gândit la guru. Cum îl folosise? Era de-ajuns hipnoza? Să treci lucruri și ființe dintr-un loc îndepărtat în altul nu se poate. Și cine alegea destinația? Multe nu erau posibile dar în tot ce fusese nu știa care era puterea lui, dacă avea vreo putere ascunsă, un talent! Pe guru trebuia să îl întrebe, însă de unde să-l aducă înapoi? Se dusese și nu-l mai văzuse… Bindhu a înțeles că nu poate cunoaște ce s-a întâmplat fără ajutorul lui Varihan și s-a decis să-l caute din nou, nu înainte să o întâlnească pe Keline. Târziu a îndrăznit să viseze...     

 

I s-a părut că-l vede pe bietul Milford Backridge – el nu-i știa decât alias-ul, Ace Miles. Când? Era om al străzii, cu părul și fața murdare de tină, găsise-ntr-un coș de gunoi o mână de cărți de joc, 5 de 3 și 3 de 5, toate trifoi, le întorcea și se făceau 2 de 2, 4 de 4, respectiv 2 de 6, doar spadă, apoi 4 de 4 și 4 de 8 pentagrame, așa… S-a dus aproape să-i atragă atenția. „Cum reușești să faci totul, maestre?” „Întind mâna și le chem…” „Numai atât?” „Restul e făcut de demoni.” „Nu vreau să cunosc demonii, maestre!” „De ce? Este un favor. Ei oricum trăiesc în tine. Dă-le de lucru, copile! Să simtă că încă mai sunt!” Și s-a șters…

Mergea repede spre Turnul Stelelor. Se vedea alergând și o mantie roz îl ridica de la pământ, aproape zbura, „Spre turn,  de-acolo pot sări.” Turnul era un loc unde locuiau liliecii, iar liliecii sunt șobolani zburători adunați în colonii, aparent lipsiți de rost, la fel ca oamenii. „De-ar fi să pot sări din turn! Aș ajunge departe!” Departe… Depărtarea este mereu dificil de înțeles pentru că are o defazare în timp. Îți ia mult să o parcurgi şi-ţi dorești să fii acolo instant. Să fii teleportat, dincolo de oceane și munți, peste deșerturi și jungle, printre ziduri sau prin galerii. Cât e de răscolit pământul? Ce coridoare îl străbat? Sus-jos, mai iute… Cum să treci dincolo cu un simplu semn din mâini, cu o bătaie de palme, un pocnet din degete, o strâmbătură de nas, dacă scoți limba? Transfer de energie, iute ca gândul…

Peste tot doar natură, peste tot doar miracol, chiar credem cu toții în zei și în demoni și… altfel suntem chiar noi zei ori demoni… Să treci prin obstacole e… Fascinație!

–       Și acum vi-l prezint pe Rabindranath, mai scurt Bindhu! Vă mulțumesc pentru aplauze. Este foarte tânăr, dar grozav de abil în această știință. E ușor să deosebiți un magistru de un magician. Magiștrii nu pun întrebări, nu vorbesc despre ce vor să arate, de fapt ei nu pot să arate, nici măcar să repete. Nu prezintă spectacole decât pentru propria lor știință fiindcă orice experiment doare. Suntem martorii provocării unui fenomen, iar acest privilegiu este important ca un eveniment memorabil al vieții noastre…